Eu zâmbesc și atât

Mi-era dor să țin în mână un crin! Mi-a fost foarte greu în ultima vreme să țin cont de multe lucruri. Mi-era dor să îmbrac aceste veșminte, cum mi-este dor să port un veșmânt care mi-e tare drag, cu înflorituri populare. Îmi e dor să leg cu tricolor busuiocul. Până acum a trebuit să mă abțin, că au fost confiscate aceste simboluri de altcineva.

Ei bine, acum că sunt Sfinții Împărați Constantin și Elena, am dezlegare să folosesc orice! Uitați-vă cum sunt îmbrăcat, uitați-vă ce țin în mână și mă bucur că suntem aici! Astăzi, Sfânta Evanghelie ne învață ceva foarte important, cum să ne comportăm unii cu alții! Să știți că atunci când Mântuitorul spune despre păstor și despre oi, nu este vorba neapărat despre conducători și turme! Este vorba despre cum gestionăm noi legătura noastră între trup și suflet, pe cine lăsăm să conducă, trupul sau sufletul. Sfinții Părinți spun că ”trupul este o bună slugă dar un rău stăpân”. Mântuitorul ne spune că cei care intră în staul pe ușa din față sunt stăpânii oilor, de aceea oile îi cunosc și pe aceia îi ascultă, dar cine stă pe aiurea, pe acela oile nu-l cunosc și fug de el. Păstorul cel bun este cel pe care îl caută oile, iară cel năimit, adică plătit, atunci când vine lupul, fuge, pentru că este plătit și nu îl doare inima de oi.

Puteți să traduceți cum vreți acest lucru dar astăzi m-am gândit să vă spun despre sufletul nostru și trupul nostru. Gândurile care vin sunt păstorii noștri. Gândurile vin dintr-un reflex educațional, pe de o parte, gândurile vin din preocupările noastre, gândurile vin din ceea ce vedem sau din ceea ce auzim, sau din ceea ce ni se pare că vedem și ni se pare că auzim. Aceste gânduri, însă, se împart în gândurile pe care putem să le gestionăm noi și care ne aduc lucruri bune și în gândurile care vin peste noi, adică vin pe de-aiurea, adică vin ori dintr-o sursă pe care mai întâi trebuie să o selectăm mai bine. Dacă am primit astfel de gânduri care tulbură, ori au venit induse tot educațional, tot de către școală, de familie, de către societate, și, ei bine, aceste gânduri nu vor sta mult pentru că în noi, dincolo de gânduri sunt și niște sinapse, sunt și niște obiceiuri ale noastre, sunt tot felul de protocoale pe care noi le așezăm în sufletul nostru, sunt și niște reflexe educaționale în sensul bun, adică al autoeducației!

Ne-a învățat la școală Tovarășul, tot timpul, adică așa mă învăța pe mine, că orice răspuns de-al nostru este bun sau rău, dacă îl validează el și am rămas așa, tânjind după tot ceea ce înseamnă validare, adică eu spun ceva, dar îmi trebuie întotdeauna să îmi valideze cineva. Acestea să știți că sunt niște gânduri care vin pe de-aiurea! De ce să nu le întorc eu invers?!

– Măi, eu trebuie să aștept de la Dumnezeu să îmi valideze lucrurile acestea și mi le-a validat, de vreme ce m-a lăsat să le spun fără ca eu să mă străduiesc, să fac un efort să le spun!

Imaginați-vă pe cineva care s-ar pregăti înainte cu o imagine în oglindă, s-ar pregăti înainte cu niște cursuri de înfățișare înaintea oamenilor și v-ar zâmbi ca să credeți dumneavoastră că este bun! Eu dacă m-aș strădui vreodată să zâmbesc, să știți că nu mi-ar ieși nimic! Nu m-am uitat niciodată în oglindă să văd cum îmi stă, m-am uitat la niște fotografii pe care mi le-au trimis alții, dar eu nu știu cum zâmbesc! Eu zâmbesc și atât! Dar, de ce o fac? O fac pentru că primesc un gând de la Dumnezeu, care nu vine pe de-aiurea, vine prin față, pe ușa din față, pentru că oile se conduc în două feluri, v-am mai spus și altă dată, este varianta cu fluierul, să cânți și cine vrea să vină să asculte, și varianta cu biciul în spate și să arăți direcția celorlalți.

