Nu prea știm ce anume ne face câteodată să ne speriem de moarte. Iată că astăzi este un prilej să vedem ce este moartea, de fapt! Nu am să vorbesc în termeni înfiorători sau morbizi, ci pur și simplu în termenii cei mai realiști. Este vorba despre modul de înțelegere a vieții, aici este esența.

Îmi permit ca astăzi, după ce 29 de ani am vorbit despre Învierea fiului văduvei din Nain și alți doi ani am citit această Evanghelie, în calitate de diacon, să prezint acest eveniment ca pe o parabolă. Am să vă vorbesc puțin, cu îngăduința dumneavoastră, despre povestea omului și povestea bobului de grâu.

Spune Sfântul Evanghelist Luca, în ceea ce privește evenimentul în sine, că într-una din zile, Mântuitorul vroia să intre în cetatea Nain și tocmai când să intre, ieșea de acolo un cortegiu care îl conducea pe ultimul drum pe fiul mamei sale care era văduvă. Și atunci, Iisus văzând-o pe femeie I s-a făcut milă și i-a spus:

– Femeie, nu mai plânge.

Și s-a apropiat de cei care duceau sicriul, aceștia s-au oprit și El a spus:

– Tinere, ție îți spun, trezește-te!

Și s-a ridicat din sicriu tânărul și Mântuitorul l-a dat mamei sale. Și toată lumea a început să se teamă. Și spuneau:

– Mare proroc s-a născut în patria noastră!

Teama este firească atâta vreme cât ea atinge niște zone ale necunoscutului sau ale superficialității, dar teama aceasta pe care o aveau cei care au văzut un lucru bun ne dă de înțeles că teama mai înseamnă și altceva, este o emoție pe care putem să o luăm în bine sau în rău. Vă imaginați că oamenii aceia nu s-au temut că cineva le-a omorât un copil, ci s-au temut că cineva le-a înviat un om! Înseamnă că teama este altceva decât credem noi, ne poate duce și ne poate aduce. De ce să o lăsăm numai să ne ducă, atâta vreme cât noi putem să o facem să ne aducă?!

Spuneam că am să vă vorbesc despre povestea bobului de grâu. Îmi permit astăzi să iau evenimentul petrecut în Nain ca pe o parabolă. Mântuitorul, înconjurat de ucenici, a văzut că iese din cetate un om care ducea un sac de grâu în spate. Și toți îl împingeau de parcă era ultimul sac de grâu pe care îl avea cetatea! Se duceau să îl îngroape. În ce? În pământ! Toată lumea era speriată că ultimul sac de grâu din care se puteau face aproximativ patru saci de făină, care să îi mai hrănească pentru câteva zile, era băgat în pământ. Dar imaginați-vă că în pământ, după nouă luni de zile, au trebuit să vadă o minune, minunea învierii bobului de grâu! Bobul de grâu germinează și, așa cum v-am mai spus și altă dată, am fost ispitit într-o vară, acum mult timp, și am numărat câte spice de grâu au ieșit dintr-un bob de grâu. Din ce am numărat eu, că nu am pretenția că asta este o realitate absolută, am numărat 22 de spice. La rândul lor, fiecare spic de grâu avea câte șapte, luând pe linie, boabe de grâu cu aliste cu tot, încă 22 de rânduri. Vă imaginați?! Dintr-un bob de grâu! Dar dintr-un sac?!

Asta este viața, copii! Dacă nu știm să o vedem de la capătul celălalt, nu am făcut nimic! Mântuitorul, când a spus ”Nu mai plânge”, ne-a spus nouă! Noi, de multe ori, mergem mâhniți, mergem îngândurați. Mergem unde? Să îngropăm gândurile noastre! Dar nu știm că a îngropa un gând înseamnă, de fapt, începutul Învierii! Dacă v-ați duce acum spre case, îngropând îngândurarea despre facturile de la iarnă, războiul de la vecini și mai de departe, veți constata că până în seară, din groapa în care ați îngropat aceste neajunsuri vor răsări niște flori, în sensul că veți constata o stare de liniște. După ce ai îngropat ceva, bineînțeles că nu se mai vede nimic. De ce nu vrem să înțelegem că astăzi, noi plecăm înviați de la biserică?!

