Ce este ziua de astăzi?!

Fiecare dintre dumneavoastră cred că are câte o aniversare sau câte un lucru de care să vă aduceți aminte. Chiar nepoții mei mă întreabă întotdeauna:

– Bubule, dar tu ai pentru fiecare zi câte o sărbătoare?!

Pentru fiecare zi am cel puțin zece, douăzeci de sărbători, până ieri au fost 60, se apropie 61 de sărbători în fiecare zi. Dar, plecând astăzi de acasă și rememorându-mi evenimentele care au avut bază data de 2 februarie, am fost curios să vin la biserică și să văd o carte tare dragă mie, pe care nu o folosim noi, o folosește numai ierarhul și să văd dacă această carte are vreo legătură cu aniversarea mea de astăzi. Mie îmi place să deschid cărțile acolo unde trebuie și de când am deschis-o, scrie aici Editura Studiului Biblic, București, 1993. Aoleu, acum 33 de ani, exact din această carte a fost citită o rugăciune pe care numai ierarhul o citește și numai în condiții speciale. Este la capitolul II, Hirotonia diaconului. Este foarte interesantă, o rugăciune scurtă, de hirotonie, care începe așa:

”Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le plinește, rânduiește pe prea cucernicul Tău diacon Marius în diacon”.

Aceasta a fost rugăciunea pe care acum 33 de ani, ierarhul mi-a citit-o. Am venit cu cartea pentru că mi-a fost foarte dragă această constatare că fusese tipărită chiar în anul acela, dar și pentru a vă spune câteva cuvinte și despre evenimentele zilelor noastre. Având în vedere legătura praznicului de astăzi care este la 40 de zile de la Nașterea Domnului, astăzi este, așadar, un praznic de aducere aminte. Astăzi, bisericește vorbind, ne aducem aminte că au trecut 40 de zile de la Crăciun, de la Nașterea Domnului, iar pentru mine, astăzi mai înseamnă încă ceva, că acum 33 de ani primeam o Taină Mare, pentru care mă pregătisem dar nu știam că se va întâmpla atât de curând sau atât de târziu. Aveam în vremea aceea 28 de ani și deși așteptam în fiecare zi, cam cum aștepta bătrânul Simeon, a sunat și la mine ceasul cam cum a sunat la Simeon, când se spune că ”l-a adus Duhul în templu”, ca să se împlinească ceea ce era prorocit pentru el. Și cum m-a adus pe mine Duhul?! Păi, în 1993 stăteam la Cumpăna, la părinții mei și bineînțeles că nu erau telefoane altfel decât cu centrală și cu fir și m-au sunat de la Catedrală și bineînțeles, centralista a făcut legătura:

– Casa Moșteanu?

– Da.

– Chemați-l pe fiul dumneavoastră la telefon!

– Fiul meu stă peste stradă.

Eu nu aveam telefon pe vremea aceea! Era un telefon pe stradă, eram totuși în 1993! Acum 33 de ani, în mileniul trecut! Și încet, încet am fost anunțat că… vine Duhul și pentru mine și am fost chemat ca să fiu hirotonit. Vă imaginați că de atunci înainte, orice venire a mea la biserică nu poate să fie altfel decât a fost atunci! Chiar dacă nu am decât de foarte puține ori posibilitatea ca după ce intru în biserică să vin să îmi fac și rânduielile mele, de cele mai multe ori mă așteaptă foarte mulți oameni, se pare că timpul meu trebuie să fie un timp pe care să îl jertfesc celorlalți. Ei, dimineața asta, cu atâta zăpadă, mi-am spus că dacă plec pe la 4 de acasă, sigur nu găsesc pe nimeni. E adevărat, nu am găsit pe nimeni, am găsit niște… dune de zăpadă prin fața porților, am pus mâna repede pe o lopată și o mătură, am împins așa, zăpada, prima dată, mi-am pregătit pentru a sluji și m-am dus să fac ceea ce rar îmi este dat să fac din cauza timpului pe care îl împart de fiecare dată cu alții. Îmi așez mâna dreaptă pe colțul din dreapta al Sfintei Mese, unde se află chipul Sfântului Evanghelist Ioan, care s-a aplecat peste umărul Mântuitorului la Cina cea de Taină, acesta este simbolul colțului din dreapta și îmi așez acolo mâinile și aștept, ca acum 33 de ani, să mi se spună rugăciunea aceasta. Și simt aceeași căldură pe care am avut-o, e adevărat, cu vreo 50 de metri mai încolo, la Catedrală, aceeași căldură mă cuprinde ori de câte ori colțul Sfintei Mese este atins de palma mea și parcă de Sus vine o reconfirmare, ori de câte ori pot să fac lucrul acesta!