Eu mi-am ales varianta aceasta, să nu credeți acum că este singura valabilă! Nu. Există și niște situații în care cei ca mine nu au ce căuta, după cum cei care au nevoie de un alt instrument pedagogic de a se îndrepta nu au nevoie de mine. V-am spus de atâtea ori, foarte franc, celor care au venit la mine și i-am încercat foarte, foarte rapid dacă au gradul de acceptare ridicat, că asta mă interesează în primul rând, le-am spus dacă pot să rămână acasă, trei duminici la rând și să stea cu nepoții, eu știind că ei fug de nepoți ca altcineva de tămâie!! E o nebunie mare! Adică, nepoții sunt în preajma lor numai atunci când se duc la fotograf sau la un eveniment:

– Am venit și cu… nepotul meu!

Dar când vine vorba să te plictisească două, cinci ore cu aceeași dorință de a scoate dintr-un sertar ceva și de a nu se juca cu nimic din sertarul acela dar de a-l aranja în mijlocul camerei, asta-i Liturghia, bunicilor!

Și, bineînțeles, mi-au spus:

– Nu, că eu vin la Dumnezeu și mă rog și stau la biserică…

– Da, pentru că este ceva comod. Eu nu sunt pentru tine, du-te și caută-ți un alt gen de a fi educat, dacă vrei cu biciul, dacă vrei altfel, dar eu atât îți spun: dacă vrei să te zidești în ceva, faci ascultare față de cel pe care l-ai ales tu!

Să știți că un duhovnic nu este impus! Am avut și etapa în care ni se și impunea, de exemplu, la Seminar aveam obligația să ne spovedim la un anumit părinte-profesor. Vă imaginați acum ce presiune pe noi! Cum să te spovedești acolo că fumezi?! Bine, nu era cazul meu, dar mă puneam în pielea respectivilor. Cum să te spovedești că ai sărit gardul într-o noapte și te-ai dus la Cooperație, unde era o școală de fete?! Cum poți să te spovedești că înjuri în fiecare pauză pe fiecare profesor care te-a ascultat și tu credeai că nu te ascultă?! Cum să faci asta?! Noi, acum, mai firoscoși, am spus:

– Dar, știți, noi avem duhovnicii noștri!

– Da, nicio problemă, dar acum trebuie să vă spovediți!

Și m-am dus la duhovnicul meu, la părintele Arsenie. Eu eram cam tulburat, așa, dar nu numai pentru mine, și pentru ceilalți. Și m-a întrebat părintele:

– Dar de ce ești așa de tulburat?

– Păi, uite așa, așa, mi se pare mie că duhovnicia nu ni se impune! Duhovnicia se impune de la sine, dacă are posibilitatea asta de a spune ceva, dacă nu, autoritatea duhovnicului nu se impune decât de la sine, dacă vrea să o accepte cineva!

– A, nicio problemă! Dar tu nu te spovedești aici?

– Ba da.

– Păi și după ce termini Trimestrul întâi (pe atunci erau trimestre, nu semestre) nu vii să te spovedești aici?

– Da.

– Și atunci care este problema?!

– Păi da, dar acolo mă spovedesc…

– Nu, părinte! Ei te-au obligat, dumneata trebuie să fii foarte diplomat! Nu trebuie să te apuci acum să spui cine știe ce năzdrăvănii, acolo, ca să ți le folosească împotriva ta! Mai uită-te și tu pe la vreun film, cum citesc americanii ăștia drepturile, că orice vorbești poate să fie folosit împotriva ta!

– Și?!

– Și te spovedești la mine și când înjuri, și când sari gardul…

Să știți că atât de mult m-am liniștit încât le-am spus și colegilor mei și s-au liniștit și ei. Nu e o viclenie, fraților! Duhovnicia nu se impune! Duhovnicia este și atât! Și o să spuneți:

– Sigur că da! Atunci să căutăm duhovnici mai blânzi!

– Nu! Poate că v-a ferit Dumnezeu să vedeți cât de neblând sunt eu, câteodată!

Pentru că în blândețea mea știți câte oblig?! Nu cu cuvinte, ci oblig prin a ne face părtași vindecării! Eu împart întotdeauna cu fiul duhovnicesc totul măcar în două! Măcar în două:

– Tu o faci pe asta, eu o fac pe asta!