Contează foarte mult cum îl vedem pe om. Se văita cineva:

– Aoleu, îmi pare rău că a trecut copilăria, a trecut adolescența, a trecut maturitatea și uite că a venit bătrânețea!

Și a spus cineva:

– Atunci când te vaiți că a trecut și bătrânețea, ce te mai faci?

Dacă îl vedem pe om de la copilărie până la bătrânețe, dacă îl vedem în această așa-zisă evoluție, îl vedem pe om pregătindu-se pentru moarte. Dar dacă îl vedem pe om așa cum vi l-am prezentat eu, astăzi, ca pe bobul de grâu?! Îl vedem pe omul înviat! E adevărat că omul înviat nu este pe placul niciunei societăți, că un om înviat nu poate să mai fie condus sub nicio formă, mai ales păcălit! Dar noi suntem datori ca astăzi, nu vă cer mai mult, mai este jumătate de zi în care să considerați că s-a întâmplat ceva cu voi pe cale și că vi s-a mai dat o șansă! S-a întâlnit Hristos cu voi în biserică și v-a spus:

– Tinere, te rog, trezește-te!

Aveți canon ca în seara aceasta să vă comportați ca și când ați înviat! Faceți acest exercițiu! Eu îl fac, să știți, și viața se vede altfel! Am curaj să slujesc la înmormântări, am curaj să transform și mai ales să deturnez tânguiala de lângă noi de la un parastas! De ce?! Pentru că parastasul, de fapt, este o groapă în care avem șansa de a planta bobul nostru de grâu!

Bobul nostru de grâu, însă, merge mai departe. Bobul nostru de grâu este, de fapt, viața noastră și trebuie să știm că el poate să rodească. Tot ceea ce aruncăm noi dintre emoții, ne străduim să fim raționali, ne străduim să cunoaștem, ne străduim să avem control asupra lucrurilor, toate acestea pot fi folosite însă ca boabe de grâu pe care un agricultor care ține la ele, că i se par niște boabe mai mari, așa, le ține în mână și le bagă în buzunar. Peste un an de zile va avea fix numărul de boabe pe care l-a avut în mână, dacă nu a pierdut vreunul, pe când dacă le-ar fi aruncat, înmulțiți iar cu miile de care v-am spus și va avea mai mult.

Cel care ține necazul va avea totdeauna, la inventariere, necazul! Cel care știe să îl arunce dar și unde trebuie, va vedea că și bobul de grâu dă o dată o sută, o dată treizeci, o dată douăzeci, așa zice Pilda Semănătorului, nu vreau eu să vă măsor încă o dată cum stau lucrurile! Atitudinea de a ști ce să faci cu emoțiile tale face diferența! Dacă veți căuta să plasați emoțiile acestea ale rațiunii și le veți aduce într-o zonă a simțirii noastre, vă veți da seama că ele au un potențial mai mult viu decât ne-au învățat la școală că este mort!

Uitați-vă la orice eveniment! Se naște un copil și copilul acela poate că nici nu are părinții căsătoriți, a venit… peste rând, părinții nici măcar nu pot să se adune așa de repede încât să facă și o cununie și un botez și uite că a venit un copil! Un copil poate să adune două sau trei continente, numai așa, la prima strigare, când te uiți în urmă și vezi niște bunici! Urmează să îmi botez un fin pe la Amsterdam și acolo am patru continente numai din două strigări! Și atunci îmi dau seama de puterea omului, a grâului acela! Dacă l-aș vedea numai ca pe finul meu și atât, n-aș face mare lucru, dar el are un potențial!

Orice om are un potențial! Gândiți-vă la asta! Sunteți un potențial, sunteți suma tuturor lucrurilor frumoase care se pot întâmpla! Vă imaginați că mergând acum spre casă, veți vedea cu alți ochi, dacă vă veți uita cu ochii celui care a înviat și i s-a mai dat o șansă! Nu vă garantez că veți fi până mâine și poimâine într-o conștiență deosebită, ar fi bine să fim așa până la sfârșitul veacurilor, dar măcar astăzi, nu cer mai mult, ca să puteți să vă faceți tema. Eu am văzut și niște tovarăși învățători care dădeau câte cincizeci de teme de la o zi la alta și bieții copii cum puteau să mai facă temele? Măi tată, dă-le trei exerciții și ai să vezi că o să le știe pe de rost și când ajung la liceu! De aceea eu vă dau teme mici și din când în când, nu de fiecare dată! Și, apropo, îi anunț pe copii că în două săptămâni or să fie în vacanță! Ca să știe! Mintea omului trebuie să fie în altă parte, să fie la loc de verdeață, frumos, unde se așează lucrurile, nu așa, tot timpul în bancă! Ce ar fi să spunem că începem de mâine, că e luni? Nu, în seara asta e duminică, așa se pune accentul!

