”Ori de câte ori dați o bomboană unui copil, sunteți… Nicolae!”

Predica – Sfântul Ierarh Nicolae

”Îndreptător credinței și chip blândeților”, acesta este unul dintre portretele importante ale Sfântului Ierarh Nicolae, ocrotitorul sfintei noastre biserici. Pentru că este vorba despre Hramul bisericii, despre numele pe care îl purtăm cu drag, am să vă vorbesc puțin și despre nume. Poate că nu v-a spus nimeni, până acum, sau poate că nu ne-am gândit ce înseamnă numele, de fapt. Numele este o protecție.

Toți cei care au purtat numele pe care le purtăm noi, înainte, ne transmit o anumită trăsătură de caracter. Eu am văzut foarte mulți fii duhovnicești numiți într-un anumit fel și încet, încet, după ani și ani, am constatat că încep să se identifice cu numele lor. Am văzut nume de războinici și nu degeaba îi chema Gheorghe, ”purtătorul de biruință”. Am văzut chipuri blânde ca al ierarhului Nicolae, am văzut nume care purtau în ele amprenta celor care înaintea lor au fost ocrotiți de aceste nume.

Îmi aduc aminte cu mare bucurie de începutul anilor ’90, când au început a se înlocui cifrele cu numele. Am fost martor, eram pe atunci diacon, în 1993, ”diaconul botezului” Școlii nr. 25, Cella Serghi, chiar așa se declara. Cu câtă emoție vroiam să transmitem că înlocuirea unui număr cu un nume este o schimbare! Nu puteam să percepem, în acele momente, realitatea unei schimbări, chiar dacă acum vor spune mulți că nu a fost chiar așa, eu îi contrazic. Chiar a fost o schimbare! De la numărul 10 al liceului pe care și eu l-am absolvit a venit Ovidius. M-a urmat, pentru că apoi m-am întâlnit cu același nume și la universitate. Aceste ”botezuri” pe care o instituție a coborât dintr-un tabel în realitatea umană au fost niște înlocuiri întocmai evenimentului invers, atunci când din nume s-a constituit un tabel. Încă mai sunt câțiva supraviețuitori care au pe mână litera A după care urmează șapte cifre. Înlocuirea în sensul de la nume la număr nu este altceva decât introducerea într-un sistem a ceea ce înseamnă statistică și aici ne întâlnim cu cel care a mâncat doi pui și cel care moare de foame. Ei în medie au mâncat câte un pui, fiecare! Vă imaginați unde am ajuns?! Dar dacă luăm invers, de la cifră la nume, coborâm din tabel pe pământ, înseamnă că am înțeles și puterea Hramului unei biserici, coborâm în nume, dar aici nu se coboară în jos, ci se coboară în sus, pentru că de sus, de dinaintea celor care au purtat înainte numele noastre, ne vine puterea, ne vine câte o trăsătură, ne vine câte un factor inclusiv genetic pe care noi, încet, încet, începem să îl dovedim într-un fel sau în altul.

Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut într-o perioadă în care creștinismul era cam cum este și acum, bâjbâia între foarte multele păreri și realizarea unor dogme, fixarea învățăturii în niște tipare. Și a fost contemporan Sfântul Ierarh Nicolae atât cu persecuțiile, cât și cu eliberarea. L-a prins și anul 313, Edictul de la Milan, când învățătura de credință nu a mai fost alungată și a fost scoasă din catacombe. A fost contemporan și semnatar al Sinodului Întâi Ecumenic și ca să ne învețe până unde se merge cu blândețea, la Sinodul Întâi Ecumenic, un sinod care de altminteri a început să așeze învățătura în anumite dogme, învățătorul lui Arie, care spunea că Fiul este numai asemănător cu Tatăl și nu era de o ființă, lansase în imperiu părerea aceasta. De altfel să știți că încă se mai lansează, încă mai există ”părerologi” care ne spun diverse lucruri; evenimentul este acesta și se cheamă cinci, șase ”părerologi” care își dau cu părerea cam ce a vrut să spună unul sau celălalt. Cei care sunteți mai în apropierea vârstei mele vă aduceți aminte că la celebrele comentarii pentru clasa a VIII-a sau pentru bacalaureat, dacă era vorba despre un poet, începeam cu expresia ”Poetul a vrut să zică”, dar de unde a vrut să zică numai el știa și de multe ori, nici nu știa el ce știam noi că a vrut el să zică!

