Experiența morții clinice care te trezește la viață

Iată, la o săptămână distanță de la Conferința ”Înțelegând moartea, ne eliberăm viața”, vă invit la o lectură captivantă, cu subiecte bine alese de gazda conferinței, Oana Maria Constantin și bine explicate de invitați, părintele Marius Moșteanu și psihoterapeut Geanina Nicolae. Am reușit să scot pe curat, cum se spunea pe vremuri, povestea conferinței, prima ei parte, căci întrebările publicului și răspunsurile invitaților vor fi publicate separat.

Așa cum spune părintele Marius, când faci ceva ce îți place, nu simți că muncești, așa am simțit și eu ascultând și scriind bogăția poveștii acestei conferințe. Vă invit așadar să vă umpleți sufletul de pace, liniște, speranță și multă iubire, o iubire fără început și fără sfârșit, care oprește timpul în loc, în acest prezent continuu al zilei de azi.

Bine v-am găsit la prima Conversație de Taină. Sunt onorată să vă am aici, în fața mea, sunt foarte emoționată și vă mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte pentru că mi-ați dat această șansă! Fără voi, noi nu am fi fost aici! (…)

Conceptul Conversații de Taină reprezintă un spațiu energetic în care noi toți, prezenți la aceste conferințe, ne conectăm la o singură energie, aceea a iubirii desăvârșite, iubirea aceea spusă de marii înțelepți. Orice derivă din această energie este ceea ce ne unește pe noi toți. Puterea iubirii se simte prin rezonanța unuia cu celălalt, un grup ce se creează așa cum s-a creat, în această seară, energia iubirii prin acei invitați care vin să ne vorbească din firescul lor, din ceea ce sunt.

Deschidem această serie de Conversații de Taină cu conferința ”Înțelegând moartea, ne eliberăm viața”. Forța iubirii și a vieții m-a mânat să facem această conferință și prin aceasta mi-am dorit să aducem o mai mare claritate și înțelegere a aspectului morții și a lumii de dincolo, atât cât ne este permis, firesc, pentru a ne trăi viața cu mai multă ușurință, iubire și bucurie, pentru că, de fapt, despre iubire o să vorbim în această seară, despre viață, despre bucurie și despre șansa pe care noi toți o avem că suntem aici, pe acest pământ minunat. Pentru că ne dorim să participăm activ la această conferință, vă rog să trimiteți, dacă vă doriți, o întrebare sau mai multe la numărul afișat acum pe ecran și în partea a doua a conferinței, invitații mei vă vor răspunde cu mare drag la întrebări.

Despre primul invitat vă spun că se numește Geanina Nicolae. Probabil că o cunoașteți mulți dintre voi. Este psihoterapeut, îi mai spun eu ”omul potrivit la locul potrivit”, un munte de cunoaștere care te inspiră oricând ai ocazia să vorbești cu ea. Este o femeie care respectă legile Universului și care recunoaște cu ușurință sufletul omului. Este un om care s-a întors din moartea clinică tocmai pentru a da un singur mesaj, anume că Dumnezeu există și iubirea este ceea ce îl alcătuiește pe om. Este o femeie cu o familie frumoasă, un soț care îi este alături mereu și care vede frumosul din ea și cei doi copii pentru care libertatea de a fi este o valoare. Geanina este un om ales și pe care îmi doresc să o cunoașteți și voi în această seară.

Cel de-al doilea invitat, o să vedeți că nu o să mai vreți să vă despărțiți de dânsul, îndată ce o să îl cunoașteți! Este vorba despre părintele Marius Moșteanu. Este foarte greu să spun numai câteva cuvinte despre părintele Marius Moșteanu și o să vă provoc la un exercițiu, anume să vă dați seama să simțiți ceea ce dumnealui grăiește în această seară, pentru că și dacă închideți ochii și doar îl auziți pe părintele, cu siguranță o să simțiți ceva, acolo, în sufletul dumneavoastră, vi se va face pielea de găină, cu siguranță și sigur o să vreți să mai stați în preajma dumnealui și mai încolo, pentru că este acel om pentru care simțirea și credința sunt cele mai mari calități, un părinte care aduce atât de frumos mesajele divinității în rândul acelora care au nevoie de un răspuns, de o vorbă bună, de o îmbrățișare și de sprijin. Este acel părinte în fața căruia cuvintele sunt de prisos sau, mai bine spus, cuvintele reflectă mult prea puțin din ceea ce se simte. Folosește limbajul iubirii și recunoaște, în celălalt, frumosul și lumina lui Dumnezeu. Este un om față de care eu am toată recunoștința și și iubirea.

Părintele Marius Moșteanu: Mulțumesc foarte mult pentru această introducere frumoasă și vă spun ceva: să nu credeți chiar tot! Vă iubesc foarte mult.

”Deschizând o ușă către un infinit”

A fost odată un tată care avea o fiică. O purta peste tot, pe umeri, la braț, stătea în dreapta ei. O admira. Îi spunea cât este de frumoasă, că îi seamănă, că este deșteaptă, însă, când avea să fie mare, să muncească să fie și mai deșteaptă, pentru că are potențial. Tatăl credea în ea, însă nu credea în el. Cândva i-a spus că în viață e bine să se descurce pe picioarele ei, să nu depindă de nimeni și să aibă coloană vertebrală. Chiar dacă o tachina și o făcea să se simtă oarecum vinovată pentru neputința lui, o iubea foarte mult. Până pe la 18 ani, tatăl nu i-a spus fetei că o iubește, ceea ce ea avea nevoie să audă. A mai și respins-o uneori, când era supărat pe ea, fiind și foarte orgolios, însă cu toate acestea, o admira mult pe fată și plângea de fericire, ori de câte ori o vedea strălucind. Stătea la capul ei când dormea și o mângâia și îi spunea vorbe frumoase.

A fost un tată care și-a iubit fata cu adevărat și care ar fi făcut orice pentru ea. Iar tatăl ei a fost eroul ei. În ultima săptămână de viață a tatălui i-a transmis fetei, cu toată puterea lui, că o iubește și iubirea a ajuns la ea prin simțuri. Ar fi vrut să lupte pentru ea, își dorea să trăiască, să o sprijine și să o susțină. Comunicarea cu tatăl ei, în acel moment, a fost doar prin rezonanța iubirii, doar prin cele două inimi care băteau și își transmiteau iubire una alteia. Astfel, tatăl i-a transmis fetei sale că este un erou, în niciun caz o victimă a unor neputințe, boli fizice. I-a transmis verticalitate și, cel mai important, iubire. Asta, în timp ce fata se ruga pentru el. Nu a fost o iubire declarativă, căci el nu mai putea vorbi iar ea nu era lângă el nici măcar să îl vadă, a fost acea iubire care se simte chiar de la distanță. A fost, de fapt, cea mai mare dovadă de iubire care s-a simțit între ei doi! A fost iubirea care a învins orice barieră și s-a simțit și de o parte, și de cealaltă. Au fost trei zile de durere, de lacrimi, de speranță, au fost trei zile în care s-a decis ce era mai bine pentru el. A fost cea mai grea alegere din viața lui, să îți iubești atât de mult familia și totuși să alegi să pleci pentru că este cel mai bine pentru tine, un bine pe care oamenii rămași pe pământ îl văd prea puțin.

În ziua de 8 septembrie a anului 2024, de ziua onomastică a fiicei lui, tatăl a plecat din acest plan fizic, deschizând o ușă către un infinit. Și acum, între ei doi, iubirea se simte ca și atunci. A fost odată ca niciodată un tată care avea o fiică.

Aceasta este povestea mea și a tatălui meu.

Oana Constantin: Și acum să ne relaxăm puțin. Avem un eveniment foarte frumos, așa cum am prezentat, ”Înțelegând moartea, ne eliberăm viața”. Știu că pentru fiecare dintre invitații mei, părintele Marius Moșteanu și psihoterapeut Geanina Nicolae, acest mesaj al conferinței a venit chiar în momentul potrivit al vieții dumnealor. Din această energie a iubirii și a recunoștinței vreau să începem conversația. O să vorbim prima oară despre iubire, pentru că iubirea este o forță creatoare, Dumnezeu a creat lumea din iubire, iar iubirea trece dincolo de toate simțurile, vezi iubirea, o simți, o atingi, o miroși. Este acea forță care ne iubește pe noi toți, este ceea ce ne bucură cel mai tare și totuși, Geanina, de ce noi, oamenii, trecem prin experiența suferinței, aici, pe pământ, dacă avem posibilitatea să iubim și să fim în această iubire? De ce mai există și celelalte laturi care se numesc uneori tristețe, alteori supărare, alteori ne simțim fără speranță?

Geanina Nicolae: Ar fi cumva ușor de înțeles, dacă am spune că totul este iubire, fără să cunoaștem suferința. Ce ar reprezenta pentru noi, și cred că puteți face exercițiul acesta în imaginație, să stați acum să vă gândiți puțin, ce ar fi pentru voi, aflându-vă într-o mare suferință, ca prietenii din jurul vostru să nu fie triști?! Ce ar fi pentru voi ca atunci când suferiți foarte tare, să nu aveți alături pe nimeni care să spună: ”Te înțeleg și sunt alături de tine în tristețea ta”?! Ar fi destul de dureros și atunci este foarte, foarte important să știi că poți participa la viața celui de lângă tine, să știi că îi poți fi alături atunci când există și suferință. Faptul că ești acolo, lângă un om, faptul că îi înțelegi suferința, faptul că tu suferi și altcineva este lângă tine ne face să fim în contact unii cu ceilalți. Iubirea ne leagă dar suferința ne face să fim unii lângă alții și asta înseamnă conexiune umană.

Oana Constantin: Frumos răspuns. Părinte, știu că aveți ceva de completat și aș vrea să luăm în considerare și ceea ce a spus Iisus, ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Adică, cum?!