Revenim la sămânța din noi. Ce ne ține să avem o atitudine adevărată față de viață?! Vă spun eu, un reflex educațional de a măsura timpul într-un fel și de a colecționa necazuri și a le ține cum ține agricultorul acela boabele de grâu care s-au făcut mai mari și le ține în buzunar în loc să le arunce în pământ. Astăzi este ziua în care suntem chemați și vă rog să faceți acest eveniment, să aruncăm totul, ca potențialitatea noastră să iasă la suprafață și atunci când va bătea vântul, să nu vă mai sperie, vântul bate ca să polenizeze! Orice lucru se întâmplă în lumea aceasta cu un rost, dar să știți că nimic nu are rost, dacă nu îi dă omul rost pe care Dumnezeu i l-a lăsat ca rost. Suferința pentru cei care au câte o durere nu are niciun rost, dar sunt suferințe care dor și suferințe care schimbă! Imaginați-vă pe cineva care nu ar simți o durere că acela poate să facă o leucemie sau o cangrenă care să nu fie o durere și atunci ce face?! Orice are un rost, dacă noi știm să folosim inclusiv pentru durere un rost. Rost este bobul de grâu pe care dacă suntem în stare să îl aruncăm în pământul cel bun, putem să avem rod! Noi din păcate am învățat că totul se ascunde, totul este făcut să nu știe vecinul:

– Nu spune asta că dacă te află că ți-e bine, o să fie rău!

Dar cine v-a spus așa ceva?! Anunțați ce este frumos! Mă întâlnesc cu colegi de-ai mei și când mă văd că sunt așa de nonșalant în a le declara că îmi merge bine, îmi spun că nu e bine și încep să mă compare cu tot felul, de ajung până la Elon Musk, nu mă lasă să mă simt într-ale mele:

– Dar ce, măi, tu ai mașinile lui cutare?!

– Dar eu știu un lucru, că o mașină este făcută pentru om ca să se deplaseze dintr-un punct în altul! Dacă ar mai fi mers Trabantul meu din 1993, vă spun că îl vedeați și acum în fața curții, dar nu mai mergea! Și mi-am luat o mașină cu care să mă deplasez de colo, colo!

Important este să nu te dai bătut! M-am gândit de multe ori să vă vorbesc despre evenimente din viața Mântuitorului prezentate ca pilde, dar încă nu m-am considerat pregătit până acum. Chiar îmi aduc aminte că în primele mele predici mă gândeam că dacă spun o idee, ce o să mă fac la anul, ce o să spun?! Și începeam un an de zile să îmi adun câte un gând și după aceea, panica era și mai mare:

– Aoleu, dar anul următor ce mai spun?!

Și au trecut 29 de ani și văd că de acum înainte am început să vă spun câte ceva. În viitorii 29 de ani vă imaginați că s-ar putea să vă spun  mai multe? Eu sunt cel mai curios! De abia aștept!

Mă uitam că pictura bisericii nu a început încă să se afume, cum credeam eu acum 26 de ani, când eram în șantier și mă gândeam cu groază:

– Aoleu, ce o să fac dacă o să am alt șantier peste 20-25 de ani?!

Dar astăzi, văzând eu că e așa de vie, m-am gândit că în următorii 30 de ani nu o să am ce face pentru ziduri, o să am ce face pentru interiorul dumneavoastră, o să am ce face pentru a clădi în continuare și a însămânța grâul, în loc să îl adun în hambare! Cred că aici este șansa de a înțelege viața. De fapt, cel care vrea să nu se teamă de nimic trebuie să înțeleagă clipa de astăzi. Imaginați-vă o clepsidră căreia nu avem voie să îi vedem nici partea de sus, că ne-ar speria cât mai avem din viață, nici partea de jos, că ne-am speria cât a fost deja, iar noi suntem firicelul de nisip, rudă cu bobul de grâu care se face făină, într-o clipă. Cine ne oprește ca acea clipă să rămână prezentul nostru continuu? Din păcate, noi când vrem să ne bucurăm de ceva, amânăm. Avem un copil și spunem:

– Ei, când o să îl dau la școală, o să mă bucur tare mult! Apoi, când o să fie la casa lui, o să mă bucur tare mult!