Vă imaginați ce obligație este pentru celălalt când știe că jumătatea lui de sac deja e în spatele meu?! Și știe că nu este singurul. Dar, asta înseamnă să conduci și să intri în turmă pe ușa din față, nu pe de-aiurea! Așa sunt și gândurile noastre! Gândurile noastre vin pe de-aiurea, vin ca obiceiuri, vin ca tot ceea ce înseamnă lucruri care te iau cu asalt! O știre vine pe de-aiurea, nu vine pe ușa din față! O părere a cuiva, o inducție a cuiva nu vine pe ușa din față, vine pe de-aiurea! Și atunci, ce trebuie să învățăm astăzi? Astăzi, de Sfinții Împărați Constantin și Elena, pentru mine este un prilej extraordinar de a mă elibera, în sfârșit, de canoanele astea cu să nu spui de aia sau de ailaltă, bine, nu o să spun eu de aia sau de ailaltă dar îmi părea rău de crinul ăsta că nu l-am putut ține mult timp în mână și tare mi-era dor! Și de veșmântul acesta care are o culoare foarte interesantă, dar nu puteam să mă îmbrac așa ca să nu dau de înțeles… Acum pot! Duminică voi veni cu un veșmânt cu motive naționale și cu un busuioc cu tricolor, că am voie!

S-au eliberat niște simboluri, fraților! Eu unul, personal, m-am săturat să îl văd pe Vlad Țepeș pe toate gardurile! El este în sufletul celor care trebuie să înțeleagă Istoria și atât. Și revenind la oile noastre, la saivanul nostru, la care să nu mai lăsăm să intre pe de-aiurea. Oile noastre sunt gândurile noastre, oile noastre sunt educațiile noastre, sunt reflexele noastre, sunt tot ceea ce putem să croșetăm ca să iasă ceva bun! Dar, dacă atunci când croșetezi să iasă ceva bun și vezi că pe parcurs se schimbă omogenitatea materialului, atunci când simți că nu îți ajunge ceva și faci un nod, deja lucrurile nu mai funcționează. Și de ce faci nod?! Pentru că iei informațiile o dată dintr-o parte și o dată din altă parte! Am văzut chiar niște lucrări, bine, acum s-au mai specializat programele acestea de când cu AI-ul (n.a. Inteligența Artificială) și veneau studenții cu lucrări de Seminar pe care de la o poștă le vedeai că unele aveau fragmente scrise cu un Arial de 14 (n.a. font, formă de literă și dimensiune), altele erau cu Times New Roman de 11 și altele, titlurile, cu românescul din secolul al XVIII-lea! Adică îți dădeai seama că erau niște adunături de colo, de colo! Și atunci, eu ce trebuia să le fac? Să le dau la o parte?! Nu, le-am spus:

– Eu vă dau un singur canon, măcar faceți tot textul să fie la fel, să aibă aceeași formă de literă și dimensiune! Prima dată, asta mă interesează, după aceea, mai stăm de vorbă!

Și încet, încet, după ce parcurgeau și ei lucrările de vreo două, trei ori, își dădeau seama de subiect și mai puneau și ei câte o frază! La cinci pagini mai puneau și ei o frază de la ei! Perfect! Nu trebuie să îl iei pe celălalt să îi arăți că a greșit! Nu. Trebuie să îl faci pe el să înțeleagă că trebuie să participe și el cu ceva! Despre asta este vorba în ziua de astăzi frumoasă a Sfinților Împărați Constantin și Elena, despre relația între cel care vrea într-adevăr să conducă lucrurile înspre bine și cel care este stăpânit! Adică, despre suflet și trup! Sufletul este cel care te îmbie să citești numai ce trebuie, să te uiți numai la ceea ce trebuie, să asculți numai ceea ce trebuie și totul este bine!!! Creierul nostru să știți că nici nu vede, nici nu aude, nici nu știe, ci are numai niște auxiliare prin care el primește informațiile! El primește fix ceea ce îi dați voie să primească! Trebuie să vă spun cum să vă astupați și urechile, dar nu cu mâna, ci cu conștiința! V-am mai spus despre conștiința unei mame care dacă este obosită și iese cu copilul în parc și pe copil îl ia somnul și pe mamă o ia somnul și vine Dorel care nu își dă seama că pe bancă este o mamă cu un copil și vine cu pickhammer-ul. Toți se sperie, mama însă doarme. Până când doarme mama? Până când cel mai fin scâncet al copilului ei se aude și ea se trezește imediat! Mama nu aude decât ceea ce trebuie. Asta trebuie să învățăm și noi! Trebuie să auzim numai ceea ce trebuie, să nu ni se pară că trebuie neapărat să fim atenți la zgomotul social. Nu, este un zgomot și atât! Noi avem un suflet în brațe! Sufletul acela este copilul nostru, pe care trebuie să îl educăm, să îl odihnim, să îi ostoim foamea și setea și să îi ascultăm numai lui scâncetele! Despre asta este vorba în ziua de astăzi atât de frumoasă!

