Pescarii de oameni de azi, copii, părinți, emoții

Tot ceea ce ni se pare nouă că am învățat la școală să facem, acum suntem chemați să desăvârșim. Și cum? ”Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni”! Poate că până astăzi dimineață am fost profesori și o să zicem noi:

– Bine, și o să fim și în continuare până la pensie, că mai avem câțiva anișori!

Da, dar de astăzi încolo, putem ca în urma dialogului pe care l-am auzit între Apostoli și Mântuitorul, să aflăm că putem mai mult. Să transformăm catedra într-un vas al unui pescar în care să aducem tot ceea ce este în marea aceasta, cu năvodul înțelepciunii, al experienței, cu ceea ce am învățat noi să predăm și altora și vom fi pescari de oameni, adică vom fi dascăli ai adevărului! Poate mulți dintre noi am învățat să predăm Fizica ori Matematica, ori Muzică, cum e cazul meu, dar dincolo de toate trebuie să înțelegem sensul celălalt al disciplinei pe care o predăm.

Din ceea ce am învățat noi la școală să facem, acum suntem datori să înțelegem că suntem așteptați să scoatem emoțiile. Dacă suntem mecanici, o să credeți că această Mecanică este ceva învățat la școală, sunt rețete, o facem, dăm cu ciocanul, dacă îndreptăm tablă, sau reparăm motoare, dacă suntem motoriști, nu este așa. Orice mașină este un destin! Al ei înseși și al cuiva care o va folosi! Asta înseamnă să înțelegem ce este în spatele cozii ciocanului cu care noi îndreptăm, dacă suntem mecanici tinichigii, caroseria unui destin și bucuria cuiva de a o conduce în continuare în aceleași condiții în care a condus-o când a cumpărat mașina.

Dacă suntem părinți, să nu credem că este ușor. Este greu! De exemplu, chiar aseară spunea cineva într-un cântec: ”Toată lumea știe să facă copii, să facă băieți, dar tați nu știe nimeni cum trebuie să facă”. Pentru că tata se face și singur, nu numai învățat de cineva, ci trebuie să învețe el tehnica de a fi un adevărat tată, după cum și mama, la fel, învață și singură foarte multe lucruri.

Este ușor să facem prima parte. A fost ușor pentru ucenicii Apostoli să învețe pescuitul, pentru că părinții lor fuseseră pescari, Marea Tiberiadei era ofertantă și învățaseră partea aceasta de meserie primară. Dar la ce îi cheamă astăzi Mântuitorul și ne cheamă și pe noi este să depășim granița a tot ceea ce am învățat la școală, să depășim ceea ce am crezut că suntem pregătiți să facem!

Eu ca slujitor mi-am dat seama că mai am din ce în ce mai mult de a învăța să transmit emoțiile, de a învăța să slujesc Lui Hristos. De ce din ce în ce mai mult? Pentru că atunci când am început acum 30 de ani slujirea, credeam că mai am puțin și în fiecare an mi-am dat seama că mă depărtez. De ce mă depărtez? Pentru că îmi dau seama cât de multe emoții încap într-un slujitor, nu îi ajunge viața să le poată exprima! Numai că emoțiile se adaugă în fiecare zi și în fiecare zi ești mai departe de posibilitatea de a le oferi pe toate, dar nu cred că poate cineva, sincer, să încheie o viață de slujire fără să lase acest  bagaj mai departe.

Câtă bucurie am simțit ieri, într-o discuție duhovnicească cu cineva care îmi transmitea că părintele Arsenie i-a spus că o să îi spună unde o să se spovedească după ce el nu o să mai fie, dar nu apucase să îi spună. Nu apucase să îi spună multă vreme și tot îl întreba respectiva fiică duhovnicească. Și la un moment dat, când l-a văzut pe părintele puțin strâmtorat, așa, cu timpul și toată lumea era pe lângă el, a venit și s-a spovedit la mine, cum de altfel mai făcuse și când s-a dus data următoare la spovedit, a întrebat-o părintele când s-a spovedit ultima dată și unde și când a aflat că s-a spovedit la mine, mi-a spus fiica duhovnicească, a văzut un soi de pace pe care nu l-a mai văzut niciodată la nimeni.