Acum mă gândesc, Slavă Domnului că nu am avut prea de multe ori această șansă să mă întâlnesc cu mine însumi așa, într-un timp al meu, dar ori de câte ori se întâmplă, iar astăzi a fost așa, o… chemare mai devreme a mea și probabil că și Dumnezeu a închis porțile mai multor gospodari care vroiau să ajungă înaintea mea și m-a lăsat pe mine să mă răsfăț, eu cu Sfânta Masă!

Este o legătură pe care a trebuit să o mărturisesc și astăzi, deși toată Pedagogia știu de ce e plină, că nu e bine să vorbești despre tine, că dacă ții o conferință, vezi Doamne, poate deranjezi pe cineva că poate să facă o comparație, sunt foarte multe lucruri și eu îmi asum totul. Și am spus că trec peste toate, și de dragul lui Simeon, să știți, pentru că și el a așteptat ce am așteptat eu în dimineața asta. Am așteptat să vin la templu și să se coboare, că nu ai pretenția să se coboare mereu aceeași stare, de altminteri trebuie să fii nebun ca să crezi că poți să creezi un așa mare mister ca să poți să simți aceeași căldură, dar uite că dacă insiști, chiar se coboară!

V-am mai spus și altă dată despre această venire la templu, se făcea înainte o slujbă la templu iar pentru momentul jertfei, momentul central, se aștepta ca în templu să se proiecteze umbra unui porumbel sau a altei păsări care trecea pe deasupra, după cum ați văzut la Pantheon este o deschidere de nouă metri diametru care lasă să se proiecteze, la un moment dat, acea umbră. Așadar, când veți mai întâlni, de acum înainte, cuvântul ”întâmplare”, să vă gândiți la in templum, de aici vine toată povestea asta și să știți că întâmplare nu este hazard, ci este o împlinire. Adică, s-a întâmplat, a venit vremea să ni se arate că Dumnezeu se coboară în starea de jertfă într-un loc în care oamenii sunt adunați să se roage pentru ceva în comun. In templum însă se poate întâmpla și din interior, atunci când simți acel fior, când simți acea căldură, când crezi, când ești convins că lucrurile funcționează, atunci cu siguranță că se coboară și de Sus dar și din interior. Se întâlnesc, la un moment dat, aceste curente de satisfacere a unui răspuns la slujirea pe care trebuie să o facem cu toții.

Astăzi este o sărbătoare la care Dumnezeu ne și updatează semnificația! Uitați-vă la orașul nostru, dacă ați venit puțin mai târziu decât am venit eu, cred că totuși ați văzut, la mine era noapte când am venit dar îmi imaginam, așa, că nu mai erau gropi, că nu mai era nimic în dezordine, străzile erau acoperite de zăpadă, că nu era nevoie să fie aprinse luminițele ca de Crăciun, ci zăpada aceea care împodobea fiecare crenguță a unui copac era deja mai frumoasă în naturalul ei decât orice împodobire cu luminițe. Și o să spuneți:

– Da, dar acum, în vreo două, trei zile vine o ploicică și se duce.

Nu despre asta este vorba! Dumnezeu acoperă, după cum și spovedania și Darul Duhului Sfânt acoperă, dar ține de tine să faci curat ca atunci când acoperirea aceasta exterioară dispare, că ea este un termen făcut ca să ai timp să te mobilizezi și să te schimbi. Dacă tu te schimbi, atunci când acoperirea aceasta se duce mai departe, tu apari alt om, omul nou! Îmi pare rău că această expresie a fost răpită într-un limbaj de lemn, dar omul nou este un produs al metanoia, starea de după gând, acum știți, noi batem metanii și așteptăm să ne schimbăm. Nu! Metaniile sunt un efect, nu altceva! Sunt un efect al schimbării omului de după ce a gândit și a început să gândească altfel.