Părintele Marius Moșteanu: Credeți cumva că vă iubiți suficient?! Vă spun eu: nu! Dacă v-ați iubi suficient, s-ar simți lucrul acesta și nu ar mai fi nevoie să vă supărați niciodată. Dacă v-ați iubi suficient, nu ați mai fi supărați că vă ține patronul la muncă peste ora programului, ci ați pleca pur și simplu, iubindu-vă pe voi. Dar, vă spun ceva: sunt un om care nu am muncit o zi în viața mea! De ce?! Pentru că eu când mă trezesc dimineața la ora 4 și știu că mă așteaptă întâlnirea cu mai bine de o sută de oameni, atunci nu pot să consider că mă duc la muncă. Dacă v-ați iubi cu adevărat, ați putea să înțelegeți ceea ce vă spun. Faceți numai ceea ce vă place și nu veți munci nicio secundă în lumea aceasta! Știu că sună teoretic ce am spus, dar dacă v-ați iubi suficient, ați fi metrul etalon pentru iubirea celuilalt! Nu puteți iubi pe celălalt suficient pentru că nu vă iubiți propria persoană! Și știu ce vă spun! Atâta vreme cât faceți din obligație ceva, înseamnă că nu vă iubiți și nu puteți iubi pe celălalt, dacă nu vă iubiți pe voi. Încercați mâine dimineață, vă dau o noapte de gândire, ca atunci când vă treziți înaintea ceasului deșteptător cu zece minute, să opriți alarma, să vă treziți și să spuneți:

– Doamne, Îți mulțumesc că mi-ai dat zece minute peste ceea ce îmi programasem eu!

Acum vreo două săptămâni, mă duceam la slujbă și eram cu nepoții prin casă și bineînțeles că am pus cu oarece grijă alarma telefonului meu, să nu le dea deșteptarea la 4 fără un sfert, și m-am trezit la 3.20 și am spus:

– Doamne, mulțumesc, în primul rând că pot să las casa liniștită și în al doilea rând că mi-ai mai dat 20 și ceva de minute să stau de vorbă și cu mine însumi.

Bineînțeles că am ajuns la biserică și nu am putut să stau de vorbă cu mine însumi pentru că deja mă așteptau câțiva mai matinali! Dar, bucuria cu care am plecat de acasă a înlocuit ceea ce pentru mulți dintre noi, din păcate, înseamnă:

– Ooof, iar a sunat ceasul! S-a făcut dimineață și n-am dormit decât până la 4!!!

Asta înseamnă diferența și asta înseamnă să vă iubiți mai mult! Vă mulțumesc.

”Noi nu sculptăm pasărea, ci sculptăm zborul, aici!”

Oana Constantin: Atât de mult îmi place atunci când grăiți pentru că îmbinați așa, cu o ușurință și un firesc, acest umor cum numai dumneavoastră și numai un om înțelept ar putea să îl aibă și ne place foarte mult să vă ascultăm! Știu că aveți o poveste interesantă în legătură cu acest loc (n.a. Casa de Cultură a Studenților din București) și vreau să vă dau cuvântul.

Părintele Marius Moșteanu: Dacă îmi dați voie, eu aici vroiam să stau în picioare, dar am înțeles că protocolul nu îmi dă voie și am să fiu foarte cuminte, dar Dumnezeu mi-a rânduit totuși să stau pe locul pe care în 1987, da, sunt născut mai de mult, când eram anul I la Facultate, eram în rândul 2 și nu am cum să vă mint pentru că am un martor în sală, care era întotdeauna lângă mine și aici se țineau niște cursuri de către domnul profesor Mircea Dumitrescu, Dumnezeu să îl odihnească. Erau niște cursuri ținute de un om care nu avea voie să vorbească decât aici, în rest, tot ceea ce spunea el se considera că este împotriva regimului. Aici am auzit poveștile frumoase ale unor regizori, Tarkovski, Akira Kurosawa, doi regizori pe care, când îl auzeai pe domnul profesor vorbind cam 45 de minute, o oră, o oră și un sfert, despre un film, cu siguranță că puteai să pleci pentru că filmul nu s-a ridicat niciodată la valoarea criticii pe care știa să ți-o prezinte. Dacă nu mi-ar fi spus că în ”Călăuza”, Tarkovski a vrut să vedem neapărat dormitorul unei familii de imigranți, lângă care era calea ferată și șapte minute, ne-a spus și ce ne așteaptă:

– Șapte minute veți vedea numai cum se mișcă masa din dormitor și patul și ei dorm, și trenul nu mai vine sau nu mai pleacă dar tot așa se mișcă!

Era vorba de un drum care nu ducea nicăieri. Se crease, în anii respectivi, o anumită goană către necunoscut. Acesta este necunoscutul! Ei bine, fără cheia aceasta prezentată de profesorul Dumitrescu, vă imaginați că ne-am fi uitat la ”Călăuza” până acum și tot nimic!

Astăzi, când am pășit aici, treptele acelei scări pe care un om misterios urca aici și vorbea la un microfon mi-au trezit niște amintiri. Era atât de elegantă prezența lui încât nu putea să vorbească prea mult, dar din faptul că se uita în stânga și în dreapta, nu ca să se asigure că nu îl mai vede nimeni, ci ca să ne dea nouă de înțeles că este urmărit, după care începea să vorbească și vorbea, și vorbea, și vorbea, și când se oprea, cobora acea scară. Aceeași! Cobora de pe dușumeaua asta! Aceeași! Vopsită cu o vopsea neagră. Aceeași!

Aceste lucruri vi le-am spus ca să înțelegeți viața de dincolo. El este dincolo. Dar știți ce vârstă avea când l-am cunoscut? Vârsta pe care o am eu, acum. Această încărcătură vreau să v-o transmit și aș vrea să plecați acasă așa cum plecam noi după film, nu ce scrie pe afiș contează, contează ce filon v-a deschis criticul de film, cursul se numea ”Limbaj cinematografic”. Ei bine, noi nu sculptăm pasărea, ci sculptăm zborul, aici! Încercăm să vă prezentăm ceva ce dumneavoastră nu o să știți niciodată de unde am pornit și unde am ajuns. Eu știu, eu am pornit din rândul 2 și am ajuns aici, pe scenă. Îi mulțumesc domnului profesor care m-a ambiționat. Am vrut să îi strâng mâna, dar nu aveam voie să ne apropiem de el, dar acum îi mulțumesc că mi-a transmis această emoție pe care el ne-o transmitea atunci când ne vorbea despre Akira Kurosawa și primul film, ”Dodes`ka-den”!!! Un film de două ore și jumătate și, vă imaginați, fără personaj principal, toți erau personaje principale și era ca un fel de pelerinaj la un munte de gunoi. Și a spus:

– Asta este societatea și uitați-vă cum nimeni nu bagă în seamă nimic!

Și acest ”Dodes`ka-den” pe care ni l-a prezentat, ar fi rămas așa, mai neinteresant, dacă nu am fi ascultat prezentarea.

Ei bine, noi vă vom vorbi despre moarte cu zâmbetul pe buze și nu vă las să plecați acasă crezând că moartea este ceva ce credeați până acum. Moartea nu este ceea ce credeți și ca să nu acaparez tot discursul, am să închei așa: și pentru moarte trebuie să ne antrenăm! Eu mă antrenez în felul următor: mă întreb întotdeauna unde sunt fetele mele pe care le duceam la Grădiniță? Și m-am antrenat, duc la Grădiniță nepotul și duc la școală nepoata. În momentul în care ai conștiința că tu cel de azi mori și înviază unul mai bun, mâine, ești obligat să fii mai bun, ești obligat să mergi mai departe și atunci, moartea nu este un spectacol întunecat, ci o realitate a vieții! Vă mulțumesc.

”Iubirea nu se oprește niciodată”

Oana Constantin: V-am spus că părintele vorbește din energia iubirii! Geanina, pentru că tot vorbim despre iubire și despre moarte, aș vrea să știu dacă iubirea poate să unească lumile, să ne spui din punctul tău de vedere, și al experienței prin care ai trecut dar și din punct de vedere psihologic. Acum o să fac puțin referire la un film, cu siguranță ați văzut ”Fantoma mea iubită”, ați văzut cum forța iubirii a reușit să miște cumva lucrurile în plan fizic. Desigur, acolo este o regie, însă se întâmplă să simțim atât prezența celor plecați, așa, pur și simplu, sau poate că un gând bun se duce către ei sau poate că ne apar în cale prin alte persoane, ne spun mesaje și așa mai departe și aș vrea să știu dacă prin această forță a iubirii putem să ne conectăm cu cei din lumea de dincolo.

Geanina Nicolae: Ce pot eu să spun despre acest lucru este că iubirea nu se oprește niciodată. Iubirea continuă pur și simplu, aici sau dincolo. Niciodată nu se oprește iubirea, numai noi avem senzația asta, avem senzația că pierdem ceva în momentul în care cineva pleacă, asta pentru că ne este frică. Dincolo este iubire, aici este iubire, în esență suntem iubire, numai că pe aici, în zona asta, în partea asta a vieții, cumva, partea psihologică, partea de traumă și de suferință, ne împiedică să ne trăim iubirea care suntem.

Oana Constantin: Așa este și așa cum ai spus și mai devreme, și nefericirea și tristețea și alte stări mai puțin bune, să le numesc astfel, ne împiedică. Ai spus despre frică și aș vrea să ne lămurim puțin. Ce este frica? Firește, poate știți și voi că frica este un mecanism de apărare, doar că mi se pare mie, cumva, că doar aici pe pământ există această frică și cred că este, de fapt, o iluzie mai mult decât un sentiment real. Aș vrea să ne lămurești puțin și apoi sunt curioasă să ne spună și părintele Marius părerea dumnealui despre frică și iubire.

Geanina Nicolae: Frica este o emoție ca multe altele pe care le avem, psihicul uman este dotat cu emoții, așa funcționăm, așa este aici pe pământ, avem emoții, trăiri, senzații. Să știți că corpul uman are în jur de 200 de senzații și ”vorbește” astfel cu noi, avem multe emoții, șapte de bază, se pare. Totul are un scop, cumva, totul este creat în așa fel încât să putem experimenta existența pe acest pământ, să putem face alegeri de fiecare dată și cea mai importantă alegere ar fi să alegem tot timpul să facem bine pentru a ajunge la iubire. Suferim aici și ne este frică pentru că nu înțelegem că dacă vom alege să ne vindecăm, vom fi capabili să ne susținem iubirea care suntem deja.

Oana Constantin: Până la iubire este acest pas, de fapt, care se numește vindecare.

Geanina Nicolae: Vindecarea este pasul necesar pentru a susține iubirea care suntem de fapt. Dacă suferim, dacă trăim tot timpul în zona aceasta de frică, este pentru că ceva din istoria noastră de viață de aici, din existența aceasta, ne-a produs o suferință. Suferința umană este cumva încapsulată în momentul în care se produce, dacă noi nu suntem capabili să o manageriem corect și se poate deschide mulți ani mai târziu, asta se numește zonă de traumă. Se întâmplă asta pentru că va trebui să înțelegem procesul de vindecare, va trebui să înțelegem procesul de creștere și evoluție, atâta timp cât suntem aici pe pământ. În spatele tuturor acestor suferințe, în spatele acestor ”rupturi” psihice se află energia de iubire pe care noi o căutăm cu disperare. Numai că în momentul în care vom pune aceste bucățele la loc, vom vindeca zonele traumatice sau ”split-ul” psihic, cum îi spunem noi în psihoterapie, vom fi capabili să conținem iubirea care suntem de fapt. Asta nu am pierdut și nu o să pierdem niciodată, este doar o iluzie.

