Cuvânt de încheiere pentru un nou început!
Am niște amintiri excepționale, peste care nu pot să trec așa ușor, legate de Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Au fost ispite mari, chiar la nivel de Patriarhie sunt foarte multe ispite legate de faptul că acum vreo 10-12 ani a primit interdicție de a le citi în biserică, nu vreau să intru în amănunte, va avea Dumnezeu grijă să mergem mai departe.
Eu atât îmi aduc aminte, că m-am dus aproape tremurând la părintele Arsenie, să îl întreb cum fac cu Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, ca să le pot citi. Eram la început de preoție, după doi ani și jumătate de diaconie, tot îmi încărcasem eu bateriile și părintele a simțit că aveam o teamă și mi-a spus:
– Frate, am să îți spun un singur cuvânt. Sunt scrise în carte, în Moliftelnic?
– Da.
– Deci poți să le citești!
De atunci mi-a dezlegat mintea să înțeleg că absolut tot ceea ce este cuprins în Moliftelnic pot să citesc. A trecut vremea, însă și ierarhul care m-a hirotonit și diacon, și preot, Înaltul Lucian, mi-a spus:
– Frate, aș vrea să nu fii un preot de Moliftelnic.
Mai am să mă gândesc, până la sfârșitul vieții, ce a vrut să spună. Mă străduiesc să fiu mai mult decât… Moliftelnicul. Nu știu cât am reușit până astăzi, dar citind Moliftele, am vrut să fac un experiment, chiar și în fața dumneavoastră, am spus ca astăzi să nu folosesc ochelarii. De ce? Pentru că Dumnezeu m-a lăsat fără ochelari, până la un anumit moment! Eu, ca un diabetic ce sunt foarte serios, îmi fac analizele la trei luni, conform graficului și la câțiva ani trebuie să îmi fac și un computer tomograf la ochi, OCT, iar în noiembrie, când am făcut acel OCT, am avut marea bucurie să îl văd pe domnul doctor că se luminează, așa, la față, comparând imaginea cu o analiză din 2018 și îmi spune:
– Cred că am încurcat borcanele! Aici este analiza altuia, pentru că acum toate sunt colorate în verde.
Programul care mă avea în evidență avea și o analiză din 2018, unde era jumătate cu roșu, un început de glaucom, cataractă, desprindere de retină, toate cele. Și a căutat doctorul în arhivă și așa era, ceea ce atunci era roșu, acum era verde!
Acum am spus că dacă tot este început de an, hai să fac o nebunie și nu am luat cartea cu slovele cele mai mari, am luat una cu slovele medii și m-am descurcat! M-am descurcat dar în același timp în care vă citeam Moliftele, mă mai ”bântuia” un gând. Profesorul meu de Limba Franceză, Mihail Rădulescu, Dumnezeu să îl odihnească, de la care am învățat excepțional de multe lucruri, despre copilul din mine, despre tot ceea ce trebuie să fac, cum să dau socoteală față de… intimitatea educației mele, spunea:
– Dacă veți face lucrurile serios, veți ajunge la o vârstă la care să nu fie nevoie să le faceți cu efort. De exemplu, pe mine mă pune soția să bag ața în ac și niciodată nu îmi iese. Dar ea, chiar dacă îi sting lumina, bagă ața în ac, pentru că din croitorie a trăit toată viața! Faceți lucruri pe care, când le faceți la sfârșitul vieții, să le faceți cu o libertate deosebită!
Și acum mă gândeam că și dacă nu aș fi văzut nimic, tot puteam să spun Moliftele, pentru că este rugăciunea pe care am căutat să o aduc în casele dumneavoastră și în ani de zile, ea mi-a rămas întipărită, dar am ținut să o citesc literă cu literă ca să văd dacă pot. Și am putut.
Mai am un lucru de suflet care mi-a trecut prin minte exact în momentul, foarte dens, de altminteri, de citire a Moliftelor. Un personaj foarte drag mie, părintele Gheorghiță, dacă îl țineți minte, Nestor Dumitru îl chema, dar maicile de la Techirghiol îl botezaseră Gheorghiță și când îl anunțau acolo, spuneau:
– Părinte Arsenie, a venit părintele Gheorghiță.
