Cuvântul nerostit care aduce pace

Părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi, situată în frumoasa zonă peninsulară a Constanței, este, cu siguranță, duhovnicul românilor de pretutindeni, o mijlocire minunată către Dumnezeu, mereu aflat la un gând distanță de noi, să ne călăuzească pașii, oriunde ne-am afla. Pentru mine este o mare binecuvântare și un privilegiu să mă bucur de sprijinul său.

– Părinte, încep prin a vă mulțumi pentru inspirație, ajutor, dar și pentru… provocarea de a privi la povestea din spatele poveștii, de a accepta și redarea acesteia în sens invers, de la final către început, ceea ce și sugerează, de fapt, numele blogului.

Trebuie să fac și o mărturisire: îmi doresc ca prin blogul de față să inspir cititorii să se simtă mai bine cu ei înșiși, să râdă mai mult, să se bucure mai mult. Să exersăm împreună acea parte plină a paharului care este chiar viața noastră, acum și aici.

Ar fi frumos să intre în contact cu noi, prin intermediul adresei de e-mail livesreverse@gmail.com sau pur și simplu lăsând un comentariu la finalul acestei pagini, să ne împărtășească experiențele de viață, să râdem sau poate să mai vărsăm și câte o lacrimă împreună, să se elibereze de eventuale poveri și să meargă mai departe. Știți, ca atunci când o mamă vine acasă cu sacoșele pline, bucuroasă că a luat de toate, dornică să povestească și cum a reușit, iar copiii sunt cu nasul în calculator, bărbatul a adormit la televizor… ea își înghite grațios cuvintele și se mișcă încet, să nu deranjeze. Sau ca un pensionar care a supraviețuit războiului, foametei, pandemiei și care nu poate… supraviețui unui dialog cu strănepoții și chiar cu copiii săi, atoateștiutori și prinși cu grijile zilei.

Multe din poveștile acestea dispar nerostite. Sigur, în urma fiecărui om rămân rezultatele faptelor sale dar poate ar trebui să rămână și o carte, povestea vieții sale, să o lase moștenire copiilor sau prietenilor, să o deschidă la un moment dat ca să vadă și cealaltă față a poveștii, alta decât cea trăită de ei alături de acesta.

Părinte, acestea fiind spuse, să începem cu ”Dumnezeu Cuvântul”. Mai avem răbdare unii cu alții să ne ascultăm sau doar ne auzim?

– Povestea cuvântului nerostit cred că ar trebui să înceapă cu o schimbare de mentalitate pe care să o dovedească trăitorul acelor povești.

Toată ziua, acumulăm cu bucurie niște informații pe care abia așteptăm să le spunem celor de acasă. Numai că, acasă, găsim o situație total diferită de ceea ce a fost în mintea noastră și, din păcate, rămânem uimiți că nu am putut să ne spunem povestea mai departe, dintr-un singur motiv: nu avem convingerea că este a noastră!

Dacă nu am reușit să rostim povestea, ea trebuie să fie notată undeva. În prima etapă a vieții, în inimă, în amintire. Sunt niște emoții care ne vor aduce aminte de situațiile trăite și nerostite. Acest cuvânt nerostit nu trebuie să aducă în noi tulburare, ci pace, că vom avea posibilitatea să îl rostim odată și odată.

Acest blog pe care l-am binecuvântat și din preocupările căruia vreau să fac parte, este exact povestea omului și, mai ales, a omului care nu și-a putut rosti povestea. Nu trebuie să dea vina pe nimeni, ci pur și simplu să considere că acum a venit vremea.

Cea mai importantă problemă a omului este că nu se împacă cu realitatea

Omul își creează în minte un gen de realitate. Până ajunge acasă, își creează în minte tot felul de scenarii pe care le va pune în practică atunci când ajunge și, acolo, își dă seama că nu trebuie să facă ceea ce și-a propus. Dar nu numai în drumul către casă, ci și în drumul către birou sau către locul de muncă se întâmplă la fel. Acasă, probabil că seara s-a adunat cu familia, a avut o seară deosebită, o noapte liniștită, în care și-a făcut tot felul de gânduri frumoase, cum va ajunge el la birou și va spune că, de fapt, acum și-a dat seama că familia este altceva decât au crezut ceilalți, să împărtășească ultimele noutăți, cum că nepoțica a venit cu un dinte în palmă și i-a zis că trebuie să îi spună neapărat unde e cutia Zânei Măseluță și așa mai departe. Numai că la birou, a găsit niște oameni reci, care nu au chef de poveștile lor, darămite să asculte altele. Și atunci, omul, în loc să rămână mâhnit, trebuie să spună:

– Da, va veni și vremea să spun povestea mea de azi-noapte și de aseară!

Dacă are răbdare suficientă, acum poate să deschidă blogul acesta și să dea drumul poveștii nerostite. Nădăjduiesc să înlesnesc rostirea unor povești care au stat în tăcere, în emoțiile și în amintirile celor care le-au trăit și nu au avut cum să le povestească. Oameni care să fie îmbrățișați de noi, să fie mângâiați că le-a venit vremea. Ca un fruct copt. Noi, acum, culegem roadele pe care ei le-au pregătit în timpul în care au trăit ceea ce au trăit și ne vor povesti și nouă.

Ce frumos, părinte! Vă mulțumesc.