Să știți că lucrurile nu s-au schimbat! La fel vin ”părerologii” și spun că de fapt, dacă te-ai uita și din partea cealaltă, mai e și un limbaj al trupului, ”ăsta a zis așa, dar n-a zis chiar așa”, așa se mișca dogmatica în secolul al IV-lea și atât de mult supărase această situație a prezentării învățăturii altfel decât Sfinții Părinți o lăsaseră, încât s-a făcut acest sinod și la acesta, cel despre care putea să spună toată lumea un singur lucru, că ”este chip al blândeților”, când a dat față în față cu Arie, i-a dat o palmă despre care se spune că ar fi rămas ”amprentată” pe fața lui Arie pentru tot restul vieții. Și acum, întrebarea este:

– Cu ce parte a chipului blândeților o fi dat?!

– A dat cu dârzenia!

Se spune în Pateric că odată a venit la un părinte foarte îmbunătățit cineva care să îl ispitească și a vrut să vadă cât de smerit este, cât poate să accepte umilința și a început să îi spună:

– Măi părinte, nu e nimic de capul dumitale!

– Așa e, frate.

– Ești un bețivan!

– Așa e, frate.

– Îți umblă mintea numai după prostii!

– Așa e, frate.

– Ești eretic!

– Aaa! Nu!

Și l-a corectat cu o palmă.

Până unde merge blândețea? Până când este în pericol credința pe care o ai. Dar credință care nu este, așa, părerea ta, ci este una luată nu neapărat din manual, ci din simțirea pe care învățătura de credință o are. Dacă cineva îți cere să te smerești pentru una sau pentru alta, poți să o faci fără nicio problemă, dar dacă vine cu gândul de a-ți mișca puțin gândul tău către altceva, cu siguranță că ești dator să întorci, cam cum ar deveni să întorci din realitate în tabel, adică din nume în cifră. La noi, cel puțin, cred că și acum se spune ”două perechi de palme”, nu știu de ce palmele se dau cu perechi, probabil că de la textul acela liturgic că ”bătaia e ruptă din Rai”, dacă primești o palmă, să întorci și obrazul celălalt și atunci, oltenii noștri cu siguranță numai acolo s-au gândit, dacă dai o palmă, trebuie să o dai și pe cealaltă, ca să fie așa, două perechi de palme. Ei, de aici devine… cel care dă iese dintr-un nume și intră într-un tabel:

– Cine ți-a dat două perechi de palme?

– Cutare.

Și:

– Ce a făcut cutare? Ți-a dat două perechi de palme.

Vedeți? Este un transfer. Transferul acesta între nume și fapte ne vorbește nouă despre modul în care trebuie să vedem lucrurile. Nu se pot implementa adevărurile cu palma, să spun așa, dar partea personală de participație la educație chiar și la tot ceea ce ne înconjoară trebuie să fie una a atenției, a dârzeniei. Acum să nu credeți că vă învăț să dați cu perechile de palme, așa, una după alta. Nu, vreau să vă spun că dincolo de atitudinea ”chipului blândeții” pe care Sfântul Ierarh Nicolae o avea, ne-a dat și o limită, pe lângă starea de liniște și de îngăduință pe care nădăjduim că ani și ani sărutându-l ne-a lăsat-o și nouă. Așa cum spun țăranii noștri, de ce a lăsat Dumnezeu pe om să aibă patru degete într-un sens și unul să fie perpendicular? Ca atunci când bagi mâna în buzunar, să nu o bagi de tot, e o limită! Limita aceasta trebuie să nu o uităm niciodată. Face parte din preocuparea noastră. Este o limită în toate. Să nu credem că lucrurile sunt numai dintr-un anumit punct de vedere, într-un anumit fel. Pentru mine sunt într-un fel, pentru altul sunt într-un alt fel. Unde pot eu să negociez? Acolo unde nu deranjez pe celălalt, așa cum este și definiția libertății! Știți că libertatea mea se încheie acolo unde începe libertatea celuilalt. Adică, e adevărat că eu sunt liber, să zic așa, stând în parc, să fumez, dar lângă mine este o doamnă cu un copil. Atunci, libertatea mea de a fuma se întâlnește cu libertatea dumneaei de a inspira un aer proaspăt, că de-aia a venit în parc! Atunci trebuie să înțelegem nu neapărat unde este perechea de palme, dar ți-o poate da conștiința de una singură, dacă ești atent. Asta înseamnă limita!