Oana Constantin: Geanina, vreau să te mai întreb ceva, pentru că peste tot, toată lumea vorbește despre această vindecare, aș vrea să ne explici în ce constă această vindecare. Adică, nu este suficient să facem noi cu noi o alegere, pur și simplu să hotărâm că de astăzi mă îndrept către omul acesta care vreau să fiu? Este posibil cumva ca și conștientizările pe care noi le avem în viața noastră să facă parte din acest proces al vindecării? Vreau să lămurim puțin, pentru că tot se vorbește de vindecare, de fapt, ce este acest proces și ce conține?

Geanina Nicolae: Vindecarea este un proces. Iertarea este o etapă a acestui proces de vindecare, conștientizarea este o etapă a procesului de vindecare, înțelegerea este o etapă a procesului de vindecare. Procesul de vindecare este unul complex, care poate să cuprindă conștientizare, înțelegere, acțiune, poate să se întâmple totul la un loc, doar că procesul de vindecare nu este același lucru, conștientizare, înțelegere sau acceptare. Fiecare dintre aceste cuvinte definesc altceva, de aceea noi suferim și mai tare, chiar dacă începem un proces de vindecare cum credem noi, suferim pentru că nu vedem rezultate și nu le vedem pentru că avem așteptări nerealiste. Spune cineva care vine la cabinetul meu de psihoterapie:

– Știți, eu l-am iertat pe tata, nu înțeleg de ce sufăr.

– Știți, eu m-am iertat pe mine pentru greșeala aceea, nu înțeleg de ce încă mai plâng seara.

Păi, procesul de vindecare nu este iertare, înțelegere, conștientizare cum spuneam mai devreme, ci este un proces în care suntem acolo cu durerea, o acceptăm, o integrăm, o trăim și apoi ajungem întregi, pentru că ”split-ul” psihic, această ruptură care se produce în psihicul uman, rămâne acolo, ne consumă energie și ne coordonează viața. Ajungem să ne comportăm ca și cum am avea niște răni sub haine și atunci, toată viața noastră ar trebui să ne mișcăm cumva să nu atingem acele răni. Dar o decizie mai bună decât aceasta ar fi să ne uităm la rănile noastre și să începem un proces serios de vindecare care nu este unul drăguț, frumos și de aceea oamenii fug de cabinetele de psihoterapie, pentru că e greu să fii acolo, e greu să îți simți durerile, ai vrea să fii undeva și să aștepți să treacă. Să treacă ce? O rană nevindecată rămâne o rană nevindecată și la 70 de ani! Sunt oameni care la vârsta de 80 și ceva de ani încep să trăiască o traumă sau un travaliu de doliu nefăcut care s-a întâmplat când aveau 3 ani! Noi ca specialiști în psihoterapie vedem asta destul de des în cabinetele noastre. De aceea, dacă ne-am da la o parte vălul acesta al iluziei de pe față și am privi realitatea științific, dovedită, am ajunge să fim într-adevăr în conexiune cu acea iubire care suntem de fapt.

”Stingeți lumina și pășiți înainte”

Oana Constantin: Mulțumim pentru răspuns. Este, de fapt, cred că acea suferință care te ajută să crești, așa cum mai spune părintele Marius Moșteanu. Vă rog, părinte?

Părintele Marius Moșteanu: Rolul venirii mele aici este că vin de dincolo. Bunicii mei au venit în 1926 din Vâlcea în Dobrogea, într-o comună, Mereni, în Constanța. Ori de câte ori vorbeau despre locul de unde au plecat, pentru că toată familia rămăsese tot în Vâlcea, spuneau ”dincolo”. Dincolo nu însemna numai o distanță pe care cu căruța o făceau în șapte zile, dincolo însemna o mentalitate, dincolo însemna o altă lume. Bine, nu era chiar dincolo, era ”dâncolo”. Ei, de ”dâncolo” vin eu!

Vindecarea dacă este privită ca ceva în sine, ca o valoare la care trebuie să ajungem, din punctul meu de vedere, nu am făcut nimic. Vindecarea nu trebuie să fie o țintă, ci să fie un efect al unei trăiri. Am prea mulți fii duhovnicești atât de bolnavi dar se consideră vindecați! Sunt oameni care știu că s-ar putea să fie ultima dată când vorbesc cu mine și eu am această conștiință că este posibil să vorbesc ultima dată cu ei, dar aceștia sunt mai luminoși decât toți care au case și mașini și tot ce le trebuie, dar sunt triști pentru că locuiesc în case goale și nu mai realizează că ceea ce au este exact ceea ce le-a furat sănătatea și viața și bucuria. Așadar, pentru mine, vindecarea pornește altfel.

Fricile, de unde au pornit fricile?! Din Rai, frica lui Adam față de Dumnezeu nu pornea din răutatea sau din impresia sau din… portretul lui Dumnezeu înaintea lui Adam, ci pornea de unde? Din greșeala lui. Noi avem, în noi, cauza pentru care avem o frică.

Și de frică, s-a ascuns. După ce s-a ascuns dar Dumnezeu l-a găsit, a început ceea ce a rămas pentru noi un leitmotiv:

– Să vedem ce-i spun ăstuia că m-am ascuns.

Și a găsit:

– Doamne, aici sunt. M-am ascuns că eram gol.

– Doar știu că ești gol. Nu cumva ai mâncat din pomul…

– Nu eu, Doamne. Femeia pe care Tu mi-ai dat-o!

Adică:

– Doamne, uită-Te în oglindă că Tu ești vinovat! Tu mi-ai făcut-o! Asta este, asumă-Ți!

Asumarea este toată vindecarea, dacă vreți de la mine vreo rețetă! În momentul în care îți asumi, spui:

–  Da, ăsta sunt, Doamne, ia-mă așa cum sunt! Mi-a spus Diavolul prin soție că o să fiu la fel ca Tine și acum vreau să fiu la fel ca Tine, vreau să văd ce înseamnă să fiu ca Tine!

Și a spus Domnul:

– Da, nicio problemă, spini și pălămidă, hai, ia-ți sapa și dă-i înainte, ca să fii ca Mine!

Cum adică să fiu ca Dumnezeu cu sapa în mână?! Să creăm! Cum să creăm?! În primul rând să ne asumăm că avem sapa în mână, nu ne mai dă nimeni! Vedeți? Generația aceasta mai tânără începe să se lupte cu cea mai în vârstă. Încep să spună:

– Nu îmi face mie nimeni programul!

– Nicio problemă, de mâine poți să faci orice, dar când te întorci, nu mai folosi cheia, că schimb yala! Vrei libertate? Poftim!

Așa a făcut și Dumnezeu cu noi ca să ne eliberăm de teamă. Dar noi ce am făcut? Nu ne-am eliberat de teamă, ne-am ascuns:

– Nu eu, Doamne, ci femeia pe care Tu mi-ai dat-o! Tu ești vinovat. Dar eu aș vrea ca pământul ăsta să îmi dea, totuși, roadele mai ușor și vedem cum facem, poate dăm la pace.

Și a rămas frica instalată. Vreți să scăpați de ea? Asumați-vă! Nimic mai simplu. Trebuie să vă învăț o lecție. Teama de întuneric nu se face cu lumina aprinsă. Stingeți lumina și pășiți înainte. Atât vă spun. Mulțumesc.

”Scăpați de limitări”

Oana Constantin: Părinte drag, aș vrea să ne spuneți și despre ceea ce a spus Apostolul Pavel, ”Iar despre cei care au trecut dincolo, să nu fiți ca cei care nu au credință, pe care frica morții îi ține în robie toată viața”. Deci, iată că noi putem să trăim aici, bine merci, să fim sănătoși, să avem aparent tot ceea ce ne trebuie și cu toate acestea, așa cum ați spus și dumneavoastră, să nu fim fericiți și să mai și trăim cu frica aceasta de moarte sau, mai mult de atât, să nu ne trăim viața pur și simplu pentru că dacă cumva, la un moment dat, se întâmplă să murim și să ne fie frică să trăim!

Părintele Marius Moșteanu: Frica să știți că este o opțiune. Frica pornește din neîncredere, în primul rând neîncredere în propria ta persoană și neîncredere în faptul că Dumnezeu ne-a făcut să fim liberi.

Să vă spun ce am constatat în ultima vreme. Realitatea, de fapt, este suma tuturor limitărilor noastre. Dacă vreți să aveți o realitate favorabilă, scăpați pur și simplu de limitări! Limitare ce înseamnă?! Să gândești la ziua de mâine cu tot felul de variante ajutătoare. Să gândești că ești dator ca mâine să ai câte trei, patru variante pentru fiecare moment care te poate duce la un eșec. Mintea noastră nu poate să cuprindă atâtea. De ce? Pentru că nu obosește, ci se plictisește! Se plictisește să tot caute, se plictisește să tot aducă argumente și, de fapt, vă mai spun un secret, oboseala este o părere! Cu asta mă trezesc în fiecare dimineață, când mi se pare că sunt obosit, spun:

– Da, mi se pare!

Și nu mai sunt obosit! Încercați când vă doare capul prima dată după ce plecați de aici, să conștientizați un lucru. Să spuneți:

– Mă doare capul.

Măi copii, să îi spuneți creierului vostru un mesaj:

– Da, mă doare capul.

În momentul acela, creierul se trezește și spune:

– Da, măi, știe ăsta că îl doare capul!

Extraordinar! Și ce facem? Nu mai este nevoie de Algocalmin! De ce?! Pentru că creierul are o chimie pe care noi i-am dezlegat-o prin faptul că am recunoscut. Unu, am recunoscut, doi, mi-am asumat.

Dar, să revenim la Sfântul Apostol Pavel, ”cei pe care frica morții îi ține în robie toată viața”. Ce este frica morții?!

Un urs, închis într-o cușcă la Grădina Zoologică de patru metri pe patru metri, se mișca patru pași în față, patru în spate. După 30 de ani s-a stabilit că ursul nu mai este nici fioros, nici purtător de cine știe ce… ieșiri dintr-ale sale și l-au lăsat liber, i-au luat cușca. Tot restul vieții, ursul a mers patru pași în față, patru pași în spate, patru la stânga, patru la dreapta. Asta înseamnă frica morții care te ține în robie toată viața. Cușca aceea este cea pe care noi am primit-o ca inducție, nu educație.