Asta înseamnă că bucuria de a lăsa pe cineva să-ți continue modul de a îmbrățișa pe cineva, de a încuraja pe cineva, face parte din pescuirea de oameni în care te cheamă Hristos să transformi tot ceea ce ai învățat să pescuiești cu năvodul sau cu undița. Trebuie să ajungem până la această bucurie, de ce?! Pentru că viața ne duce până la un punct la care aflăm că nu putem să facem mai mult, facem ce ține de noi, dar de noi vor ține din ce în ce mai puține lucruri. Chiar Mântuitorul îl avertizează pe Sfântul Apostol Petru, spunând: ”Când erai tânăr, singur te-ncingeai și mergeai unde vroiai, dar când vei îmbătrâni, alții te vor îmbrăca și te vor duce acolo unde vor ei”. Înseamnă că această dualitate ne învață să fim pregătiți să dăruim complet.

Cred că acesta este mesajul pe care, astăzi, Mântuitorul îl adresează ucenicilor și nu numai lor, ci și nouă. Acum să nu credeți că numai un preot poate să facă ceea ce v-am zis eu, Doamne ferește, este ultimul lucru pe care vreau să îl înțelegeți. Vreau să vă găsiți, până în seară, câteva lucruri pe care să le faceți dincolo: emoția că vă conduceți, mâine, copilul la examen! Această emoție este materialul clientului. Ce facem cu această emoție? Mulți vă învață să o îngropați, să o reprimați. Dar de ce, pentru că orice emoție este aducătoare de putere?!

Orice emoție poate să te încurce să faci răul! Orice emoție poate să te ajute să faci binele! Dacă știi să o folosești! Dacă tot timpul stai și încerci să îngropi emoția, nu vei mai avea energia cu care vine orice emoție! Așadar, pentru cei care vreți să încercați mâine astfel de emoții, chiar dacă nu aveți copii sau nepoți sau rude, încercați să mergeți dimineață, pe la 8, la orice liceu din Constanța! Veți avea o experiență extraordinară! Veți vedea toate atitudinile pământului vizavi de emoție! Veți vedea că 90% aparține părinților emoția și 10% aparține unor copii, dar unor copii care, trebuie să vă spun și asta, sunt efectele unor deformări de informații prin faptul că părinții, nefiind liniștiți, nu pot transmite liniște celorlalți.

Să începem ca din seara aceasta, să înțelegem că fiecare dintre copiii care vor da examen, și acum vorbim despre clasa a VIII-a, dar începe și clasa a XII-a, începe Bacalaureatul, începe examenul vieții, trebuie să fie sprijiniți că este firesc. Energia pe care o veți simți în acele momente este energia care era în jurul Mării Galileii, atunci când Mântuitorul a văzut niște pescari. Și ce făceau? Ziceau despre Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, că își cârpeau mrejele, alături de tatăl lor. Adică? Exact ce facem și noi, reparăm!

Eu, de exemplu, când citesc o carte de Psihologie sau o carte de solfegii, îmi repar mrejele! Poate că balta este mai mare decât am fost eu pregătit să pescuiesc în ea sau a secat pentru că nu mai avem atât material genetic și trebuie să îmi ajustez, tot prin cârpire, mrejele. Am grijă să nu le tai, numai să le cârpesc, ca nu cumva peste câțiva ani să se mărească iar balta și eu să nu mai am de unde să mai fac altceva.

Cârpirea mrejelor este o altă atitudine pe care trebuie să o avem. Adică, tot ceea ce am învățat trebuie cârpit, trebuie așezat. Dar m-am băgat în zona aceasta, ca să atrag tema centrală. Cârpirea mrejelor se face în familie, între cei doi, care consideră că au pescuit, dar au uitat să trăiască bucuria victoriei și trebuie să își cârpească și mrejele acestea și să își repare corabia! Pentru că nu numai pescuitul contează, contează și ce faci cu ceea ce ai pescuit! Contează să și folosești ceea ce ai reușit să aduni! Contează, în fond, bucuria pe care ți-o dă traiul lângă celălalt! Vedeți? Bărbat, femeie, trebuie să învețe amândoi, să fie tată, să fie mamă. Slavă Domnului, partea cealaltă de a fi părinți este zidită atât de bine în programul de procreere încât nu e mare scofală, acum, unde nu este cu putință mai este și medicină, că Dumnezeu a lăsat tot felul de posibilități!

Așadar, se ajunge să ai copilul, dar calitatea pe care o ai față de copil, de tată sau de mamă, cine te învață, dacă nu celălalt și în ultimă instanță, tu însuți?! Când vezi un copil, trebuie să vezi în el pe părintele lui. Dacă vrei să repari ceva în copil, nu te duce spre el, nu ai ce căuta acolo! Mergi la părinte, repară la el și el va transmite. Transferul acesta genetic este extraordinar în posibilitățile noastre! Este pescuitul de oameni din pescuitul tradițional la care Mântuitorul ne cheamă să înțelegem că viața este mai mult decât ceea ce vedem noi!

Dacă vezi un om care merge cu capul în jos și este supărat, să nu te amăgești să crezi că este numai îngândurat! Dacă vei avea răbdarea și înțelepciunea să te apropii de el și să îi ceri voie să stai și tu puțin cu capul în jos lângă el, atunci vei afla că de fapt, el stă cu capul în jos dintr-o cu totul și cu totul altă cauză decât te gândeai tu. Asta înseamnă să fii din pieton, un frate pentru celălalt. Toți suntem trecători în viața aceasta, dar dacă reușești măcar cu unul sau cu doi, din când în când, nu mereu, să poți să ai bucuria aceea pe care a avut-o copilul când a ajuns acasă, când a stat într-un parc și a întârziat vreo două ceasuri în plus și l-a întrebat maică-sa, foarte îngrijorată:

– Dar unde ai fost? Ce-ai făcut?

– Mami, a fost excepțional!

– De ce?

– Am fost în parc.

– Și?

– Am ajutat pe un nene să plângă!

– Mă, tu i-ai făcut ceva! Cum adică l-ai ajutat să plângă?!

– Da, stătea pe bancă și plângea.

– Și?

– M-am dus și eu acolo, lângă el, m-am culcușit lângă el și am plâns și eu cu el. L-am ajutat să plângă! Și știu asta pentru că după câteva minute nu a mai plâns, m-a luat în brațe și am plecat amândoi fericiți spre case.

Asta înseamnă să fii partea cealaltă pentru care Dumnezeu ne-a creat. Dumnezeu l-a făcut pe om, bărbat și femeie, ca unindu-se, să facă înapoi omul! Dumnezeu l-a făcut pe om, bărbat și femeie, ca unindu-se, să lase, mai departe, băiat și fată și omul să meargă mai departe.

Am luat duminica aceasta care este însemnată în calendare ca Duminica Sfinților Români ca pe o mare provocare în care îndrăznesc să deschid un subiect despre om și despre dualitate și despre tot ce înseamnă dublu în lumea aceasta: dubla măsură, dublul sentiment, lipsa de răspuns și toate celelalte. În câteva cuvinte, nu vă speriați, am ieșit în fața dumneavoastră cu o cupă de crin, pentru a demonstra că am venit să fac pace. Atunci când vorbești despre două tabere, trebuie să fii pregătit că sunt două atitudini: ori faci pace, ori faci război și eu am ales, prin această cupă, să fac pace. De ce două? Pentru că încă de la început, ne urmărește, prin actul creației, această împărțire în două.

La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. A zis ”Să fie lumină”, ca să o despartă de întuneric, a despărțit pământul de ape, a așezat ziua și noaptea și l-a făcut pe om, spune la ”Cartea Facerii”, ”l-a făcut pe om, bărbat și femeie”. De ce să așteptăm noi ca lucrurile să fie numai de-un fel, când ele, toate lucrurile care ne înconjoară, sunt de două feluri?! De ce să credem noi că lumea bărbaților și mai ales a preocupărilor bărbaților trebuie să fie neapărat aceeași lume în care se desfășoară femeile? Nu. Rostul omului este de a cupla cele două lumi! Rostul familiei tocmai acesta este: de a întâlni două lumi, pentru a trăi frumos într-una singură. Vedeți că la început există băiat și fată, coleg de bancă, prietenul prietenilor și așa mai departe, dar rostul fiecăruia este de a-l descoperi pe celălalt pentru ca împreună cu celălalt să facă o lume. În momentul în care începe să se lase un firișor de apă, așa…, zis nevinovat, lucrurile încep să se despartă în două și se ajunge la împărțirea primordială: atunci când Dumnezeu l-a făcut întâi pe Adam și apoi pe Eva. Și începe să scârțâie ceva. Ei bine, vom ajunge și acolo. Dar până atunci, Mântuitorul spune astăzi, pentru două serii de ucenici, că îi va face pescari de oameni, pentru că ei aveau o meserie. Deci, întotdeauna, dacă vrem desăvârșirea, trebuie să facem, în primul rând, prima etapă, ce ține de noi. Oamenii aceia erau specializați în ceva, erau pescari. Și Mântuitorul a luat acest pescuit și le-a spus că poate să fie desăvârșit.

Acei pescari erau, ca să spunem noi, așa, specializați și Mântuitorul ce le spune? ”Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni!”, adică ”Voi merge mai departe, vă voi prezenta ce înseamnă a pescui în sensul complet al cuvântului”. Nu înseamnă a pescui numai în ape tulburi; pescarii m-au învățat și pe mine că în ape tulburi se pescuiește, nu în ape limpezi. Nu poți să instalezi un program, de exemplu, dacă ești pescar de oameni, la catedră. Nu poți să instalezi un program, dacă ai în fața ta numai lucruri comode: Yesmeni care dau din cap și acceptă totul. Nu se poate instala, e ceva care alunecă! Trebuie să mai fie câte un Gică contra, care să mai zică și el câte ceva, să dea mărunt din buze, să audă numai el și pe tine numai să te deranjeze. Dar dacă ești atent, aceea este pescuirea minunată: să faci din el, un student sau un elev care să prindă ideea, pentru că el deja a săpat groapa! Bine, el a săpat-o ca să cazi tu în ea, dar dacă tot are săpată groapa aia, de ce să nu fim atenți, să introducem sămânța sau arbustul, sau floarea pe care el este pregătit sau nu să o primească. Cine sapă o groapă, trebuie să fie pregătit să o și acopere! Ce va prinde acolo, va constata conform seminței sau conform arbustului care a fost plantat în ea.

Așadar, întotdeauna când este vorba de orice lucru care ni se întâmplă, acest lucru are două înțelesuri. De exemplu, mă uitam la cineva și probabil că acei care au studiat mimica, au studiat arta de a transmite non verbal, vor spune despre cutare că transmite ceva dincolo de cuvinte. Dar și dincolo de ceea ce crede cel în cauză că transmite, mai transmite măcar două semnale. Pentru că din păcate, există în capul nostru un zgomot, așa îl numesc psihologii, adică o părere personală despre ceva. O părere personală poate să fie și aceea că dacă auzi pe cineva că ridică glasul, a ridicat tonul, înseamnă că vrea să se impună. Poate că omul acela a scăpat de un deranj faringian și vrea să nu facă o pauză ca să tușească și își reglează vocea altfel, dar zgomotul din capul nostru zice: ”Ăsta vrea să ne spună ceva!”. De unde?! Bietul om vrea să fie bine înțeles. Dacă cineva ar veni foarte, foarte blând, zgomotul din capul nostru ne-ar spune că omul acela chiar este dispus să ne asculte și pe noi. De unde?! El poate e obosit sau poate nu are chef, sau poate folosește o tehnică a mimării a ceva ca o prestidigitație, să ne intre frumos în altă zonă a noastră, în care să ne prindă descoperiți.

Prima dintre grijile noastre este să lăsăm volumul mai mic la tot ce înseamnă zgomot în capul nostru. Când ne întâlnim cu un om, ne întâlnim cu creația lui Dumnezeu. Dacă o luăm așa, deja este foarte frumos reglat potențiometrul. Dacă constatând că tot ceea ce ne spune celălalt este împotriva a tot ceea ce am învățat până atunci, vom considera că vrea să ne manipuleze într-un fel, aici am greșit. Dar dacă atunci când constatăm că tot ce auzim este contrar a tot ceea ce noi am învățat până atunci și ne gândim că există și o altă perspectivă, avem de câștigat, pentru că vom deschide ochii și urechile și toate simțurile, astfel încât să învățăm sau să prindem cât mai mult.

Dacă avem lângă noi pe cineva care vorbește mult, să nu uităm că atunci când vorbești, vorbești dintr-ale tale, dar atunci când asculți, poți și să înveți ceva! Va să zică, atunci când cineva vorbește, nu ne mai dăm la o parte sau nu ne mai acoperim urechile: ”Aoleu, dar mult mai vorbește și ăsta!”. Păi, e bine că vorbește, înseamnă că tu ești beneficiarul! Întotdeauna, cel care ascultă este beneficiarul. Eu acum sunt beneficiarul propriei mele producții, pentru că nu am venit aici cu un plan chiar atât de bine stabilit. Planul meu este de fiecare dată deturnat de câte o privire, de câte o preocupare a cuiva și eu sunt foarte, foarte atent să învăț câte ceva de la persoana mea care vorbește! În mine sunt două persoane, pentru că am zis că ne urmărește această dualitate, nu duplicitate, zic eu, unul ascultă și altul vorbește, unul predă și altul ia cunoștințele.

Dacă vom ști să ne facem loc în această viață și să îl respectăm pe celălalt, vom afla care a fost sensul pentru care Mântuitorul astăzi a spus ucenicilor: ”Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni”!

Fragmente din predica părintelui Marius Moșteanu din Duminica Sfinților Români, cu mulțumiri Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrare și transmitere pe YouTube. Găsiți predica integral pe https://www.youtube.com/watch?v=sMDd-YEZVvg.