Am pornit de la Sfântul Nicolae pentru că noi, de foarte multe ori, avem o idee falsă despre Sfântul Nicolae, vizavi de faptul că toată lumea își face ghetuțele și crede că acesta este un obicei, pur și simplu și numai asta reprezintă. Mai sunt și cârcotași care spun:

– Ei, mai terminați cu păgânismele astea!

Nu sunt păgânisme, fraților! În primul rând, ”evenimentul” acesta al lustruirii ghetuțelor este luat dintr-o tradiție care are o bază cu totul și cu totul oficială și mai ales scrisă în istoria vieții Sfântului Ierarh Nicolae. Sfântul Ierarh Nicolae nu a venit așa, într-un vis, a trecut pe o stradă… Nu, nu, nu! Era Ierarh în Mira Lichiei, în orașul Demre de astăzi din Turcia și când trecea spre sediul unde trebuia să ajungă, a auzit niște scâncete, niște văicăreli și s-a apropiat. Acum să nu credeți că erau termopane cu cinci camere și așa mai departe, nu, se auzea pentru că nici nu aveau ferestre! Vă imaginați că și clima de acolo îi ajuta. Eu toată viața m-am gândit:

– Măi, dar cum Dumnezeu a auzit Sfântul Nicolae, deși era iarnă?!

Mă gândeam că așa era iarnă și atunci. Era iarnă, dar una e iarna în Antalya și alta e iarna la noi, dacă ai ferestrele spre nord, dacă bate vântul din nord, ai încurcat-o! Eu vă spun toate acestea pentru că nu mă lasă copilul din mine să nu vi le spun! Totă viața m-am gândit:

– Cum adică facem ghetuțele? Dar de ce facem ghetuțele? Unde scrie?

Și am ajuns că până la urmă chiar scrie în viața Sfântului că trecând, a auzit aceste văicăreli și a văzut un tată cu trei fete care nu mai aveau cum să se întrețină. Și atunci, Acatistul Sfântului Nicolae spune: ”Galbeni, pungi de galbeni din destul tatălui lor a dat”. A băgat mâna pe geam, a pus în cizmulițele fetelor și ale tatălui, pungile cu galbeni, ca să se întrețină fără să mai fie nevoie de un alt efort. Așadar, cei care azi-noapte v-ați făcut ghetuțele, să nu credeți că e vorba despre un lucru păgân sau că, vezi Doamne, vine Moșul, nu vine Moșul!

M-a întrebat cineva dacă Moș Nicolae există! Vai! Păi, dacă vrem să omorâm, în noi, copilul care a crezut că există, vorbesc de generația mea, cam până prin clasa a IV-a, așa, când venea vreun zăpăcit și spunea și începea să se șușotească prin toate… mediile că nu există Moș Nicolae, unii credeau, alții nu credeau, dar din acel moment nu mai era nimic la fel! Lumea se împărțea în două, în cei care nu credeau și în cei care credeau că există și Moș Crăciun, și Moș Nicolae și care și-au propus să nu întineze acea credință a copilului din ei, printre care mă aflu și eu. Da, eu cred în Moș Crăciun! Dacă ar fi să împărțim lumea în două și vreți să mă categorisiți undeva, eu sunt în tabel la cei care cred în Moș Crăciun! Și asta din toate punctele de vedere! Știți că este și o expresie, atunci când cineva este atât de naiv încât chiar crede că se vor mări pensiile sau, mă rog, altele, i se spune:

– A! Tu crezi în Moș Crăciun!

Da! Dar cine mă oprește să o fac? Și de ce cred în Moș Crăciun? Pentru că această credință vine și cu credința teologică, și cu credința în știință, și cu credința în tot ceea ce înseamnă un pas înainte, în progres și așa mai departe! Toate sunt credințe! Să nu credeți acum că credința se referă numai la Dumnezeu sau numai la Moș Crăciun! Credința este în toate domeniile. Eu cred în Moș Crăciun și în Moș Nicolae, pentru că în mine există un copil pe care nu vreau să îl înmormântez, vreau să rămân mână în mână cu el, să îmi fac ghetuțele. Mi-am făcut și eu azi-noapte ghetuțele, dar a trebuit să joc dublu rol și azi-noapte am avut rol de Moș Nicolae și a trebuit să stau încălțat! Probabil de-aia nu m-a găsit Moșul, am alergat mult. Dar, vine Moș Crăciun! Poate că atunci…

Cel mai important pentru un om este să nu uite de tot bagajul pe care îl are în el. Avem un nume. Mă bucur că astăzi mi-au spus foarte mulți, când au venit la Sfânta Liturghie, ”La mulți ani! Să trăiți cu numele!”. Dacă cineva este în stare să te identifice cu numele bisericii în care slujești, nu poate să fie nimic mai frumos! Port acest nume de 28 de ani, de când sunt preot paroh aici. Port acest nume și aș vrea să nu îl dezamăgesc pe Sfântul Nicolae! Atunci, pot eu să nu cred în Moș Nicolae și în Moș Crăciun?! E în fișa postului, în primul rând! Dar vreau să o mai șlefuiesc să nu fie din obligație!