Vreau să vă cercetați în seara aceasta, nu mâine, că ar fi păcat să pierdeți o noapte, în seara aceasta să vă dați seama dacă puteți împărți lumea în două, ce ține de noi și ce nu ține de noi. Foarte multe lucruri nu țin de noi, așa o să credeți dumneavoastră. Nu, toate țin de noi dar nu în felul în care credeți dumneavoastră. În momentul în care ai conștiința că toanele celui de lângă tine nu țin de tine, atunci nu mai pierzi energie în a-l schimba pe el, ci în a te schimba pe tine și în momentul acela vei constata că totul ține de tine. De pacea ta ține și pacea celuilalt și așa am rezolvat problema!

Așadar, să nu credeți în nicio sperietoare pe care v-a arătat-o cineva! Am fost ”bombardați” la școală cu următorul text: răspunsul tău este bun sau rău, după cum îl validează tovarășul, cum era înainte de 1989. De ce să gândim așa?! Dacă eu am convingerea că ceea ce fac este bine, să nu credeți că am luat-o rara, nu, dar dacă sunteți atenți față de conștiință, aceasta nu vă va lăsa să greșiți niciodată. Mulțumesc.

”Avem un profesor extraordinar în frică”

Oana Constantin: Geanina, vreau să ne spui și să ne explici psihologic cum de ajungem să ne fie frică să ne trăim viața. Cu frica de moarte am înțeles, cumva este și firească și ne-ai explicat foarte frumos că este normal să o avem într-o doză mică, că altfel am umbla toți de nebuni pe stradă, între ghilimele, așa, într-un mare haos. Totuși, mai este și frica aceasta de a-ți trăi propria viață, ai o anxietate, așa, parcă tot timpul, poate unii mai fac și atacuri de panică, cum este, de fapt, cu frica asta?

Geanina Nicolae: Ne este frică de foarte multe lucruri. Vârful fricii este frica de moarte, dar până acolo sunt multe, foarte multe etape de frică. Noi le cunoaștem, le știm și le experimentăm. Important este să înțelegem, de fiecare dată, ce vrea să spună frica și vă garantez că dacă faceți un exercițiu, o să vă fie foarte clar, de fiecare dată, ce vrea să vă spună frica. Uneori, poate vă spune că ați uitat să vă hrăniți cum trebuie și sunteți în pericol, altă dată vă arată că ați uitat să trăiți, să vă bucurați de oamenii de lângă voi, să aveți vitalitate în interiorul ființei voastre sau, cine știe, poate ați uitat că sunteți oameni, poate ați uitat că într-o bună zi, viața care este aici se termină și începe o alta și o să vă pară rău, tocmai la capătul acelei existențe, cum că nu ați făcut, nu ați realizat, nu ați înțeles, nu ați comunicat… De aceea, frica, de fiecare dată, dacă nu o lăsați să treacă pur și simplu, ci o ascultați și îi puneți întrebări și încercați să aflați ce vrea să vă arate, să vă învețe, o să aveți un mare, mare câștig, pentru că avem un profesor extraordinar în frică! Frica poate să ne devină un profesor care să ne spună pe unde să mergem noaptea sau că am uitat să mâncăm ce trebuie sau că viața noastră deja trece și am uitat să facem cumva să fie frumoasă.

Oana Constantin: Știu că adesea dai tu un exemplu cu atacul de panică. Am văzut cu toții că atunci când facem atacuri de panică, se întâmplă să ne tremure corpul, să avem un nod în gât, să transpirăm, fiecare cu alte senzații.

Geanina Nicolae: Am constatat că acest atac de panică, care, în esență, în psihoterapie este analizat ca o frică de moarte, așa este analizat la noi, acest atac de panică uneori nu vine din frica reală de trecere dincolo și nu este așa. Adică, uneori vin oameni care spun că au atac de panică și spun:

– Dar nu înțeleg de ce mi-e frică de moarte, atâta timp cât mie nu mi-e frică de viața de dincolo și cu toate astea am atac de panică.

De foarte multe ori găsim, în spatele acestui atac de panică, un semnal de alarmă cum că am uitat să trăim. Este ca și cum psihicul tău vine și îți spune că ai uitat să trăiești, îți spune că tu ești mai mult mort decât viu în interiorul tău, chiar dacă tu poate nu recunoști! Știți expresia aceasta, nu știu câți dintre voi ați comunicat-o dar cred că și părintele a auzit-o destul de des iar noi în cabinetele de psihoterapie o auzim destul de des de la oameni care spun că parcă nu mai trăiesc, parcă nu se mai simt vii, parcă se simt morți în interior. Câteodată se întâmplă să apară atacul de panică, care trezește un om, îl ajută să înțeleagă că a uitat să trăiască!

De aceea v-am spus că trebuie analizat totul, pentru a înțelege ce vrea să ne spună psihicul nostru. Când cineva vine la mine la cabinet, întreb ce nevoie are de la mine și îmi spune:

– Vreau să scap de atacul de panică.

– Bine, foarte interesant, dar de ce ai vrea să scapi de el?!

– Cum adică?! Nu îmi face bine și ăsta este singurul lucru pe care mi-l doresc, să scap de atacul de panică!

– Bine, dar dacă tu ai acum o mașină care are un beculeț în bord care începe să se aprindă, ce faci cu mașina? Oprești acel beculeț și atât?

– A, păi, cum adică să opresc beculețul?!

– Da, te duci la service și le spui celor de acolo să îți oprească becul acela că te deranjează!

– Nu, pentru că mi se strică motorul, se întâmplă ceva mai grav!

– Asta vrei tu să faci azi! Vrei să oprești un semnal de alarmă!

În momentul în care oamenii înțeleg povestea asta și iau atacul de panică drept o avertizare fie a unei zone traumatice care nu e vindecată, fie ca un semnal de alarmă că ai uitat să trăiești, dacă încep să facă schimbări în viața lor, atacul de panică dispare de la sine. Deci, nu ne atingem de el, îl lăsăm acolo unde este și, ușor, ușor, când omul învață să trăiască, totul devine clar și se oprește acel buton de alarmă care este atacul de panică! Aveți grijă la mesajul care se află dincolo de frică și toate celelalte.

”Mulți oameni mor la 35 de ani și sunt înmormântați la 85”

Oana Constantin: Părinte drag, cu toți ați ascultat povestea de la început, tatăl din poveste, adică tatăl meu, a ales să plece. Îmi este mai ușor să fac referire la un tată din poveste decât la tatăl meu pentru că sunt niște emoții pe care nu mi le pot controla. A ales să plece într-un moment în care nu își dorea, însă aș vrea să înțelegem puțin aici, sunt două lucruri diferite, eu ca persoană îmi doresc să trăiesc și cu toate acestea se întâmplă ca într-un moment să plec, să dispar, într-un moment în care eu chiar îmi doream să trăiesc. Vreau să vă întreb dacă, cumva, această plecare are legătură cu alegerea sufletului, cu faptul că sufletul și-a îndeplinit menirea pe acest pământ. Aș vrea să știu, părinte, dacă alegerile în viață depind sau nu de noi, dacă Dumnezeu este deasupra noastră, cu siguranță El știe și vede mai bine ca noi. De multe ori s-a întâmplat să merg pe un drum care era prestabilit și să ajung pe acel drum și să constat că mi se întâmplă lucruri mai puțin plăcute. Atunci mă întreb de ce mi se întâmplă, că știu că sunt un om bun și cu toate astea, mi se întâmplă lucruri mai puțin plăcute. E, dar după ce mai merg o perioadă, apoi înțeleg rostul, că de fapt, Dumnezeu avea un alt plan pentru mine! Dar abia după ceva timp. Aici vreau să ajung, alegerile astea sunt sau nu ale noastre?!

Părintele Marius Moșteanu: Era un duhovnic celebru și toți îngerii s-au adunat la sfat și I-au cerut lui Dumnezeu să îi facă un dar și Dumnezeu a spus:

– Da, să trăiască o mie de ani!

Și l-au anunțat pe duhovnic iar acesta a spus:

– Nu vă supărați dar duceți-mă la Dumnezeu să Îi spun personal, că voi s-ar putea să uitați până la El.

L-au dus la Dumnezeu și duhovnicul I-a spus:

– Doamne, nu îmi face mie una ca asta! Oamenii care mă caută, mă caută ca să își găsească alinare. Dacă îmi vei da atâția ani, toți o să mă caute numai ca să afle cum am făcut să am așa o viață lungă! Te rog frumos, nu e de mine asta!

De ce v-am spus lucrul acesta?! Viața sau petrecerea vieții cât mai îndelungate nu este un scop în sine. Nu întrebați niciodată de ce pleacă un copil, nevârstnic, cum îl numesc canoanele, sau care nu are nicio vină și trăiește unul peste 100 de ani și toată lumea știe că nu s-a împăcat bine cu nimeni și că nu a făcut nimic bun pe pământ din punctul de vedere al societății și al celor care îl cunosc. Nu vă mai întrebați așa ceva! De ce? Pentru că noi trăim într-o altă logică decât cea de Sus. Și vă dau un exemplu: gândiți-vă la diplomație! În diplomație, se spune că cel care deschide primul gura pierde și trebuie să aștepți așa de diplomat încât celălalt să deschidă gura ca să câștigi tu. La Dumnezeu este altfel, dacă nu deschizi tu gura, să dai ceva, să spui ceva, să ceri ceva, nu o să câștigi niciodată! După această logică întoarsă am să vă aduc exact la situația aceasta. Credeți că viața unui tată reprezintă numai zilele pe care el le-a trăit?! Viața unui tată începe abia atunci când predă ștafeta copilului. Viața unui tată este în gena copilului și merge mai departe. A, că se vede și se tânguiește la înmormântare, est altceva, dar din păcate, eu știu și alte povești. Sunt foarte mulți oameni care mor la 35 de ani și sunt înmormântați la 85! Așa că luați aminte! Și ca să revenim cu un răspuns, ceea ce s-a întâmplat și eu nu pot să schimb, eu nu pot să dau ceasul înapoi și să cer mai multe zile dar să știți că pot să fac altceva, să continui ceea ce cel plecat nu poate să mai facă! În calitate de copil, știi foarte bine ce îi plăcea și poți să continui. Știu că sună dur la un moment dat, dar nu este așa. Conștiința că facem în continuare ceea ce îi plăcea lui să vadă la noi, este viața lui!