Sfinții Împărați cred că mă pot ierta, cu siguranță, că nu am să vă vorbesc așa ca la ora de Istorie Bisericească Universală sau la o oră de Dogmatică, despre ce fapte mărețe au făcut. Știe Dumnezeu mai bine și decât mine, și decât ei înșiși, dar această sărbătoare ne-a dat nouă o lecție, astăzi! Să fim atenți că nu ne conduce nimeni, ne conducem noi înșine! Noi suntem mlădițele, pentru că Dumnezeu este vița. De ce vă spun aceasta? Sfântul Evanghelist Matei, după ce a spus cum a prezentat Mântuitorul această situație cu oile și cu staulul și cu cine vine pe de-aiurea, a spus și ucenicii nu au înțeles și atunci, Iisus le-a spus:

– Eu sunt păstorul cel bun.

Așa suntem și noi. După ce ascultăm ce pedagogie trebuie să adoptăm, ce să facem, ce să dregem, trebuie să ne trezim, fraților, Domnul Iisus a spus imediat:

– Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele.

Dacă suntem mlădițele și avem conștiința că suntem mlădițe, credeți că rămânem fără roadă?! Credeți că nu ne ajunge apa? Credeți că nu ne ajunge cine știe ce? Nu, suntem mlădițe și dacă avem conștiința că Hristos este vița, El ne dă de toate! Noi suntem din El! Dacă avem conștiința că suntem din El, nu avem nevoie de altceva! De aceea, v-aș ruga să înțelegeți că această conștiință că suntem mlădițe ne învață chiar din Horticultură! Eu am folosit de multă vreme, când eram clasa a VI-a eram la țară și învățam și niște materii care nu se dădeau la oraș, printre care și Agricultura. La oraș se făcea Rezistența Materialelor, alte de-alea! La orele noastre erau invitați, din când în când, niște agricultori, dar să nu credeți că erau cine știe ce ingineri! Nu. Și a venit cineva și ne-a spus la o oră despre Viticultură, o vorbă din bătrâni despre vie:

– Via ori o uzi, ori nu o mai uzi.

Numai că omul nu ne-a explicat vorba asta prea tare, nu știu de ce, probabil că era atât de convins că noi știm deja, iar noi eram atât de cuminți încât nu s-a considerat dator să ne și explice. Dar am studiat mult ca să văd de unde este vorba aceasta. Așa am aflat că vița-de-vie are rădăcină până la cinci metri adâncime și de acolo își extrage apa, seva, toți nutrienții. Dacă faci tu pe deșteptul, acum trecem la formularea aceasta… academică, și începi să uzi via, încet, încet, via nu își mai dezvoltă capacitatea de a-și lua apă singură de la cinci metri adâncime, ci… dolce far niente, rămâne cu niște rădăcini pe care le dezvoltă superficial, până în jumătate de metru, ca să ia apa care i s-a dat gratis, nu trebuie să mai tragă din pământ și la un moment dat, tu, ori din comoditate, ori din lipsa apei, nu o mai uzi o zi, două, trei, o săptămână. Ea ce face? Nu mai are de unde să-ți dea la mlădiță! De ce?! Pentru că ai învățat-o prost și ea nu mai are rădăcinile acelea care să ajungă până acolo unde este apa, la adâncime, apa este în pământ mereu!

De aici trebuie să învățăm și noi ceva. Să nu cultivăm comoditatea. Comoditatea este rădăcina superficială. Lăsați firescul din noi, lăsați circuitele neuronale să meargă până în străfunduri! Nu îi dați imagini unui copil să le vadă repede, dați-i cartea, să își facă el imaginea!

V-am mai spus și altă dată că eu încă nu știu dacă voi încheia viața să mă duc să văd Ierusalimul pentru că nu pot, nu pot să văd acolo o imagine făcută de alții! Imaginea nou-testamentară făcută de un copil de la Seminar și cu Facultate și cu toate cele nu poate să fie stricată. Nu poate pentru că am niște principii! După cum am principiul că puteam să aleg să fiu călugăr și mi-am ales să fiu preot de mir. Nu pot să îmi las soția la poalele Muntelui Athos și eu să mă duc singur! Dacă vroiam să mă duc singur, îmi alegeam de la început să mă duc singur! Mă duceam singur că nu aveam soție, nu aveam copii, nu aveam nepoți, dar așa nu pot! Bineînțeles, nu le spun bărbaților să se ia după mine, că nu sunt oleacă luat, asta este valabil pentru mine, dar nu mă scuz decât în fața celor care mă invită în fiecare an să merg la Muntele Athos și nu am reușit să le spun așa direct cum v-am spus dumneavoastră! Dar înțeleg acum că dacă conștiința mea îmi spune lucrurile acestea, conștiința mea este păstorul cel bun care vine să îmi spună nu pe de-aiurea:

– Lasă că s-au dus și alții!