Știți, a venit o fetiță, tot așa, cam pe la clasa a II-a, a III-a și a auzit șușotind despre Moș Crăciun și Moș Nicolae, a venit la mama ei:

– Mami, mami, mami! Spune-mi, te rog, uită-te în ochii mei, există Moș Nicolae și Moș Crăciun?

Vai de mine și a început biata mamă să îi aducă toate argumentele pământului, cum răsplătește Moșul și fapta bună, cum are grijă Moș Nicolae și mai lasă și câte o nuielușă în ghetuțe, în locul palmei pe care i-a dat-o lui Arie și a început să îi spună cu atâta patos încât a rămas fata puțin uimită și a spus:

– Mami, mami, tu chiar crezi în Moș Crăciun!

Nu cred că poate să fie un compliment mai important decât acesta, să îți spună cineva cât de naiv ești în ochii altora! De-am fi așa și pe interior, total! Aici trebuie să ajungem!

Asta înseamnă un hram Sfântul Nicolae, un hram al blândeților! Mi-aduc aminte acum vreo cinci, șase, poate chiar zece ani, cineva a întrebat-o pe Ozana, fiica mea, despre Moș Nicolae:

– De ce tatăl tău tot spune de Moș Nicolae că a venit, că a dres, că vin copiii și le dați daruri?

(Apropo, duminică o să le dăm la copii ce le-a pregătit Moșul!)

Și Ozana a răspuns așa:

– Dar, cine ar fi putut să îi dea tatălui meu gândul să se îngrijească de copii, dacă nu Moș Nicolae? Iată că există!

Noțiunea este în noi. Noi trebuie să deschidem poarta și să o primim. Atât! Se va șopti până la sfârșitul veacurilor, de către cei care vor să deturneze puțin atenția. Nu spun de Grinch, îl știu și cei de la grădiniță, de când se duc și văd pe cineva în verde și vrea să fure sărbătoarea! Lupta aceasta nu trebuie să fie departe de copiii sau de nepoții noștri! Este o luptă ideologică! Trebuie să îl înveți pe copil că dacă el vede pace la el în casă, să nu creadă că așa e în toată lumea! Pentru că dacă așa îl educăm pe copil sau pe nepot, să spunem că așa cum facem noi este normal, nu e normal. Să spunem:

– E normalitatea noastră, dar să nu te sperii dacă vei auzi de la colegi de-ai tăi sau de la prieteni de-ai tăi că exact de sărbători sunt certuri sau cine știe ce tensiuni. Da, ele există! Noi nu facem altceva decât să ne străduim să nu existe la noi din aceste lucruri!

Asta putem să o facem, dar să prezentăm lucrurile! Așa cum vine Moș Crăciun cu lucruri frumoase, cu siguranță că există și tendințe de a fura pe Moș Crăciun și pe Moș Nicolae.

– Hai măi, terminați cu prostiile!, spun unii.

Am auzit asta de multe ori, am auzit-o și în calitatea mea de preot, să mai termin cu prostiile, cu bradul în biserică și cu altele. Să știți că atâta vreme cât tot ceea ce a creștinat Biserica nu este străin Bisericii, orice obicei, orice parastas, să nu credeți acum că parastasul este o invenție a popilor că vor să adune colivă, nu, astea sunt dinainte de Hristos, sunt tot felul de jertfe care se aduceau și încet, încet, Biserica niciodată nu a luptat cu emoțiile, ci le-a adus în propria ogradă!

Ce emoție poate să îți dea un brad?! A venit cineva, acum vreo 20 de ani, și a spus:

– Părinte, în sfârșit am simțit că de fapt, Crăciunul copilăriei mele încape și în biserică!