Era odată la o înmormântare, tot de la colegul cu care stăteam pe rândul 2 din față știu. Un preot foarte în vârstă, avea vreo 92 de ani, dacă mai țin eu bine minte, venise și el să prohodească un coleg de-al lui. Ceilalți colegi, până în 40 de ani, n-au putut să țină pasul cu el, nici când mergeau spre cimitir, nici când își înălța vocea către Cer, rămâneau mereu pe locul doi și la un moment dat, s-a așezat la masă între ei și unul l-a întrebat:

– Părinte, dar care este secretul?

– Ce secret?!

– Păi, vedeți că sunteți mai verde ca noi și noi avem jumătate din vârsta dumneavoastră, ce ați făcut totuși ca să fiți așa?

– Să știi că, de fapt, lucrurile sunt foarte simple. Foarte simple! Dumnezeu îți dă niște zile, da?

– Da!?

– Mai multe de atâtea nu ai de unde să iei. Da?

– Da.

– Dar să știi că poți să faci un singur lucru, să nu ți le împuținezi tu, că asta poți să faci tu! Adică, o viață cumpătată, o viață așezată, o viață în iubire te va face să trăiești atâtea zile câte ai primit!

Ei bine, sună într-un fel foarte, foarte strict, dar nu este așa. Orice om are, la nivel de trăit, o viață egală cu a tuturor celorlalți. Cunosc copii bolnavi, foarte bolnavi, care s-au maturizat în spitale, dar care au o gândire atât de frumoasă! Să știți că un copil cu adevărat bolnav niciodată nu s-a văitat de nimic și a văzut că fiecare secundă contează. Chiar la începutul intrării noastre pe scenă am spus că vreau să folosesc fiecare secundă ca și când ar fi ultima, pentru că în general, greutatea cade pe ultimele secunde la noi. Am văzut concursuri în care timp de trei ore, toți stau și se uită pe pereți și în ultimele minute, mai ales ultimele zeci de secunde, care sunt aplaudate de toți, concurenții intră în schimb în panică. De ce?! Pentru că nu au prețuit primele secunde!

Asta este viața noastră! Eu am învățat-o de la cei care, din păcate sau din fericire, nu o mai au, dar mi-au lăsat-o mie de dus mai departe. Îi mulțumesc încă o dată domnului profesor Mircea Dumitrescu că m-a lăsat să îi spun ceva din ceea ce el nu știe că s-a văzut din rândul 2 din fața scenei pe care se afla. De aceea vă spun, tata trăiește prin ceea ce trăiți! Mulțumesc.

”Știu că îmbrățișez pe dreapta, că tot fardul e pe umărul stâng”

Ioana Constantin: Părinte, pentru că vorbim despre cei plecați în lumea de dincolo, aș vrea să fac puțin referire la părintele Arsenie Papacioc. A venit și o întrebare din public, dacă nu cumva părintele Arsenie a fost eroul dumneavoastră, însă pe lângă această întrebare, aș vrea să vă felicit și aici, pe scenă, pentru că dumneavoastră l-ați admirat foarte mult pe părintele Arsenie și ați stat în preajma lui mai bine de 35 de ani. Dumneavoastră ne spuneați într-un interviu pe care ni l-ați acordat că atunci când intrau oamenii la părintele Arsenie, intrau triști și ieșeau zâmbind. Ei bine, acest lucru se întâmplă acum la dumneavoastră! Nu vreau să vă complimentez gratuit, este un act pe care nu oricine și-l asumă și de aceea am vrut să fiți astăzi aici.

Părintele Marius Moșteanu: Mulțumesc mult și vreau să vă răspund direct. Aș vrea să ajung să nu fie nevoie să vă vorbesc despre părintele Arsenie, ci când vă uitați la mine, să îi știți povestea prin zâmbetul pe care îl am de acolo, nu este al meu, prin îmbrățișarea pe care o am de la părintele, despre care pot să spun că este și a mea, dar tot ceea ce înseamnă un erou pentru cineva este o realitate, este un model pe care nu trebuie să îl copiezi, ci trebuie să te uiți la el. Anume, am un model și atunci când mai desenez câte ceva, îmi amintesc de modelul tovarășei profesoare de Matematică. Dânsa ne spunea că dacă vrem să trasăm o linie dreaptă între două puncte, din punctul A în punctul B, punem creta în punctul A și privirea spre punctul B, nu te interesează ce face mâna! Mâna face ce trebuie! Acolo este modelul, nu te interesează cum ajungi la el!

Credeți că eu mi-am aranjat, vreodată, în oglindă, grimasele sau modul de a îmbrățișa pe stânga sau pe dreapta?! Știu că îmbrățișez pe dreapta pentru că tot fardul e numai pe umărul stâng și dacă ar fi să pierd reverenda într-un milion de reverende de aceeași măsură, aș ști care este a mea! Dacă un epitrahil de-al meu sau vreun veșmânt de-al meu nu are urme de buze, înseamnă că nu e al meu, dar am curajul să fac acest lucru pentru că sunt bărbatul unei singure femei! E adevărat că printr-o anumită… măiestrie mi s-a spus că trebuie să vorbesc și altfel: sunt bărbatul unei femei singure. La cât mă așteaptă ea, acasă, săraca, cam așa sună problema! O să închei cu o scurtă istorioară. Mergeam pe la biserică în anii mei de glorie când la două și jumătate noaptea eram în biserică și după câteva sezoane de genul acesta, o doamnă cam de vârsta mea, ce să spun, acum nu scrie vârsta pe doamnă, m-a invitat că ieșise soțul dânsei din spital, avusese un accident, vai de capul lui, fusese făcut praf și după șase luni a venit acasă de la spital. Era agățat de tavan cu trei sfori și când am intrat pe ușă, l-am văzut că s-a albit la față.

– Aoleu, ce-ai pățit?!

– Părinte drag, ce liniștit dormeam eu până acum! Acum nu mai pot.

– De ce?!

– Eu credeam că sunteți ca toți preoții și aveți peste 80 de ani!

Dar să știți că a rămas cel mai bun prieten al meu! Vă mulțumesc tare mult.

”Totul înseamnă lecții de viață”

Oana Constantin: Geanina, vreau să te întreb dacă noi, oamenii, urmăm un destin, stă în puterea noastră să alegem? Există o predestinare sau, de fapt, rolul nostru este de a ne face cumva lecțiile, aici, pe pământ? Noi ca oameni oricând putem să alegem, dacă luptăm cu noi înșine și avem această deschidere, putem să alegem să trăim în această stare de pace, de fericire, de iubire, cum este și starea conștienței la cel mai înalt nivel? Ei bine, toate acestea despre care am discutat sunt adevărate provocări, dar eu vreau să știu dacă există o cale prestabilită pe care mergem?

Geanina Nicolae: Da, există. Există cumva ceea ce avem de învățat și anume, lecții. Când învățăm o lecție trecem la următoarea, dacă nu o învățăm, repetăm clasa și o să facem asta de fiecare dată, până când învățăm lecțiile. De fapt, asta este ceea ce avem noi de făcut, asta este predestinat să se întâmple, să învățăm lecțiile și v-am spus, o lecție este ca un examen luat, urmează un altul, un altul, din ce în ce mai grele și din ce în ce mai complicate, pentru că oamenii spun că nu înțeleg de ce li s-a dat provocarea asta, dacă ei sunt oameni buni! Pentru că este următorul examen și după ce vei trece peste provocare și vei face analiza vieții tale, o să vezi că urmează o altă provocare și vei spune din nou că ai trecut peste nu știu câte și nu înțelegi de ce a venit și asta peste tine. Și din nou, și din nou, și din nou! Și toate lucrurile acestea se întâmplă pentru că avem lecții de învățat și viață de trăit aici, pe pământ. Iar dincolo de asta există doar iubire și atât. Și atunci, tot ceea ce avem noi ca lecție predestinată aici, pe pământ, ca și drum, depinde de nivelul la care suntem, depinde de cât de înrăiți suntem, depinde de cât de în suferință suntem sau în neiertare. În momentul în care trecem de aceste lecții, o să mergem mai departe, iar lecțiile vor fi din ce în ce mai grele! Asta este ceea ce avem noi predestinat, dar nu este nicăieri în Univers o lege care să se raporteze la faptul că tu ești cumva încăpățânat și rămâi repetent de vreo șapte ori la aceeași lecție! Asta depinde de fiecare cât de mult vrea să facă un efort pentru a învăța lecția pe care o are de experimentat. Deci, totul înseamnă lecții de viață!

”Suntem predestinați să fim fericiți!”

Oana Constantin: Există și acele legi ale Universului după care cred eu că ar fi bine să ne luăm, ca Cele Zece Porunci așa sunt și legile Universului în număr de 12 și cumva, ele sunt firești, dacă stai să iei fiecare lege în parte. Nu știu, îmi vine în minte acum Legea Ritmului, toate se întâmplă la vremea lor, cum de altfel nu există coincidențe, sunt, poate, sincronicități divine. Poate părintele ar putea să ne spună aici ceva mai mult.

Părintele Marius Moșteanu: Am rămas dator cu niște experiențe. Când vorbea sora Geanina, mi-am adus aminte de Ateneul Român, unde era domnul profesor Ciurea cu domnul profesor Dulcan, unul era… inima și altul era… mintea și când Morar a pus o întrebare, cine e mai mare, bineînțeles, domnul profesor Dulcan a spus ”mintea”, domnul profesor Ciurea a spus ”inima”. Ei și aici suntem la fel, nu antagonici, ci în același mod de a prezenta lucrurile. Dar, să vă spun și varianta mea. Da, suntem predestinați să fim fericiți! Asta da! Dar, din Dogmatică să știți că există niște limbaje de lemn extraordinare! Dușumeaua asta a durat 50 de ani, dar Dogmatica durează tot timpul, dar tot de lemn rămâne. Spune așa: ”Sensul Creației este fericirea Creaturii”. Punct. Nu spune nimic, dar nimic de nimic! O iei la disecat, îl iei pe părintele Stăniloaie, pe părintele Arsenie și te mai mângâie puțin și îți dai seama: ”Sensul Creației este fericirea Creaturii”, e altceva! Înseamnă că noi avem o busolă, de la Constanța la București, de la est la vest… Când vedem că nu urmează Fetești după Cernavodă, înseamnă că nu e bine! Și ne uităm la busolă, asta înseamnă că dacă eu de dimineață sunt foarte voios și spun că oboseala eventuală este doar o părere, deci chiar îmi trece și mergem mai departe, la un moment dat încep să fiu trist. Ce înseamnă asta?! Înseamnă că după Cernavodă nu am mai luat-o spre Fetești! Și ce înseamnă mai departe? Înseamnă că nu sunt spre sensul fericirii! Asta înseamnă că ori de câte ori sunteți triști, trebuie să schimbați direcția și veți afla că într-adevăr, suntem predestinați să fim fericiți, suntem predestinați să fim mântuiți, numai că ține de noi, că noi suntem la cârmă, suntem la timonă.