Nu avea nicio legătură cu Gheorghiță, dar și eu îl pomenesc Dumitru Gheorghiță, că Dumnezeu îl știe mai mult de Gheorghiță! Nu am pomelnic în care să fie ”părintele Dumitru”, cât am în care să fie ”părintele Gheorghiță”, așa că așa îl știe și Dumnezeu!
Eram la începutul preoției mele, el ar fi vrut să mă aibă preot coslujitor la Sfântul Ioan Botezătorul, dar nu ne-a ieșit nouă, atunci, eu nu am știut ce vrea, el nu a știut că pot, cert este că după ce m-am hirotonit, m-a luat părintele pe lângă dumnealui și mă lua la niște slujbe, pentru că Moliftele Sfântului Vasile cel Mare se fac mai cu folos de către doi sau trei preoți, spunea părintele Gheorghiță. Și megeam și făceam slujbe. La un moment dat, părintele și-a dat seama că aveam o problemă, era în luna martie, când, ferească Dumnezeu, toți cei care vor să sfințească casele vor numai în martie. M-a luat într-o zi și mi-a spus:
– Frate Marius, să știi că o să avem o lucrare mai deosebită.
Ne-am dus noi pe la Nuntași, pe la Cogealac, pe la Cobadin, făceam o traiectorie foarte importantă și când să ajungem spre biserică, era 7 seara, spune:
– Mai am zece sfeștanii de făcut. Uite ce facem: cinci le faci tu, cinci le fac eu, că la ultima trebuie să ne întâlnim, la 9.30.
Mi-a dat adresa celei unde trebuia să ne întâlnim și l-am întrebat cum facem.
– Uite, o să le spunem acum.
În fața bisericii erau zece familii cu zece mașini și atât le-a spus părintele:
– Voi ăștia, 1, 2, 3, 4, 5, îl luați pe părintele Marius.
Nu am să uit niciodată lecția cea mai importantă a vieții mele. Când te uiți să vezi dezamăgirea în ochii cuiva, nu îți mai trebuie nimic. Trebuie să ai o structură foarte robustă sufletește, ca să poți să să înfrunți cu calm, cu smerenie și cu putere ceea ce se vede în privirea unui om care a așteptat trei ore să vină părintele să le facă sfeștanie și să îl trimită în locul lui pe un… neica nimeni. Privirea aceea mă ajută ori de câte ori sunt în fața unui lucru despre care cred că nu pot să fac față. Dacă am putut să fac față atunci, vă imaginați că nu mai are cu ce să mă sperie absolut nimeni, dar a fost o lecție pe care ar trebui, totuși, să o mai amintesc și am mai predat-o și studenților mei, că mă ocup și cu așa ceva.
În momentul în care unul chiar a plecat supărat, înjurându-l pe părintele, nu pe mine, ce-i drept, eu nici măcar să fiu înjurat nu meritam, ceilalți patru au dat mărunt din buze până când am ajuns la fiecare în parte. Într-o casă erau niște tineri care nu vroiau să audă de popi și doar că nu m-au înjurat, eram în 1995, vă imaginați, ce vă povestesc eu acum e din secolul trecut, din mileniul trecut. Și am intrat în discuție cu tinerii respectivi, pe de o parte le-am devenit simpatic pentru că eram mai apropiat ca vârstă față de ce așteptau ei. Am acum și o bucurie fantastică pentru că pe unul dintre ei chiar l-am cununat și i-am botezat și primul copil, deși atunci, în 1995, fusese unul care nu vroia să știe nici de familie și nici de nimic; am reușit să intru, așa, în sufletul lui. Apoi, la a doua casă am ”cucerit” o bunicuță, la a treia, o fetiță de Grădiniță și încet, încet, din momentul în care am intrat prima dată, fără nicio falsă modestie vă spun, părintele Gheorghiță nu a mai fost chemat. M-am spovedit la părintele Arsenie și mi-a spus:
– Lasă, tată, nu îl văita tu pe el! Bine că ai făcut față!
Eu am ajuns să trăiesc bucuria ca ani de zile să sfințesc și în februarie, și în iulie la fel ca în martie! Așa, ca la spovedanie, ajunsesem performanța să intru în 36 de case pe zi. Și nu era luna martie. Au trecut și etapele acestea și am păstrat în sufletul meu fiecare adresă. În oraș, când mă duc, mă uit în stânga și în dreapta, la fiecare scară de bloc am câte una sau două adrese. Am avut și marea bucurie să sfințesc a treia oară o casă la care s-au schimbat proprietarii!