Zăpada aceasta care s-a așezat este o invitație la metanoia, la starea de după gând! Urmăriți ce se va întâmpla de poimâine încolo, când nu va mai fi zăpadă! Aș vrea ca în prima etapă să înțelegeți că orașul poate să fie acoperit frumos, deocamdată de ochii fiecăruia! Frumusețea stă în ochii privitorului. Începeți să vedeți după zăpadă, așa cum am văzut eu după ce s-au stins luminițele de Crăciun, la 40 de zile după Crăciun, am văzut că pomii, de fapt, au luminițe și Dumnezeu le-a aprins și în dimineața asta și chiar dacă peste câteva zile voi vedea și crengile rupte, voi vedea și altceva, nu voi lăsa ca imaginea pe care o vede ochiul să ajungă în suflet, pentru că dacă ajunge acolo, începi să judeci, începi să te dai înapoi, să spui că nu se poate, că este urât și așa mai departe. Nu. Creierul nostru nu vede, nu aude, nu miroase, el are auxiliare, iar auxiliarele trebuie reglate la acordul fin să vadă numai ce trebuie.

Știți că sunt și alarme la mașină, unele dacă treci la doi metri de mașină încep să țiuie, dar vine câte un specialist și o reglează ca numai dacă pui mâna pe mașină să înceapă să țiuie. Alt specialist spune:

– Măi, nu mă interesează numai să țiuie când pune mâna hoțul, eu vreau să îl și prind.

– Ei și ce?

– Lasă-l să și deschidă și după aia să țiuie alarma!

Încet, încet, acest reglaj m-a învățat pe mine să îl folosesc și pentru așa ceva. Săptămâna trecută am avut o experiență extraordinară vizavi de protocolul acesta de cum se face ceva. Fiind o iarnă mai atipică, fata mea a constatat că de dimineață nu mai pornește mașina. Bineînțeles, ”hâr, hâr” știi ce înseamnă, low battery! Acum înainte vreme trebuia să știi, acum îți scrie mașina, acolo! Acum, ca să vină cineva, un specialist, a spus:

– Venim dar venim mâine. Dacă veniți cu ea aici…

Mergi, iei două cabluri cu amperajul respectiv, puteți să rețineți niște lucruri foarte interesante, dar până să te apuci de treabă, ca să nu strici lucrurile, întrebi acolo, pe ce trebuie, nu mai dai foi, că nu mai ai și îl întrebi pe… nenea ăla, AI:

– Măi, nene, ce să fac?

Ei și acolo este un protocol exact ca la duhovnicie. Mi-a spus:

– Este vorba despre două mașini, una este donatorul și alta este primitorul. Dacă se încalcă protocolul de alimentare, adică de conexiune a legăturilor de la donator la primitor, se strică atât computerul mașinii care donează, cât și al celei care primește, că acum toate au calculatoare. Grijă mare! Prima grijă, să nu atingi firele între ele! A doua, să nu faci scurt în baterie! A treia, să nu uiți că se ia firul roșu care înseamnă cu plus și se pune pe borna plus de la donator, se pornește mașina donatorului, că nu ai cum să o pornești pe a primitorului, că nu pornește, și se așează borna plus de la primitor. De la primitor, adică ăla care e cu low battery, se pleacă cu minusul către donator, nu invers! Măi și mi-am spus:

– Măi, dar asta, de ce să fie ordinea asta?!

Înseamnă că este așa cum vine omul la spovedit, eu sunt donatorul, el e primitorul! Păi, înseamnă că eu trebuie să pornesc motorul, prima dată, și eu o să mă rog, că asta trebuie să faci prima dată. În momentul în care firul meu roșu, adică dragostea, se atașează la borna roșie a primitorului, care e roșie numai cu culoarea, că nu are nimic în ea pentru că e descărcată, trebuie să știu că tot ce este descărcat, adică negativ, borna minus, vine la mine! Numai așa se face circuitul! Adică, eu unul să îmi asum că am motorul pornit, să îmi asum că am de dat, să îmi asum că eu însumi trebuie să fiu spovedit, că sunt în garanție și așa mai departe, ca să îmi protejez și eu rezerva de har pe care trebuie să o dau și altora!

Fraților, să nu credeți că v-am spus toate poveștile astea, așa, că vă pregătesc să vă fac mecanici auto sau electricieni! Vreau să vă pregătesc pentru viață! Tare frumoasă este viața și aș vrea să rămâneți cu ochii deschiși așa cum v-am spus, că de fapt, creierul nu vede, dar îi spuneți ce să vadă, să aveți în minte numai lucrurile frumoase pe care vi le-am spus și chiar și atunci când va fi o zloată și un noroi și o mizerie, să scoateți din amintiri, să scoateți din această zi importantă și să fie și pentru dumneavoastră așa cum îmi reproșează și mie nepoții:

– Măi bubule, ai pentru fiecare zi câte o amintire?!