Țineți minte, ori de câte ori nu vă place ceva și simțiți că nu ajunge unde trebuie, schimbați direcția! Știu că vi se pare că vă prezint lucruri prea simple, dar numai lucrurile simple contează în viață, să știți! Nu contează că ați făcut o Facultate, nu contează că ați făcut un doctorat, nu contează absolut nimic, dacă te întreabă nepotul ceva și tu roșești că nu știi! Asta contează cel mai mult, să nu îl faci să vadă că ai roșit, să-i explici altceva, eventual dacă insistă, îi spui:

– Uite, Bubu se interesează și îți spune mâine.

Asta înseamnă asumarea. Atunci, viața e frumoasă! Lăsați-o să fie frumoasă! Vă mulțumesc.

Oana Constantin: Și atunci, părinte, cum putem să înțelegem provocările? Cu toate acestea, suntem oameni aici, pe pământ și avem parte și de provocări și știu că dumneavoastră ne spuneți foarte frumos că ”Dumnezeu ne mai și antrenează”.

”Ce-ar fi lumina fără întuneric?!”

Părintele Marius Moșteanu: Ce-ar fi viața fără provocări?! Vai de mine, cât de frumos vorbesc eu despre lumină și despre toate celelalte, dar să știți, ce-ar fi lumina fără întuneric?! Da, vă spun ceva, în întuneric, secreția de melatonină este zero. Măcar atât! Apoi, sala de cinema, te duci de la liceu la cinema și timid, timid, timid pui o mânuță pe genunchiul colegei tale. Ce-ar fi sala de cinema luminată perfect?!

Aici este problema. Vreau să vedeți ceva bun în tot ceea ce este lângă noi! De exemplu, soția spune ”A, n-ai învățat-o pe asta nici acum!”, ce este mai frumos decât asta?! Înseamnă că ești viu!!! Dacă ai fi înconjurat toată vremea de yesmeni care îți spun ”Vai, părinte, cum știi dumneata să faci, să dregi”, totul ține până ajungi acasă: ”Ai luat pâine?!”. Bărbați, vă învăț foarte scurt ceva! Când te duci acasă, nu intra cu fața! Descalță-te la ușă, întoarce-te cu spatele și când te întreabă dacă ai luat pâine, îi spui ”Acum plec”! Și ai rezolvat problema! Asta înseamnă soția! Vorbesc foarte frumos despre femei, dar până când nu ating și acest… filon extraordinar, nu e feminitate! Feminitatea este cea care te ține viu, te ține verde, te ține în priză!!! De exemplu, vii acasă și te gândești ce o să faceți că nu sunt nepoții pe acasă, una, alta, ești încărcat, așa, cu tot felul de planuri, de regii, apropo că tot suntem aici, mulțumesc domnului profesor Dumitrescu! Și când ajungi acasă, auzi:

– Am constatat că aseară nu ai montat perdeaua!

– Da bineînțeles…

– Și ce faci???

– Mă duc după scară.

– Nu, scara am adus-o eu!

Nicio problemă, gata! Toată regia este egală cu zero! Scenaristul a spus:

– Asta cade!

Asta înseamnă să te antrenezi, că viața nu este fericită, așa, cum v-o servim noi, aici! Poate să fie o bucată, de aceea, câteodată mă mai contrazice Geanina, altă dată o mai contrazic eu pe ea, că de Oana nu am curaj, ea este gazda! Dar, asta înseamnă viața! Să știți ceva! După ce plecați de aici și noi vă încărcăm cu tot felul de lucruri, o să credeți că de acum înainte o să găsiți Bucureștiul de mâine dimineață că o să se facă un culoar unic doar pentru voi! Pregătiți-vă să vă bucurați că viața este frumoasă așa cum e, nu așa cum vreți voi! Acesta este un răspuns la toate întrebările! Mulțumesc mult!

Oana Constantin: Ei bine, nimic nu este întâmplător, nici măcar că faceți echipă în această seară.

Părintele Marius Moșteanu: Întâmplător. Știți de unde vine termenul acesta? Înainte vreme, toate templele în care se slujea, după care au devenit biserici, acum să nu credeți că noi am descoperit gaura la covrig și toate informațiile pozitive sunt ale Ortodoxiei, citim tot felul de cărți, nu e chiar așa! Dar, templul era acolo unde se slujea și se cunoștea că s-a ”rezolvat” slujba, dacă apărea o umbră a unei păsări pe masa altarului. Atunci se întâmpla, era în templu, in templum. Întâmplare, in templum. Înseamnă că întâmplarea este numai despre fericire.

Povestea iubirii de dincolo de moarte

Oana Constantin: Și acum pornim așa, de la fericire la extaz. Geanina, a sosit acel moment în care să ne povestești puțin din experiența ta. Eduard, fiul Geaninei, este în sală. El avea șapte luni când mama a intrat în moarte clinică, acum 21 de ani.

Geanina Nicolae: Da. Probabil că era nevoie de adevărul acesta, chiar dacă mulți ani mai târziu, sunt 21 de ani de atunci. El a avut cel mai mult de suferit din experiența aceasta, pentru că, chiar dacă m-am întors, eu nu am mai fost aceeași. Să știți că urmează să apară o carte, o să vorbim puțin mai târziu despre asta, doar că vreau să vă spun un singur lucru, fiul meu a decis să scriu această carte și în timp ce scriam, m-am oprit și mi-am spus că el chiar avea nevoie de răspunsul acesta de la mine. Voia să știe adevărul. Voia să știe de ce eu când m-am întors din acel spital nu mai eram aceeași. Vroiam să știe cumva de toate lucrurile acestea pentru că eu fiind astăzi psihoterapeut specializat și pe traume, mi-am dat seama cât de mult rău am făcut nefiind aceeași de dinainte, schimbându-mi viața radical, fără să decid asta.

Se întâmpla acum 21 de ani, era într-o zi frumoasă, eu cu fiul meu ne jucam cu mașinuțele, în general ne petreceam timpul împreună așa, îi plăcea foarte mult să se joace cu mașinuțe. Era după-amiază și ne jucam împreună sub masa din bucătărie și am început să am dureri din ce în ce mai mari și din ce în ce mai puternice, atât de puternice încât în câteva ore eram deja în comă, pe un pat de spital, când s-a decis o operație de urgență pentru că se gândeau medicii să nu fie prea târziu. A fost o anestezie, totul era făcut în pripă pentru că lucrurile scăpau de sub control cu starea mea de sănătate, deja mi se vedeau degetele de la picioare albăstrindu-se. Prima anestezie nu și-a făcut efectul, aveam o hemoragie internă, a urmat o a doua anestezie și apoi am… plecat.

Nu aveam treabă cu nimic din ceea ce înseamnă spiritualitatea, lucram în Justiție atunci. Știam despre spiritualitate ca orice om dar nu era o preocupare pentru mine să știu ce este dincolo, nu îmi pusesem întrebarea asta în vreun fel anume, nu căutam, nu făcusem dezvoltare personală, terapie, nu făcusem nimic. Pe masa aceea de spital am ieșit din corp, în acel moment eram de fapt o bilă imensă de energie de iubire, care în câteva secunde a umplut o cameră. Eram ceva ce nu am cum să descriu vreodată, este ceva ce nu avem cum să trăim aici, adică intensitatea acelei energii de iubire este atât de mare încât după ce m-am întors, nu am înțeles cum rămâne și cum stă și unde Dumnezeu este în corpul meu… chestiunea aceea, pentru că oricât de mult ai iubi aici, pe pământ, oricât de mult, nu trăim nici… zero virgulă zero nu știu cât la sută din cât suntem noi în realitate! Acesta a fost lucrul cel mai greu pentru mine, pentru că în momentul în care părăseam corpul și deveneam conștientă de ceea ce sunt de fapt, fără a avea o explicație clară, în momentul acela aveam o durere teribilă din punct de vedere emoțional cu privire la faptul că asta eram eu și nu am știut! Erau câteva fracțiuni de secundă, nu știu, timpul nu poate fi măsurat acolo, în care pur și simplu mă întrebam unde a stat… chestiunea asta care ieșea din corpul meu și umplea o cameră întreagă! De unde este, ce este cu ea și ce sunt eu?! Asta a fost durerea cea mai mare pentru că realizam cât de mult am făcut ce am făcut în viață, fără să fi avut nimic de-a face cu această energie de iubire care ieșea din mine.

Oana Constantin: Deci, practic, tu te-ai văzut ca această formă de energie în același timp în care simțeai această formă de energie de iubire.

Geanina Nicolae: Ideea este că eu eram acea formă de energie care părăseam corpul.

Oana Constantin: Ți-ai văzut corpul, cumva? Sunt mărturii ale oamenilor care vorbesc despre asta.

Geanina Nicolae: Nu mi-am văzut corpul, dar știu, am citit după aceea ca să îmi explic, am încercat să aflu ce Dumnezeu a fost asta, pentru că nu înțelegeam absolut nimic și nu am înțeles mulți ani ce s-a întâmplat atunci cu mine. Pur și simplu, după ce am ieșit din corp și eram acea bilă de energie, o altă bilă de energie asemănătoare mie a venit lângă mine, dacă vă puteți imagina cum a venit, s-a așezat lângă mine și mi-a spus:

– Tu trebuie să știi.

Și am început o călătorie pe un culoar și din culoarul acela am început să vedem cu alte biluțe ieșeau din alte culoare și mergeau mai departe pe acel culoar și iar, și iar, cum erau viețile, cum ne învățăm lecțiile și mergem în etapa superioară și așa mai departe. Vedeam toate lucrurile acestea și mi se tot repeta, fără cuvinte, pur și simplu:

– Tu trebuie să știi.

Vă dați seama că am mers în călătoria asta până la un moment dat când am spus, tot fără cuvinte, nu ai cum să explici asta, am spus că vreau să mă întorc. Nu am fost lăsată să mă întorc imediat, am tot continuat și mi se tot repeta:

– Tu trebuie să știi.

– Tu trebuie să știi.

Eram mai multe vieți, mai multe existențe, călătorind cu toții pe un culoar, pentru ca la capătul acestuia să ne lipim într-o bilă imensă de energie de iubire. Asta vedeam și mi se spunea tot timpul că doar trebuie să știu. Am spus că vreau să mă întorc dar fără să fiu conștientă unde anume trebuie să mă întorc, pentru că în momentul în care am ieșit din corp, am pierdut contactul cu tot ceea ce înseamnă ființa umană. Atunci, călătorind în spațiul acela, am spus că vreau să mă întorc. Am fost întrebată de ce și am spus că simt că nu mi-am terminat ce aveam eu de făcut. Am continuat să mergem pe acel culoar și m-am trezit în patul de spital și când mi-am revenit a fost cumplit pentru mine pentru că nu am știut ce a fost asta și cu cine să vorbesc, nu aveam colegi, lucram în Justiție și colegii mei toți țineau de partea asta de legislație, la fel și prietenii mei și atunci am tăcut pentru că mergeam pe holul spitalului și îmi venea să opresc oamenii să îi iau de gât și să le spun:

– Voi știți cine suntem noi?!

Și atunci am spus că trebuie să mă calmez, trebuie să îmi revin, să mă liniștesc și să văd ce fac cu asta. Apoi m-am întors acasă și am decis și m-am rugat mult de tot să uit, pentru că nu înțelegeam ce mi se întâmplă și era prea multă energie acolo pe care eu să o procesez.

”Toți suntem la fel de acolo de Sus”

Oana Constantin: Este foarte interesant, Geanina, cum de ai perceput foarte multe lucruri și ai spus despre existențe, despre vieți, despre mai multe vieți, cum că toți ne ducem către o anumită sursă și tu erai un om care poate că habar nu aveai despre cunoașterea aceasta. Prin această călătorie, tu, practic, ți-ai reamintit cumva cine ești ca formă de energie și cumva ți-a venit toată cunoașterea aceea. Altfel cum s-ar explica asta, cum știu eu de mai multe existențe ca om și trezindu-mă în lumea de dincolo văd toate aceste lucruri și nu ți le spune nimeni, nu ți se spune decât că trebuie să știi?! Practic, tu ai fost purtată să vezi anumite lucruri ca să ți le aduci aminte și probabil să le dai mai departe.

Geanina Nicolae: M-am întrebat de ce, care este scopul acestei povești. Mă întorceam la tot, nu aveam nicio treabă în job-ul meu pe care îl făceam atunci cu partea aceasta de spiritualitate, mă întrebam la ce îmi folosesc informațiile acestea, ce sunt de fapt și mai ales, tot timpul îmi suna în cap ”Tu trebuie să știi”. Numai că nu am priceput nimic din toată povestea asta și m-am rugat ca acea informație să fie blocată cumva pentru că era prea mult pentru mine. Dar, fără să vreau conștient, pur și simplu nu aveam nimic programat, am început să studiez, am vrut să știu ce Dumnezeu se întâmplă din moment ce eu văzusem câtă energie de iubire sunt de fapt și cu toate astea mă doare, cu toate astea sufăr că m-am întors, cu toate astea simt neputință, cu toate astea am atâta suferință, mă doare ce se întâmplă în fiecare zi, mă simt uneori rănită de lucrurile care apar în viața mea, simt durerea celorlalți și o simt!!! Cum de eu care eram iubire pură, atât și nimic mai mult…

Oana Constantin: Toți suntem la fel de acolo de Sus?

Geanina Nicolae: Da, toți suntem la fel, numai că aici nu înțelegeam unde este forța aceea de iubire și cum de sufăr în halul ăsta! Pentru mine, asta era de neînțeles. Și am început căutarea. Am început să studiez, în multe locuri din țară și din afară, am început să fac dezvoltare personală, am început să fac terapie, am terminat un studiu de psihoterapie, al doilea, al treilea, am studiat în afară, am căutat să găsesc cât mai multe lucruri despre zona aceasta de alte vieți, am studiat apoi am făcut psihoterapie de toate felurile și în momentul în care am renunțat la job-ul pe care îl aveam atunci și am avut prima persoană în cabinet care mi-a spus ”Știți, trebuie să vă spun ceva foarte important. Nimeni nu mă înțelege. Știți, eu am avut o operație și am fost dincolo”, în acel moment mi-a fost prima dată clar pentru ce trebuia să știu. Trebuia să știu cine suntem de fapt, ca să am forță să stau lângă tine la mine în cabinet, tu îmi spui că te prăbușești și că s-a terminat viața pentru tine și eu trebuie să îți spun că nu este adevărat! Și știți de ce nu este adevărat? V-o spun cu toată puterea mea, pentru că știu că am văzut-o! Și știu forța care există în om și știu iubirea care este acolo și de aceea mai știu și că aici ne doare, pe pământ, dar nu ne doare acel suflet care este doar iubire, nu cunoaște asta, nu are cum să cunoască asta!

Ceea ce ne doare cât suntem pe pământ este suferința traumatică a psihicului nostru. De aceea am decis la un moment dat să fac și Institutul de Traumă, am învățat despre traumă și în momentul în care am început să pun bucățile traumatice ale psihicului la loc, am văzut cât de mult se schimbă viața unui om, cât de mult s-a schimbat la mine, cât de mult am fost în contact cu energia aceea pe care eu o știu, fără a avea abilități paranormale! Pur și simplu sunt un om care am studiat și studiez în continuare foarte mult partea de descoperire științifică pentru că nu este nimic din tot ceea ce înseamnă cercetare din partea de vindecare emoțională împotriva a ceea ce suntem noi de fapt. Dimpotrivă, dacă am înțelege corect ce face dezvoltarea științifică în ceea ce privește psihicul uman, am putea să fim în contact adevărat cu ceea ce suntem de fapt.

Oana Constantin: Suntem un tot unitar și făcând această conferință cu această temă și știind că o să urmeze acest pasaj în care Geanina o să povestească ce i s-a întâmplat, uite cum mi s-au arătat mie în cale alți oameni care au trecut prin experiența morții clinice. Nu aș vrea să le dezvălui numele, sunt aici în sală, deci, uitați că există astfel de exemple, care sunt vii, nu le găsim doar în cărți și cumva am vrut să facem cunoscută povestea Geaninei. De când am început această promovare a conferinței a început și Geanina să povestească mai mult și va urma și cartea despre care o să vorbim la final. Vreau să îmi spui despre acea regresie pe care ai făcut-o împreună cu o doamnă doctor și v-ați vizualizat într-o altă viață când și ea a avut aceeași experiență ca tine.

Geanina Nicolae: Da, eu am făcut regresie pentru că am vrut să știu ce este cu acele sfere de existență care tot vin și vin și terminăm lecțiile și iar o luăm de la capăt. Ca să înțeleg asta, am vrut să studiez partea despre alte vieți, am stdiat cu Brian Weiss, care este medic psihiatru, a fost unul dintre marii medici psihiatri ai lumii și încă este, nu mai profesează, am studiat apoi la Milano și la Roma și mi-am luat formarea în regresie la New York, pentru că vroiam să știu ce este cu acele straturi ale existenței despre care v-am spus și într-adevăr, am avut la un moment dat o experiență cu o colegă de-a mea. Era o ședință de hipnoză ușoară prin care te vizualizezi, dacă vrei poți să îți spui că este doar o imaginație, numai că după acea experiență apar schimbări și colega mea care era lângă mine pe scaun, fiind în același exercițiu de regresie împreună, când eu m-am văzut medic într-o altă viață, într-o anumită zonă a lumii, când am început să povestim, mi-a spus că ea era colega mea și a început să îmi descrie, efectiv, cum arăta, după experiența de regresie. Și am spus că așa ceva este imposibil! Orice poți să faci cu imaginația unui om, dar este foarte greu să faci doi oameni să aibă aceeași experiență imaginară în același timp! Da, este Medicină, înțeleg eu cât înțeleg din povestea asta, dar este important și să văd ce fac cu povestea asta. Acesta va fi subiectul celei de-a treia cărți a mea, cum ne ajută înțelegerea a ceea ce am trăit noi în altă viață.

Oana Constantin: Și ai fost și la Dalai Lama!

Geanina Nicolae: Am călătorit destul de mult în zona asta, am încercat să înțeleg, să caut răspuns și, culmea, culmilor, din toate școlile pe care le-am făcut, peste tot vă spun că am aflat un singur lucru: cât de puternici și de frumoși suntem!

”Un trup și un suflet, altfel ar fi inflație de trupuri”

Oana Constantin: Și ajungem la vorba părintelui!

Părintele Marius Moșteanu: Vă imaginați că dacă sunt aici de față, nu pot să rămân fără o explicație teologică la ceea ce s-a spus aici. Sunt, printre dumneavoastră, foarte mulți fii duhovnicești de-ai mei și știți că sunt un om foarte blând și foarte înțelegător dar sunt și niște teme pe care eu personal nu pot să nu le corectez. Situația asta cu mai multe vieți, iertați-mă dar nu am cum să intru la somn, fără să vă spun câte ceva! Adică, problema este următoarea: un trup și un suflet. Atât. Iertați-mă, ea a spus același lucru dar cu alte cuvinte. Un trup și un suflet pentru că altfel ar fi inflație de trupuri, dar nu intru în Matematică. Dar problema este alta, ce facem cu viața noastră paralelă. Apropo, ca să vă destind puțin, un bărbat poate să fie foarte fericit până când află soția! Asta este viața paralelă. Dar paralelismul nostru, acum intrăm în lucruri serioase, nu cred că este atât de important dacă nu este și pe atât de posibil să glumești despre el. În paralelismul în care ne aflăm, îmi aduc aminte din Vechiul Testament când Patriarhul Iosif este chemat de către faraon să îi spună care este tâlcuirea visului, dar înainte să îi spună visul! Fiți atenți, asta este lumea paralelă de care vreau eu să vă vorbesc! Paralelismul este următorul: el nu i-a spus nici visul dar urma să îi spună tâlcuirea. ”Dumnezeu te-a căutat și te-a găsit”. Ușor. După care au urmat alte trei vise și i-a spus ce urmează, șapte ani de bogăție, șapte ani de secetă și așa mai departe.