Îmi sunt dragi multe personaje care mi-au marcat viața. Îmi sunt dragi momentele în care am învățat de la fiecare câte ceva, dar cel mai mult am învățat de la copilul din mine, care întotdeauna spunea:
– Nu te lăsa! Nu e sfârșitul aici!
Mi-a rânduit Dumnezeu aceste zile frumoase, liniștite, adevărate, în care chiar am reușit să creez un alt gen de atmosferă, pe care copilul din mine mă împinge să o mențin. Totul este frumos, inclusiv ceea ce nu văd alții frumos! Mesajul Învierii este dincolo, este în fiecare zi. Am avut, ieri, o situație foarte ”strânsă”, după atâta acumulare de oboseală, de dorință de a ieși toate bine, mi-am înmormântat o finuță de 16 ani. Greu, pentru că nu știi cum să faci să deturnezi mai cu folos toată tânguiala către atmosfera Învierii. Și am semnale că am reușit. De unde știu? În primul rând din faptul că am putut să slujesc, din faptul că am putut să le țin și un cuvânt și din faptul că am reușit ca unor părinți să le trasez un nou mod de viață, acela că nu putem controla totul. Nici măcar nu este vorba despre o neputință medicală, ci este vorba de mult mai mult, că viața este exact așa cum este.
Am început un an, zic eu, în forță, pentru că în fiecare an ne propunem să fie în forță. Poate că v-am plictisit astăzi la predică revenind la un subiect pe care, din păcate, nu l-am citit nicăieri, acela că avem tot ceea ce ne trebuie. Chiar avem tot ce ne trebuie! Inclusiv părinții copilului acela de 16 ani aveau în ei și trebuia scormonit ca să le arate cineva cât sunt de puternici și că viața merge mai departe.
Avem nevoie să fim conștienți că avem tot ce ne trebuie și dacă nu am fost în stare să îl vedem pe cel de lângă noi cu ochi buni, putem să o facem de acum înainte. Putem să învățăm, slavă Domnului, din lecțiile altora. Lecțiile dure nu le-am plătit noi, măcar să fim în stare să le învățăm, dacă tot le-au plătit alții!
Este o zi deosebită în care putem să spunem ”Până aici a fost, de acum înainte nu mai umblu după cai verzi pe pereți!”. Mesajul acesta pe care azi de dimineață l-am citit, deși vă imaginați, de câți ani slujesc, de 28 de ani și mai bine, nu mi-a atras atenția niciodată până acum asupra faptului că ”părinții Mântuitorului Îl căutau în altă parte”, cum căutăm și noi anii cei noi. Îi căutăm din păcate în altă parte. Vreau să vină vremea și acum este vremea când să găsim în casa Tatălui nostru, în noi înșine, îndemnul Duhului Sfânt, despre care dă mărturie Sfântul Apostol Pavel, să ne găsim puterea, pentru că aici trebuie să fim, nici pe raftul magazinelor în timpul Postului și nici în aglomerări, atunci când pe cei de acasă nu îi mai vedem din cauza aglomerației.
Totul este frumos, absolut totul este superb! Când am mers ieri și am văzut nebunia care era, m-am retras într-un colț de hipermarket și mă uitam, efectiv, ca la o Liturghie!!! Minunat era!!! Să îi vezi pe oameni cum se îmbrâncesc, dar îmi plăcea! Ce îmi plăcea? Îmi plăcea că realizau că se întâmplă ceva! Nu știau cum să demonstreze celor de acasă că au o grijă în plus! Nu i-am judecat nici că aruncă poimâine ceea ce este expirat, nu! Nu asta este problema! Problema este că eu vedeam potențialul că se vor trezi într-o zi, așa cum mi-au trezit mie un sentiment excepțional de înțelegere a vieții. Asta e viața, nu trebuie să ne luptăm cu ceea ce este firesc, ci trebuie să ne luptăm numai cu noi înșine, ca să rămânem în zona Tatălui nostru, asta este tot. Vă urez un an bun și plin și vă mulțumesc că ați venit.
Acesta este cuvântul de încheiere rostit la finalul slujbei Sfântului Vasile cel Mare, de părintele Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, căruia îi mulțumesc pentru îngăduința de a-l publica în această formă, după o înregistrare făcută de Nadia Iancu, căreia îi mulțumesc și pe această cale.
Leave a Comment