De… frică

O pisică mititică

A pornit la drum

Să se vindece de frică,

Dar nu știe cum.

S-a-ntâlnit cu-n frățior

Mult mai curajos

Și l-a luat însoțitor,

Mic, mic, dar sfătos!

– De ce vrei să-ți vindeci frica?

Unde-ai pomenit?!

– Ei, așa-i spunea bunica

Unui nou venit.

– Motanul roșu, sfios,

Care tremură de frică

Și e caraghios?

Ce era și ea să-i zică?!

Tu deja ești curajoasă

C-ai plecat de-acasă,

Nici nu ești așa sfioasă,

De nimic nu-ți pasă,

Treci prin fața lui Azor

Și nici nu-l privești,

Chiar de latră el de zor,

Nici că te grăbești!

Eu sunt parcă mai fricos

Decât tine, fată!

Sunt eu mare și stufos

Dar mă pierd îndată!

– Păi, atunci, unde plecăm,

Dacă n-avem frică?!

Nu mai bine ne jucăm

Cu motanul Lică?!

Poate că îl dezvățăm

Noi pe el de frică?

– Hai mai bine să mâncăm,

Apoi să dormim,

Cine știe ce visăm

Și unde-o pornim?!

Lasă că motanul Lică

Nu se prea grăbește

Ca să scape el de frică,

Poate că-i priește!

E și el băgat în seamă

De tot neamul nostru,

N-are de ce să se teamă,

Doar face pe prostul!