Până să fie, noi amânăm bucuria și clepsidra nu știm câte fire de nisip sau boabe de grâu mai are. Și atunci, putem să intrăm în panică sau să ne trezim, în funcție de cum am fost educați. Dacă am fost educați să vedem numai momentul acum, atunci spunem:

– Acum am un copil! Acum trebuie să îi arăt dragostea! Acum trebuie să fac orice pentru el! Acum când nu știe să vorbească, vorbesc eu mai mult, după ce vorbește el, am să văd eu atunci ce am să fac!

Și o să constatați că din acel moment nu vă mai înțelegeți! Acum cât nu vorbește el, e bine, vă mai înțelegeți!

Dacă nu avem antrenamentul de a ne bucura de moment, nu am făcut nimic!

Ultima găselniță cu care mă confrunt în ultima vreme este cea cu tot felul de analize pe care le recomandă unii medici. Nu am nimic cu medicii, știți că îmi place foarte mult să mă mișc în mediile medicale, mă preocupă foarte mult medicina funcțională, dar ca să sperii niște mămici că nu știu ce probleme o să aibă fătul, deja am început să constat că sunt niște… concepte directe. În primul rând, îți mai dă încă vreo cinci, zece analize, nu spune la început că înseamnă două mii de euro, asta e o problemă pe care o afli la sfârșit, după care spune că ai scăpat de prima suspiciune dar a apărut alta. Se șoptesc doi specialiști pe lângă tine și te pun să mai faci încă zece analize cu care te sperie profund! Am o singură poveste: am două fete despre care am aflat că sunt fete atunci când s-au născut și doamna mea nu a fost pe nicăieri ca să ia ceva sau să facă vreun eco sau cine știe ce! E adevărat că era în mileniul trecut când s-au născut ele, dar vreau să vă potolesc puțin, să înțelegeți că un om care merge nonșalant și spune: ”E treaba mea să fiu mulțumitor lui Dumnezeu că am o sarcină de dus până la capăt!”, are doar de câștigat. Atât!

Dacă intrăm în amănunte și vrem să avem siguranță, să faci tot felul de analize ca să fii sigur, sigur de ce? Ca după naștere să te vaiți că e băiat și încă nu s-a terminat războiul din Irak sau din Afganistan? De ce?! Ca să îți faci mai multe probleme! Adică, să nu mai aruncați grâul în pământ, că o să iasă altul?! Din păcate, ăsta este mesajul și nu vreau să se supere nimeni pe mine, vorbesc în numele meu! Aveți mai multă grijă cu ce țineți în buzunare, ar fi mai bine să le însămânțați! Inclusiv cifrele care înseamnă niște conturi, împrăștiate fiind, vă spun că vă vor fi mai de folos! Investiți, dacă m-ar asculta niște businessmen, or să înțeleagă. Cheltuiți, dacă m-ar asculta cei care au pus economia în primul rând pe consum, or să înțeleagă și ei, dar ceilalți, fiți milostivi! Milostivirea nu înseamnă să dai din ceea ce ai, ci să înveți cu ceea ce ai că trebuie să dai din ceea ce ești!

Dacă vom înțelege așa viața noastră, ca un bob de grâu, o să fim departe! Știți cât de departe? Atât de departe încât nicio veste nu ne mai poate tulbura, nicio societate nu ne mai poate impune nimic și să facem lucrurile de plăcere! Mi-a spus cineva că am o nebunie în cap, că nu văd societatea așa cum se dezvoltă. Nu! Societatea este înfricoșată pentru că inclusiv cei care conduc sunt înfricoșați! Le e teamă întotdeauna că dacă nu sperie pe cineva cu o amendă, nu se întâmplă nimic! Păi, dacă educația este numai cu linia în mână să dai la palmă, n-ai făcut nimic! Trebuie să îl convingi pe om, revenind la medicul Ayurveda care l-a convins pe paralitic că poate să meargă! Asta trebuie să fim și noi! Să convingem pe celălalt că economia poate să funcționeze și pe producție, nu numai pe consum! Cum? Păi, dacă eu am o pasiune să produc dar constat că onor societatea mondială îmi arată că cel care câștigă mai mult este cel care vinde, nu cel care produce, asta înseamnă că a întors căruța invers, a mers de la producție și i-a dat întâietate celui care vinde.