Noi suntem chemați nu în fața faraonului, ci în fața propriei noastre conștiințe care ne întreabă ce am visat și care este tâlcul visului. Dacă nu vom fi în stare să intrăm într-o pace cu noi înșine și să ne dăm niște explicații de-ale noastre, nu vom putea să avem o viață liniștită. Și ce-o să facem? O să căutăm la 6 din 49! Mai vreau să fiu încă o dată câine, altă dată pisică, altă dată poate că până la urmă nimeresc acea formulă extraordinară!

De ce am spus eu lucrul acesta? Pentru că la o măsurătoare neurologică s-a constatat că în șase luni de zile nu se mai știe, emoțional și nici măcar economic, cine este cel care a câștigat un milion de dolari la Loto și cine nu! Ăștia suntem! Dacă nu suntem obișnuiți cu ceva, nu știm să gestionăm ceva, degeaba avem pe deasupra, apropo de 6 din 49! Nu ne ajunge trupul acesta?! Credem că avem o altă șansă?! Păi, vedem bine că nu, pentru că nu mai putem să ne consumăm energia în altă parte. Dacă am avea conștiința că astăzi este ziua, atât, să știți că am fi niște fericiți. Astăzi putem să fim fericiți, mâine nu este al nostru! Dar dacă noi vedem acest astăzi care mâine va deveni ieri, iar am greșit. Astăzi este astăzi și atât!

”Vă rog eu frumos, nu fotografiați, trăiți!”

Bucuria mea să constat că fetele mele pe care le duceam la Grădiniță nu mai sunt, dar sunt niște fete de la care am nepoți și urmează să mai am nepoți este altceva! Este astăzi! Dacă ar fi să mă uit numai în urmă, mi-aș plânge de milă, aș lua albumul în vârful patului și aș da pagini, pagini, pagini… Când am fost prima dată în viață la Paris, am făcut 2.800 de fotografii și m-am gândit atunci că sunt nedrept și eram sigur că nu o să pot niciodată să mă uit la pozele acelea. Bineînțeles că acum sunt pe niște carduri care nu mai pot fi folosite, dar îmi dădeam seama că sunt prea multe și atunci, ce am făcut? M-am străduit să mă mai duc încă o dată, și încă o dată, și încă o dată, ca să fie acel astăzi.

Vă rog eu frumos, nu fotografiați, trăiți! Nu încercați să stocați în niciun fel informații! Informația este astăzi, acum, aici și înțelegând că astăzi este bucuria de a constata că tot ceea ce a fost ieri a murit și acum a înviat mult mai frumos, veți înțelege că noi, aici, v-am chemat practic să vă dăm o altă direcție. Nu e nevoie să muriți ca să vă schimbați viața! Nu e nevoie să aveți experiențe de genul Geaninei, să mă ierte că a avut o experiență extraordinară, dar ea este o paradigmă și îi mulțumesc că a fost atât de sinceră că nu este ușor să vorbești despre tine! Îi mulțumesc pentru că eu de acum înainte îmi dau seama că nu am nevoie de așa experiențe pentru că deja le-am trăit prin Geanina și de acum înainte vreau ca și dumneavoastră să primiți din partea noastră șansa de a înțelege viața. Nu vă mai temeți de ea! Nu vă mai amânați nimic! Nu mai țineți în sertare cea mai extravagantă haină de-a dumneavoastră, îmbrăcați-o acum! Acum este momentul! Nu trebuie să aflați mâine că sunt numărate zilele, ca să puteți să vă bucurați sau să plecați pe undeva! De ce nu o facem astăzi?! Că nu avem curaj! De ce? Că ne e frică! Aceasta este toată tema, nu lăsați pe alții să se ocupe de frica dumneavoastră! Frica dumneavoastră nu are ce căuta!

Nu vreau să iau pâinea de la gură psihoterapeuților, dar am un răspuns pentru ceea ce fac eu și numai eu! În momentul în care eu am fost puțin obstrucționat de colegii mei care mi-au spus că eu alung lumea din biserică pentru că de fapt vine omul o dată și nu mai are nevoie să vină, am spus că nu este adevărat! Dar și dacă ar fi așa, m-aș bucura, pentru că îmi aduc aminte de tata, Dumnezeu să îl ierte, s-a dus la părintele Arsenie, Dumnezeu să îl odihnească. Ce-or vorbi ei de acolo:

– Uite-l, măi, pe al nostru! Hai că zice bine!

Și părintele Arsenie i-a spus tatei:

– Frate Stane, dar te văd cam îngândurat, așa!

– Ei, părinte, patru copii, patru studenți, nu mi-a mai scris nimeni…

– Și?!

– Păi și nu mai știu nimic de ei. E rău…

– Nu, frate Stane, e bine!

– Hai, părinte, cum să fie bine?!!

– Să știi că dacă ar avea vreo problemă, primul pe care l-ar suna ai fi tu!

Asta este viața, trăiți-o așa cum este dată! Nu așteptați să vi se răspundă așa cum ați învățat la școală! Trăiți-o pentru că ea merită să fie trăită și are putere de a vă transforma numai în măsura în care o luați în serios.

Dar să știți că, de exemplu, un psihoterapeut care își oblojește rănile pacienților nu o face cu teama că dacă a rezolvat problema, nu o să mai aibă de lucru! Era odată un avocat care și-a educat copilul să fie tot avocat și după ce a ieșit avocat fiul lui, în două ședințe a rezolvat cazul pe care tatăl lui nu îl rezolvase 35 de ani. Și s-a dus la el și i-a spus:

– Tată, am rezolvat!

– Ce?

– Cazul ăla care…

– Vai de mine! Rău ai făcut! Cu cazul ăla eu m-am însurat, cu cazul ăla te-am crescut pe tine, cu cazul ăla mi-am deschis cabinet de avocatură, cu cazul ăla am făcut tot! Acum ce-ai făcut? Ne-ai nenorocit pe toți!

Eu vă spun ceva. Cu cât dai ca omul acela să aibă merinde să se ducă cât mai departe să își vadă de viața lui, cu atât veți vedea că vor veni să învețe să dea și ei! Tare-i frumos să ai ucenici și mă bucur tare mult să pot să vă spun fiecăruia în parte cât de mult vă iubesc!

”Numele este cel care trece dincolo”

Oana Constantin: Părinte, noi suntem suflete întrupate în oameni, cel puțin așa spun eu. Noi aici pe pământ avem și această opțiune de a cultiva această spiritualitate. Cum am putea să o cultivăm astfel încât să ne devină un stil de viață, să facă parte din obiceiurile noastre și aplicat în relațiile noastre, să trăim spiritual? Știu că la un moment dat, într-un interviu, dumneavoastră mi-ați spus foarte frumos că spiritualitatea poate să fie o haină pe care o îmbraci de sărbătoare, însă la fel de importantă este și haina aceea cu care dai cu mătura pe jos prin casă. Deci, cum am putea să îmbinăm cele două și știu că și Geanina își dorește același lucru, să îmbine spiritualitatea cu psihologia, cu știința?!

Părintele Marius Moșteanu: Toate încep cu pacea. Dacă între trup și suflet există un parteneriat, toate funcționează. Nu trebuie să ne facem numai spirituali. Știm ce s-a întâmplat cu un frate de mânăstire, s-a dus la mânăstire și a spus:

– Știți, îmi pare rău dar eu nu merg nici la vaci, nici la oi, eu am venit aici ca să mă rog, să duc o viață total spirituală.

Și părintele stareț i-a găsit un locșor, lângă bibliotecă:

– Stai aici și citește, dumneata!

A citit vreo câteva ceasuri, a doua zi a mai citit dar deja a treia zi s-a dus la stareț și i-a spus:

– Părinte stareț, dar aici nu mâncați?! Nu m-a chemat nimeni la masă.

– A, aici ăștia păcătoșii care muncim pe la vaci, pe la porci, ăștia mâncăm, dar cu o spiritualitate ca a dumitale, nu se cădea să te așezăm cu noi la masă.

Va să zică așa stau lucrurile. Nu ne putem nici spiritualiza, așa, pentru că imediat primim ceea ce merităm, până la urmă, dar nici să fim numai cu ale trupului, toată ziua la oglindă și la sală! Nu e bine nici numai într-o parte sau în alta, după cum nu este nici rău nici într-o parte, nici în alta! Dacă înțelegeți echilibrul acesta, dacă aveți în grijă să fiți echilibrați, toate sunt în regulă. Și, apropo de spiritualitate, datoria omului este să spiritualizeze materia. Mă uit ochi în ochi cu tânărul de 22 de ani cu armata făcută la vremea aceea, la scena aceasta, cât mi-am dorit nu să fiu pe ea, că nu am visat atât, ci să dau mâna cu omul care vorbea aici unde vorbesc și eu. Aceasta înseamnă spiritualizarea!

Visul meu a devenit realitate și nu o spun așa ca pe o poveste frumoasă, o spun pentru că îmi pasă de fiecare dintre dumneavoastră care aș vrea să aibă povestea sa și știu că aveți povestea dumneavoastră, acum e rândul meu să o spun, dar să știți că asta înseamnă spiritualizarea materiei! ”Inteligența materiei”. Dacă vom ști să transmitem energetic dintr-o zi în alta, e adevărat că au trecut 37 de ani de atunci și totuși, flacăra nu s-a stins și am ajuns aici.

Eu vă mulțumesc că mi-ați primit acest exemplu mărunt, știu că aveți exemple mult superioare la ceea ce v-am spus eu, diferența este doar că azi a fost rândul meu să vorbesc. Și încă o dată vă spun această poveste a venirii mele aici, într-o sală care printr-o coincidență, țineți minte, se numea Grigore Preoteasa, pentru că în 1952, Grigore Preoteasa este un nume, nu este o batjocură, așa îl chema pe ministrul Culturii de atunci. În 1972 a făcut sediul acesta care bineînțeles că în vremea demult apusă, cum spunem noi, s-a numit Grigore Preoteasa pentru că el l-a făcut! Numai că din 1982 a venit cineva care a spus că nu se poate să poarte acest nume care era prea… amestecat cu Biserica, nu i s-a spus că așa îl chema pe om! Și gata, s-a numit cum se numește și astăzi. Dar nu comentăm asta. Dacă întrebam în 1989, nu în 1982 unde mergi, spunea oricine la Grigore Preoteasa. Unde am vrut eu să vă aduc? Că de fapt, numele este cel care trece dincolo. Și acum i se mai spune sălii Grigore Preoteasa, dar nu a venit preoteasa, a venit popa! Vă mulțumesc.

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru fotografiile pe care le-am primit în susținerea acestei povești minunate care va continua cu întrebările de la spectatorii la conferință și răspunsurile invitaților.

(Va urma)