– Lasă că e bine!

Da, tată, să se ducă cei care au convingerea că au ales calea asta și rămân cu calea asta! Eu nu pot să îmi las soția la poartă! Atâta am învățat și eu din toată Teologia mea! Felicit pe cei care pot, ca să nu creadă că am ceva cu ei!

Tare frumoasă este ziua aceasta! O zi excepțională, care mie, personal, mi-a dat și niște persoane dragi. Părintele Alin Constantin, cu care slujesc de 22 de ani, doamna Elena de la lumânări cu care slujesc de aproape 30 de ani, doamna mea de acasă, doamna preoteasă, cu care sunt împreună de când ne-am cunoscut, de 41 de ani și fata mea cea mare, Alexandra Elena, iată că ne știm de 34 de ani! Chiar alaltăieri s-au făcut 34 de ani de la botezul ei, pe 19 mai 1991. Am, așadar, Împărăția pe lângă mine, dar eu am următoarea conștiință: fac ceva să fiu demn de aceste personaje împărătești pe lângă mine? Aici este problema! Aici, conștiința mea îmi spune pe unde să o ia gândurile mele, ca să nu vină pe de-aiurea și să nu las nimic să vină pe de-aiurea.

Vă mulțumesc că mi-ați primit această mărturisire, necesară pentru mine, Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că m-a lăsat să revin în ale mele, din toate punctele de vedere, și că mă lasă să slujesc în continuare!

Sfinții Împărați sunt și cei pentru care eu am și un alt sertar. Hramul Paraclisului de la Buzău, unde am făcut Seminarul, cinci ani, avea acest odor, era sub patronajul Sfinților Împărați Constantin și Elena. De atunci mi-a rămas mie o anumită deschidere pentru Sfinții Împărați, în afară de faptul că de la Seminar am plecat la Curtea de Argeș să îmi găsesc soția și totul este legat de lucruri frumoase. De aceea v-am spus despre educație și despre reflexele educaționale! Lăsați-le pe cele bune să funcționeze! Lăsați toate reflexele, lăsați toate lacrimile pe care nu v-au lăsat ai voștri să le sloboziți atunci când a trebuit și ați rămas cu toxinele pe care lacrimile neexteriorizate le fac să rămână în noi și să ne arate întotdeauna neputința! O lacrimă vărsată nu este o neputință, însă! O lacrimă vărsată este maximul de ajutor, maximul de putere pe care cineva poate să îl facă. ”Și băieții plâng câteodată”, dar ar trebui să o facă mai des, pentru că în momentul în care plângi, te exteriorizezi de toate!

Vă mulțumesc pentru această frumoasă zi în care ne-am răsfățat, eu mă simt răsfățat că pot să mă aflu în fața dumneavoastră și pot să vă vorbesc! Aș vrea ca zâmbetul meu să vă răsfețe într-un fel în care să înțelegeți că, de fapt, ce vedeți pe fața mea este propria dumneavoastră oglindă. Sunteți minunați! Sunteți superbi! Sunteți luminoși! De acolo eu nu fac altceva decât să vă transmit o reflexie a ceea ce sunteți de fapt!

Îi mulțumesc părintelui Marius pentru cuvintele sale minunate și pentru îngăduința de a i le reda aici și urez La Mulți Ani doamnei preotese Elena Moșteanu, fiicei dumnealor Alexandra Elena, părintelui Alin Constantin, doamnei Elena de la lumânări dar și tuturor sărbătoriților acestei zile frumoase! Îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii de la Sfinții Împărați Constantin și Elena, pe care o puteți urmări pe adresa: https://www.youtube.com/watch?v=KyJxi77aBHA. Vă mulțumesc tuturor celor care citiți aceste rânduri și Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru că mi-a dat această idee și puterea de a scrie aceste rânduri ca să ne bucurăm împreună de frumusețea mesajelor din ele.