Mergeam săptămâna trecută spre București și am văzut un siloz mare și mi-am spus că ăla e singurul care câștigă din toate lanurile astea pe care deja le văd cu ochii minții! De ce? Pentru că ăla vinde, ceilalți muncesc! Dar, dacă am clădi o societate cu niște copii care ar face voluntariat, ar face lucruri adevărate dar nu voluntariate angajați fiind la cineva care să îi ia banii care i s-ar cuveni lui! Voluntariat înseamnă să faci ceva de plăcere, dar după plăcerea ta să beneficieze cineva, nu material, că este șef superior, așezat într-o piramidă pe care societatea a așezat-o deja într-un fel sau în altul!

V-am vorbit despre lucrurile acestea, ca să înțelegeți povestea omului. Omul poate să fie fericit dar, din păcate, nu pot să spun că nu este lăsat, nu știe el să iasă puțin la liman! Încercați să experimentați pentru jumătate de zi cât a mai rămas până în seară, să înțelegeți că astăzi a fost un cutremur, a căzut biserica pe noi și a venit Hristos și a dat cărămizile la o parte pentru fiecare dintre noi și a spus:

– Gata! Ai înviat!

Vă mai puteți permite să mai trăiți cum ați trăit până azi? Eu nu! Ceea ce vă doresc și vouă! Să nu ne mai permitem să trăim ca dimineață! Să trăim ca acum! Să vedeți cu câtă nonșalanță veți primi tot felul de vești! O să vă întoarceți și o să spuneți:

– Nu, nu mă mai atinge nimic!

De ce?! Sămânța mea deja așteaptă nouă luni ca să iasă spicele, că nu mă mai interesează făina, că pot să aștept până iese făina aia proaspătă! Pentru că dintr-o parte din boabele de grâu care vor fi înmulțite, eu știu să îmi pun deoparte să mai pun în pământ și să fac făină. Nu o să mai țin în hambar nimic. Imaginați-vă o lume în care nu ar exista hambare! Ar exista numai bucătăriile și cămările fiecăruia! Ar fi pline!

Când s-a dus tata, acum vreo 15 ani, să își ia bruma de grâu pe care o lăsase, câteva tone, la Topraisar, i s-a spus:

– Domnule Moșteanu, nu vă supărați, dar trebuie să mai veniți cu niște bani!

– Păi, de ce?!

– Păi, grâul dumneavoastră și-a plătit chiria până la un punct, dar de vreo trei luni trebuie să o plătiți dumneavoastră!

– Adică?! Nu mai am ce lua?

– A, nu asta e problema! Mai aveți de dat!

Bietul grâu ținut în buzunar! Vedeți ce înseamnă să îl păstrăm în hambare? Eu vă spun lucruri practice, nu citite din cărți! Așa este societatea pe care o lăsăm să meargă înainte, dacă vrem! A, putem să o lăsăm cu nonșalanță să meargă mai departe pentru cine vrea, pentru noi nu! Încercați experimentul pe care vi l-am cerut! Să vă dea Dumnezeu putere și vă aștept la spovedit, să vorbiți de omul de după Înviere! Aș vrea să încep să spovedesc oameni de după Înviere, nu oameni dinaintea morții!

O predică mai presus de cuvinte, o chemare la Învierea noastră într-un prezent continuu, rostită de părintele Marius Moșteanu, preotul-paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, care ne arată că putem să renunțăm la ideea… hambarului plin, care ne ține legați de o educație din trecut și să ne simțim ușori și liberi, acum. Îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a-i reda cuvintele aici. Înregistrarea predicii o puteți urmări pe adresa: https://www.youtube.com/watch?v=F1GJx_VnpNE, pentru care îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu. Vă mulțumesc vouă, celor care îmi citiți aceste rânduri.

Share: