”A venit vremea să îi lăsăm și pe copii să ne spună povestea lor”

Să vorbim puțin cu părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, despre copiii de azi și de ieri și poveștile lor.

– Părinte, Dumnezeu și Sfântul Nicolae, cel îndrăgit de copii, au rămas în veșmintele din icoanele bisericilor sau, dacă ar fi un concurs de desen, i-am vedea în blugi, aidoma bunicilor de azi?

– Din păcate, societatea are niște cutume la care ține foarte mult, dar realitatea este una singură: nu veșmintele fac dărnicia moșului, nu anturajul face caracterul celuilalt, ci pur și simplu trebuie să înțelegem că a venit vremea să lăsăm adevărului un loc aparte.

Dacă i-am întreba pe copii cum văd ei dărnicia, cu siguranță că icoana Sfântului Nicolae ar fi îmbunătățită imediat.

Dacă i-am întreba cum ar desena ei bucuria de a primi un cadou, cred că Sfântul Nicolae și-ar găsi adevărata imagine, care nu neapărat diferă de icoană, ci ar fi actualizată, ar fi în 3D sau în 5G, astfel încât să o poată percepe și ceilalți. Pentru că, din păcate, cei care se consideră foarte avansați în tehnologie spun despre ceilalți că au rămas în urmă, dar nu este așa! Nu au ajuns ei să fie în stare să traducă mesajul în tehnologia pe care o au la dispoziție.

Eu cred că a venit vremea să îi lăsăm și pe copii să ne spună povestea lor, să ne spună cam cum văd ei dărnicia, cum văd ei colegialitatea, cum văd ei un dialog sincer cu părinții, cu bunicii, cu colegii și profesorii și vom afla de acolo multe, vom avea ce învăța.

Cât de mult contează imaginea pentru ca un copil dar și un adult, deopotrivă, să se integreze în societate?

– Trăim într-o societate tributară imaginii și trebuie să știm că suntem datori a ne adapta. Dacă societatea iubește imaginea mai mult decât a făcut-o acum 30, 40 de ani, cu siguranță că trebuie să avem în vedere lucrul acesta. Nu poți să spui că nu contează asta sau cealaltă, trebuie să știi care sunt pretențiile unei societăți. E adevărat că avem și argumentul celălalt, al lui Einstein, care, atunci când era student, era foarte neglijent îmbrăcat și femeia de serviciu l-a întrebat:

– Domnule student, nu vă supărați, dar parcă vă văd așa… Nu v-ați uitat în oglindă niciodată? Nu sunteți aranjat? Și Einstein a zis:

– Doamnă, nu vă supărați pe mine, dar eu sunt un amărât, cine mă cunoaște pe mine? Pot să vin îmbrăcat oricum.

După ce a luat Premiul Nobel, s-a întâmplat ca aceeași femeie de serviciu să fie în aceeași școală în care a primit titlul Albert Einstein și l-a văzut cam la fel de neglijent îmbrăcat și s-a dus la el:

– Acum puteți să îmi răspundeți la întrebare, de ce sunteți atât de neglijent cu îmbrăcămintea? Și Einstein a spus:

– Bineînțeles. Acum am un nume, toată lumea mă cunoaște! De ce m-aș deghiza în vreun fel?

Există și această atitudine, dar este o excepție, pentru că societatea actuală nu mai are timp să acorde celuilalt imaginea lui reală, ci e societatea unei etichete, de aceea este nevoie ca imaginea să fie luată în considerare.

Părinte, care este cea mai frumoasă amintire din copilăria dumneavoastră?

– Copilăria este întotdeauna plină de lucruri pe care nu trebuie să le trăiești frumos atunci, amintirea din copilărie este o realitate desprinsă din alte lumi. Amintirea se trăiește după ce s-a întâmplat un eveniment, nu se trăiește în momentul acela și nu trebuie să avem pretenția să o trăim în momentul în care se întâmplă ceva.

Eu, de exemplu, îmi aduc aminte de întâlnirea mea din copilărie cu părintele Arsenie. Era o situație foarte tensionată, pentru că îmi dădeam seama că urmează să mă întâlnesc cu un om despre care auzisem multe, un om bătrân, deși avea 64 de ani și, iată, peste puțin timp voi avea și eu vârsta aceea, dar în vârsta unui copil, era o diferență foarte mare.

Mă frământam cum voi face față unui dialog, neștiind că, de fapt, nu asta era problema mea, pentru că atunci când l-am întâlnit, am realizat că părintele a preluat această neputință a copilului din mine și m-a ajutat cu o întrebare foarte, foarte directă:

– Cum ți se pare Dumnezeu?

Era o întrebare retorică, nu a așteptat răspunsul de la mine și a spus:

– Să știi așa, că Dumnezeu este mare, acolo unde este El, dar se face mic de tot, atunci când vine la tine.

Și mi L-a prezentat pe Dumnezeu ca pe un partener, inclusiv de joacă. Aceasta este una dintre amintirile copilăriei mele care mi-au dat o mai mare încredere că relația cu Dumnezeu nu este una de sus în jos sau de jos în sus, ci este una pe orizontală, un paralelism extraordinar.

Păstrez imaginea părintelui, cu mare drag, într-un album al meu, al sufletului și al copilului din mine, în care m-a așezat pe o traiectorie. Și, de atunci, mi-am dat seama că tot ceea ce reprezintă relația cu Dumnezeu trebuie personalizat, nu se poate vorbi despre relația mea cu Dumnezeu și relația altuia cu Dumnezeu, pentru că sunt diferite. Ele au o singură bază: iubirea și încrederea că Dumnezeu este partenerul tău, atunci când faci binele.

Amintiri din copilărie sunt foarte multe și aș vrea ca fiecare dintre cei care ascultă sau citesc ceea ce am realizat noi, să înceapă să își spună propria poveste. Fiecare om are o poveste nespusă, fiecare om trebuie să își împace copilul din el și, dacă vrea să aibă un somn liniștit de noapte, să îi spună poveștile propriei copilării.

Mulțumesc, părinte.