Vă imaginați? Pentru că el credea că a rămas Crăciunul undeva în casa bunicilor, unde văzuse un brad, unde avea o imagine despre Crăciun legată, așa, ca marca de scrisoare, bradul pus pe cartea poștală a Crăciunului. Și mi-a mulțumit că a înțeles că de fapt, bradul și Crăciunul sunt noțiuni pe care le găsește și în biserică, nu numai în amintirile casei bunicilor. Despre asta este vorba de Hramul Sfântului Nicolae, despre sărbători de iarnă care sunt fix în Luna Cadourilor! Luna Cadourilor se numește așa pentru că este luna în care Dumnezeu ne-a trimis un cadou mare, pe Fiul Său! Luna Cadourilor, nu vă speriați, nu vreau să credeți că e bine să folosim un limbaj de lemn, dar vreau ca dacă tot e de lemn, măcar să îi dăm cu lac, să îl mai șlefuim oleacă, să arate bine, că și lemnul are rostul lui! Inclusiv limbajul de lemn! Mie îmi aduce aminte, când ascult câte un jurnalist din ăsta care folosește niște clișee, mi-aduce aminte că aceste lucruri le auzeam când eram mic și, de exemplu, după un congres, puteai să vorbești jumătate de oră fără să spui nimic, despre societatea multilateral dezvoltată, până te duceai și te întorceai 40 de minute, dacă nu erai activist de partid, puteai să vorbești fără să spui absolut nimic!

Orice frază luată ca limbaj de lemn îți aduce aminte de ceva. Eu când aud pe la predici ”Domnul și Dumnezeul nostru și Hristos cu al Său har care S-a coborât și S-a născut…”, îmi dă o bucurie că mă trage de mânecă copilul acela care la câțiva anișori, la cinci, șase ani, era la biserică la bunici și numai așa ceva auzea! Și atunci, pe mine mă bucură pentru că nu vreau să dau la o parte, ci vreau să iau câmpul acela energetic, inclusiv din limbajul de lemn! Este o bucurie să constați că ești în stare să nu judeci pe celălalt că a folosit un material neadecvat! Dar acestea vi le-am spus pentru că Sfântul Ierarh Nicolae mi-a dat voie să le spun. Mi-am încărcat și mie cizmulița copilului din mine care visa atunci când era mic că o să îl lase Moș Nicolae să vorbească în fața oamenilor. Vă imaginați câtă bucurie poți să aduni când copilul din mine care visa la un anumit nivel ce poate să îi aducă Moșul își vede acum visul împlinit! Trebuie să vă spun că eram un copil care atunci când veneau musafiri, părinții lucrând în învățământ, noi aveam musafiri în fiecare weekend, care weekend nu însemna sâmbătă și duminică, însemna numai duminică, pentru că sâmbăta mergeam la școală, aveam șase ore și sâmbăta, când intra primul musafir, eu fugeam și mă ascundeam în dulap, două, trei ore și nu ieșeam până ce nu pleca și ultimul musafir. De unde putea copilul ăla din mine să creadă că prin educație poate să vorbească în fața lumii, dacă nu va primi un dar de la Moș Nicolae să poată să facă acest lucru?

Ăsta este Sfântul Nicolae! Nici nu știți ce v-a lăsat în ghete! Nici nu știți câtă putere aveți, dacă cereți de la Moș Nicolae un lucru! Vi se pare mărunt? Nu este mărunt! Cât de mărunt vi se poate părea un lucru, el vă va schimba viața! Și poate schimba viața cum v-am spus, din cifre în nume, pentru că dacă vom coborî din tabel în realitatea pe care noi o facem, nu altcineva, cu siguranță că putem să învățăm să trăim frumos. Să îl rugăm pe Sfântul Nicolae să ne ajute să descifrăm ce ne-a lăsat în ghetuțe. Dacă suntem încălțați, gândiți-vă că nu toți oamenii de pe fața pământului au picioare pe care să le încalțe! Așadar, măcar că am venit pe picioarele noastre la biserică, să știm că în ghetuțe, Moș Nicolae ne-a lăsat niște picioare care pot merge. Dacă avem cizmulițe, ăsta e un dar și mai mare, că nu toți au cizmulițe și nu toți se pot încălzi așa cum o facem noi. Așadar, Moșul ne-a dat, important este să înțelegem ce ne-a dat și să știm să folosim ceea ce ne-a dat. La mulți ani celor care poartă numele Sfântului Ierarh Nicolae! Să știți că numele Sfântului Ierarh Nicolae nu trebuie să fie neapărat scris în buletin. Ori de câte ori dați o bomboană unui copil, sunteți Nicolae!

Text editat după înregistrarea video a predicii părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța. Înregistrarea a fost realizată de Veronica Cristina Radu și o puteți viziona pe https://www.youtube.com/watch?v=Wwsgf-fbn0w.