Să rămână această amintire a unei zile albe, în sensul frumos al cuvântului, al unei zile luminoase, astfel încât, ori de câte ori sunteți ispitiți să judecați noroiul, să vă aduceți aminte că Dumnezeu în bunătatea Sa ne-a acoperit tot noroiul! Bine, acum vor fi și cârcotași să întrebe:

– Dar dacă tot e Dumnezeu, nu putea să facă și curat?!

Nu! Nu! Nu vrea, nu că nu poate! Dumnezeu poate câte vrea dar nu vrea câte poate! Ar putea, dar ce ar face?! Ar face ca un părinte care își mângâie tot timpul copilul, chiar și atunci când greșește și se naște o beizadea! Și nu e bine! Chiar nu vrea Dumnezeu așa! Dumnezeu vrea să ne arate că se poate, să ne arate care este protocolul de învăluire energetică a transferului de la o parte bună la cea care are nevoie și ne vrea înțelepți! Și ce vrea Dumnezeu? Exact ceea ce v-am citit din carte, Dumnezeu este Cel care pe cele neputincioase le vindecă, pe cele de lipsă le împlinește! Înseamnă că și noi suntem chemați la aceeași lucrare. Când vezi neputința cuiva, vindec-o! Când vezi lipsa de la altcineva, plinește-o! Pentru că astăzi, Mântuitorul a acceptat să fie în brațele celui care nu a putut să înțeleagă rațional și a trebuit să aștepte realitatea 384, astfel încât în momentul în care rațiunea face metanie, adică se schimbă, vine realitatea. Ei, realitatea este cea de afară, acum!

Pentru oraș, un oraș pentru care toți și-au… ascuțit epitete de atâta amar de vreme, astăzi, Dumnezeu a spus că ne poate arăta cum poate să fie orașul acesta! Cu acest semnal vă las spre casele dumneavoastră. Dumnezeu ne-a arătat cum poate să fie și cum putem noi să îl ajutăm să fie! Și chiar așa, chiar putem! Fiecare dintre noi având o imagine proiectată, luminos, asupra orașului nostru, va aduce măcar o crenguță dintr-un copac să nu mai fie uscată, să fie acoperită cu o lumină pe care noi putem să o aprindem după modelul pe care Dumnezeu ni l-a arătat. Noi nu avem puterea să facem ca ninsoarea să acopere tot, dar avem putere asupra minții noastre să coborâm noi niște fulgi de zăpadă, că imaginația nu ne-o poate opri nimeni și să acoperim noi tot ce este de acoperit și în spate să ne luăm un timp, o zi, două, trei, până se dezgheață să vadă și ceilalți că nu e așa, să reparăm noi ce este de reparat. Așa cum am spus, bordura din fața casei, gazonul pe care îl aranjăm primăvara și atât. E puțin?! Nu! Este totul! Dacă așteptați să faceți pacea mondială, nu o să o puteți face niciodată. Faceți pace în interior și este suficient. Din acea pace din interior pornește pacea mondială. Lumea va fi mai împăcată cu un om, nici măcar cu doi.

Astăzi este o sărbătoare deosebită, pentru că marchează 40 de zile de la Praznicul cel Mare al Nașterii Domnului, o sărbătoare care ne așează puțin o lumină aparte asupra trecerii timpului. 40 de zile parcă am mai auzit pe undeva, cei care am făcut limba franceză am mai auzit de quarante ans, de Pustiul Carantaniei, adică pustiul în care Mântuitorul a postit timp de 40 de zile și 40 de nopți și a fost ispitit apoi, 40 de zile sunt astăzi ca termen a tot ceea ce se întâmplă vizavi de o sărbătoare, dar mai ales de un obicei. La 40 de zile, un termen fiziologic, să spun așa, este chemată mama după nașterea unui copil, și se citește o moliftă, o rugăciune, se face o rânduială, dar aceasta să știți că are o rădăcină în Vechiul Testament, pentru că la 40 de zile veneau la templu mamele care nășteau pentru prima dată un băiat. Veneau ca să aducă jertfă doi pui de porumbei sau de turturea, adică o jertfă la îndemâna tuturor, astfel încât să se marcheze faptul că acel copil intra și într-o legătură directă cu divinitatea, cu Dumnezeu, care aștepta ca neamul acela în care se născuse un copil de parte bărbătească să primească și tot ceea ce înseamnă o anumită stare de sacralitate, de preoție a neamului. Prin definiție, primul născut trebuia să ducă mai departe legătura directă a continuării neamului către legătura cu Dumnezeu.

În aceste 40 de zile ne aflăm noi, numai că praznicul de astăzi are și alte personaje principale în afară de Cel în cauză, Mântuitorul și părinții Lui, mama Lui și cu Iosif, care avea în grijă Sfânta Familie. Îl avem și pe Simeon, un bătrân care fusese adus, după cum ne mărturisește Sfântul Evanghelist Luca, de către Duhul, îl purtase Duhul la templu, în zilele acelea. Și mai avem apoi și pe prorocița Ana, fiica lui Fanuel, tot din neamul acesta al slujitorilor templului. Fiecare dintre ei avea să aducă o anumită mărturie.

Ați văzut că la botez, la copiii noștri de astăzi, se adună neamuri de peste ocean, se adună neamuri de departe, oameni pe care cu siguranță că și copilul o să îi vadă o dată în viață, nu o să își mai aducă aminte mare lucru, dar se adună așa cum s-au adunat la templu, după acest model, Simeon bătrânul și prorocița Ana. Trebuie să spunem că bătrânul Simeon avea o vârstă, conform Arheologiei Biblice, de 384 de ani. El fusese printre cei 72 de bărbați care au tradus Septuaginta, textul masoretic, în limba greacă, pentru a-i da o mai mare circulație universală, de aceea traducerea pe care au făcut-o s-a numit Septuaginta, adică traducerea celor 70 de bătrâni, de înțelepți. Pentru a se organiza foarte ușor, Ptolomeu Philadelphus a împărțit Scriptura celor 70, 72 de fapt se știe, și lui Simeon, tânăr pe vremea aceea, i-a căzut să traducă Prorocul Isaia. Și când a ajuns la capitolul VII, versul 14, ”Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu”, a spus:

– Asta sună așa, eu sunt evreu, dau traducere așa, dar nu pot să spun eu grecului, care pentru ”fecioară” are ”parthenos” sau ”despini”, trebuie să fiu foarte exact și am să îi spun ”femeia tânără”, ca să fie mai acoperit termenul că dacă am să îi spun grecului că este vorba despre o fecioară, e clar că anulez vestea următoare, că va naște fiu!

Bineînțeles, rațiunea nu l-a lăsat să scrie ”parthenos” și a scris ”femeia tânără” și atunci, acest termen tainic dar în același timp nerespectând total adevărul a fost șters peste noapte de către un înger. A doua zi când a venit Simeon, s-a gândit că s-a luat cu gândurile și a uitat să scrie termenul acela și l-a scris din nou. Bineînțeles că s-a șters din nou, iar a treia oară când s-a întâmplat, i s-a și arătat în vis, în noaptea următoare, un înger care i-a spus că nu o să mai șteargă niciodată, pentru că o să lase așa cum îi dictează el, ”Fecioara va lua în pântece prunc”. Din punct de vedere inclusiv fiziologic și neurologic, termenul acesta de ”parthenos” mai înseamnă și stăpân, orice femeie este stăpână pe ea din toate punctele de vedere, până când intervine o întâlnire fizică între ea și un bărbat, atunci când, din punct de vedere teologic, nu mai este ea stăpâna ei! De aceea poate că nu ați înțeles, până acum, de ce se ține la feciorie până la cununie, pentru că altfel nu se pot genera pretenții de egalitate în a plănui și nu se poate așeza ceva după ce nu mai ești tu stăpână. O femeie este stăpână pe ea atunci când este stăpână pe întregul său corp, pe toate emoțiile ei, care din punct de vedere al desfășurării fiziologice sunt sub cheie numai prin continuarea acestei stări de feciorie. Maica Domnului ca stăpână nu putea să treacă așa într-o zonă de a lăsa pe Fiul lui Dumnezeu în lume fără ca ea să fie stăpână și din acest punct de vedere.

Ei bine, când a văzut că acesta este termenul, i s-a și spus lui Simeon:

– Dacă tot nu ai crezut prima oară, a doua oară, a treia oară, o să stai să aștepți copilul născut din Fecioară!

Iată că după 384 de ani, el a fost chemat la templu, ca să vadă, într-adevăr, pe Cel pe care Îl definise traducerea, să vadă că nu este o amăgire. Și atunci L-a luat în brațe și a spus celebra rugăciune:

”-Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace!”

Toată această situație ne învață pe noi ceva. Ne învață că atunci când rațiunea ne sabotează intuiția, trebuie să fim foarte atenți! Nu are ce căuta rațiunea, atâta vreme cât sentimentele noastre sunt altele! În ce privește partea de dragoste, rațiunea nu are ce căuta niciodată! V-am mai spus și altă dată, poți să spui că iubești pe cineva, numai atunci când nu poți spune de ce! Dacă poți spune de ce tu, ca fată, îl iubești pe x sau de ce tu, ca băiat, o iubești pe y, înseamnă că ori este vorba despre un interes, ori este vorba de o atracție pe care poți neapărat să o dobândești ca pe un trofeu și așa mai departe. De altminteri, și în calendarul nunții se numește săptămâna oarbă pentru că nu mai vezi nimic, nu mai auzi și gata!

Toate aceste lucruri vi le-am spus ca să înțelegeți tainica importanță a sărbătorii de astăzi. Este importantă prin faptul că bătrânul Simeon ne învață că intuiția este un dar lăsat omului de Dumnezeu, să aibă o direcție foarte clară. Numai că, din păcate, în legătura noastră cu Dumnezeu intervine școala, intervine familia, intervin cutumele, intervin legile scrise și nescrise și atunci, când te scoli dimineață și spui că astăzi o să faci nu știu ce, până să te speli pe dinți și pe față, îți apar gândurile:

– A, nu îți ajung resursele!

– A, dar deranjezi pe cutare!

– A, dar nu e rândul tău!

– A, dar o să ai niște probleme mai mari!

Și imediat, tot gândul acela al intuiției s-a dus deoparte. Ei, despre acest lucru ne vorbește Simeon astăzi. Putem să spunem astăzi că rugăciunea ”Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne” este pentru fiecare dintre gândurile noastre care au ajuns să fie împlinite. Cum împlinite?! Împlinite prin faptul că deja nu mai au obstacole, pentru că orice gând de-al nostru dacă nu are obstacol este un gând împlinit, pentru că dacă am avea atâta credință cât un grăunte de muștar, mic de tot, ”am spune muntelui acesta să se ducă în mare și s-ar duce”! Dar noi, în schimb, ce facem?

– Măi, dar muntele ăsta e grozav de mare! Nu are cum să se mute așa!

Calculăm cu câte camioane am putea să ducem o parte din munte și gata, s-a terminat, a intervenit rațiunea! Adică este exact ceea ce a văzut Simeon:

– Măi, dacă aici scrie că ”Fecioara va lua în pântece”, nu pot să folosesc termenii care să fie antinomici, pentru că mamelor le este străină fecioria, iar fecioarelor le este străină nașterea pruncilor.

Așadar, rațiunea aceasta nu a reușit să fie amăgită, pentru că el era un om foarte, foarte instruit și de aceea nu a putut. Și o să spuneți:

– Păi da, dar înseamnă că instruirea este un lucru rău?

Nu, dar o instruire fără a respecta și un fior al intuiției nu poate să te ducă la lucruri grozave. Poate să te ducă până la niște lucruri care să te îndreptățească să ai o memorie bună, să ai o viziune corectă, dar lucrurile dincolo de ușile încuiate niciodată nu o să îți fie la îndemână. Rațiunea este cea care ține ușile încuiate, numai intuiția poate să deschidă ușile pentru că nu este nevoie să le descuie, le deschide! Un om rațional care vede un seif foarte performant, ultra dotat și ultra armat, nici măcar nu va încerca să rotească clanța de la intrare, care poate să fie descuiată! El va rămâne în fața imaginii pe care rațiunea i-o arată:

– Măi, aici este un seif ultra performant! Nu îmi pierd vremea ca să încerc să îl deschid sau să îl blochez cu cine știe ce parolă care nu este în regulă!

Dar, cel care primește intuitiv că lucrurile stau altfel decât a învățat el la școală, cu siguranță că spune:

– Măcar să încerc!

Și pune mâna și constată ce? Că nu era închis!

V-am mai spus despre testul acela care avea 25 de întrebări foarte grele și unul singur a trecut testul, care a luat și 10, pentru că a 24-a întrebare se încheia în felul următor:

– Cine rezolvă această întrebare, ia testul cu nota 10!

Ce trebuia să facă? Când vezi un test, nu trebuie să îți sufleci mânecile și să îți vezi de treabă! Nu, tată, citește-l întâi pe tot! Uite, la numărul 20 scrie că le-ai citit degeaba pe celelalte, apucă-te acum de lucru! Ai găsit întrebarea 24, ai rezolvat-o și ai plecat!

Așa este și în viață și asta învățăm de la bătrânul Simeon. Să știți că bătrânul Simeon nu a avut o viață așa cum credem noi. Am un fiu duhovnicesc care tare mi-e drag și care spune:

– Părinte, prima sută!

Bine, el mai are doi ani și intră în a doua sută! Nea Cornele, acum trebuie să stai să mă aștepți și pe mine ca să trec! Se simte foarte bine și îi transmit pe această cale toată dragostea. Vă spun acum despre prima sută, tocmai pentru că ați auzit de Simeon că avea 384 de ani și v-ați gândit:

– Mamă, 384 de ani! Mamă, ce-ar fi… !

N-ar fi! Imaginați-vă că v-ați conduce în lumea cealaltă copiii, nepoții, strănepoții, stră-strănepoții și așa mai departe! Nu e bine, nu v-ați mai regăsi! Și așa, am niște discuții cu niște fiice duhovnicești care după ce au trecut de 90 de ani, nu se mai regăsesc neam, pe nicăieri și nu mai acceptă nimic! Așa că nu este chiar un dar, după prima sută, să spun așa. Un caz izolat cum este fratele Corneliu, care are de ce, că mă așteaptă și pe mine să încheiem amândoi prima sută, înseamnă că trebuie să fii motivat, foarte motivat! Dar pentru a doua sută să o și închei, a treia sută să o și închei și apoi încă 84 de ani, mă abțin! Adică să nu credeți că a trăi mult înseamnă ceva prin sine. Nu. Bine, la o anumită vârstă vi se pare că este un dar, nu este un dar, o să credeți că o să fiți motivați și o să fiți motivați pentru o generație, pentru două! De exemplu, pe mine a început să mă mai încurce câte ceva când văd că nu mai pot să bag mâna într-un buzunar să scot un ban, că spune:

– Aveți cardul? Scoateți cardul…

Nu mă simt în largul meu, când eu sunt obișnuit cu banul în buzunar, bine, am și pretenția că sunt un om viu și care respectă cutumele actuale, dar încet, încet îmi dau seama că dacă nu voi mai avea posibilitatea să citesc o carte cu creionul în mână, nu mai pot să merg mai departe. Probabil că nu mă vor ajuta editurile ca să mai am cărți așa cum aveam și toată această poveste îmi dă de înțeles că timpul pe care îl avem noi de petrecut aici este bine că nu știm care este, ca să trăim fiecare zi ca și când am trăi o veșnicie și să putem să ne bucurăm de fiecare clipă, astfel încât să ne rugăm ca și când am muri mâine.

Așadar, toată această sărbătoare mare este pentru a ne aduce în ziua de astăzi.

Sper că v-a plăcut această poveste și vă va rămâne în amintire frumos, să vă lumineze sufletul atunci când nu vă iese de fiecare dată să vă imaginați cele mai frumoase și mai îndrăznețe lucruri și lucrări. Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru îngăduința de a reda cuvintele rostite la ”Întâmpinarea Domnului” și pentru fotografiile minunate care m-au făcut să mă simt răsfățată, pentru că, iată, chiar arată părintele cum Îl întâmpină pe Domnul, în fața bisericii, în ninsoare, într-o lume frumos albită de zăpadă, tainic, când noaptea încă mai are ceva de îngânat înaintea zilei. Pentru mine, zăpada este ca o resetare care ne permite să descoperim cât de frumoasă este iarna, ca un Crăciun de după Crăciun, dar nu la modul contemplativ, ci activ, acceptând provocările cu care vin zăpezile și care îți arată că poți mai mult decât credeai. Vă mulțumesc că citiți aceste rânduri și îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu care a făcut posibil acest lucru prin înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=j02-QR8rrk8. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul acesta al scrisului care îmi aduce bucurie cât să am și eu ceva de dat mai departe.