O carte ca un ”acatist al gândurilor frumoase”

Vă invit la… povestea serii de poveste a lansării cărții ”Terapia Tăcerii”! Găsiți aici întreaga prezentare a cărții făcută de autorii ei, doamna prof. psih. Ani Cășărică și părintele prof. Dr. Marius Moșteanu, precum și de invitatul lor de onoare, domnul prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan. Atât de multe subiecte și atât de frumos prezentate pe scena Sălii de Conferințe a Cazinoului din Constanța încât, mă știți deja, am vrut să le fac să rămână cât mai mult, scriindu-le. Cei care nu au avut posibilitatea să participe la eveniment dar și cei care am fost prezenți, vii, atenți și cu bucuria aplauzelor dăruite oamenilor dragi de pe scenă avem șansa să practicăm ”Terapia Tăcerii”, citind în liniște cuvintele pline de speranță, pace și iubire rostite în acea seară.

Profesor psiholog Ana Cășărică: Pe zece a zecea am convingerea că va fi o seară de nota zece! Cu siguranță! Aveți în față un psiholog, dar dincolo de știință, port și o emoție și în această seară, o las să vorbească prin vocea mea, către voi, ca și o amintire că în spatele rațiunii bate, întotdeauna, o inimă. Este o seară specială, dedicată cărților, cum bine ați văzut, și, în mod special, dedicată ”Terapiei Tăcerii”, această carte care vine dintr-un loc tăcut dar plin cu sens.

Trăim într-o lume agitată, în care zgomotul este limbajul de zi cu zi. Rolul acestei cărți este de a reda tăcerii puterea de vindecare, de așezare și de înțelegere. ”Terapia Tăcerii” este, înainte de orice, o invitație către a ne reîntâlni cu noi înșine. Am avut marea bucurie, în demersul acestei scrieri, să am alături de mine doi oameni minunați, dragi sufletului meu. Aș dori acum să îl poftesc alături de mine, așa cum îmi place mereu să spun, pe omul care m-a învățat primii pași din ”viața merge mai departe”, pe omul pentru care tăcerea este sacră, cel care transformă cuvântul întotdeauna în rugăciune și sens. Haideți să îl primim pe părintele Marius Moșteanu, co-autor al cărții ”Terapia Tăcerii”!

Părintele Marius Moșteanu: Mulțumesc tare mult. Eu am în minte un singur lucru: un eveniment trebuie să aibă o poveste! Dacă nu există poveste, nu există nici eveniment. Vă voi povesti, în această seară, despre stiloul cu care semnez, vă voi povesti în această seară și tot ceea ce va însemna întâlnirea cu domnul profesor (n.a. domnul Profesor Universitar Doctor Dumitru Constantin Dulcan) și îl voi face parte din povestea stilourilor mele într-un mod excepțional și îi mulțumesc încă o dată că și-a rupt dintr-un program atât de tumultuos, eu știu ce înseamnă programul acesta și îi mulțumim pentru fiecare secundă pe care a folosit-o ca să ne gireze cartea noastră, pe care a studiat-o. Mulțumesc tare mult.

Prof. Psih. Ana Cășărică: Am onoarea și marea bucurie de a invita aici, alături de mine și de noi toți, pe cel care a adus lumină și știință dar și în sufletele noastre, un căutător al adevărului dintre conștiință și materie, un maestru al cuvântului și al tăcerii, deopotrivă, domnul profesor doctor Dumitru Constantin Dulcan!

Profesor doctor Dumitru Constantin Dulcan: Deși e ziuă, o să spun ”Bună seara”! Este o participare excepțională! Știam că sala are doar trei sute de locuri dar sunteți cu mult mai mulți, ceea ce mie îmi spune că dumneavoastră, constănțenii, sunteți atât de dornici să ascultați și lucruri mai puțin obișnuite, ieșite din cotidian!

Părintele Moșteanu spunea că eu am venit să girez cartea domniilor lor, dar nu, eu nu girez cartea, ci o apreciez imens, pentru că dumnealor, respectiv doamna profesor Ani Cășărică și părintele Marius Moșteanu, au ales un subiect aparent bizar, pentru că tăcerea nu există, tăcerea este, de fapt, cum spun domniile lor, locul de creație, locul de manifestare a spiritului, ceea ce este total diferit de ceea ce știam noi, că tăcerea este doar absența zgomotului!

Este adevărat că trăim într-o lume a zgomotului, dar să vă spun ceva, pe cei care s-au născut la oraș, să spunem într-o capitală, București, și se duc la țară, ei bine, aflați că liniștea aceea atât de profundă îi deranjează, nu mai aud tramvaie, nu mai aud telefoane și pentru ei, asta nu se poate! Deci este, cumva paradoxal, obișnuința zgomotului, a lumii care se manifestă, a mulțimii! Este și aceasta, dacă vreți, o modalitate de manifestare, de trăire. Domniile lor, însă, au ales tăcerea și liniștea și în această seară sper să ne delectăm și cu cartea domniilor lor, dar uitați-vă ce imens maldăr de cărți avem despre care trebuie să discutăm! Așadar, bine ați venit și să ne dorim o seară plăcută!

Prof. psih. Ani Cășărică: Iată-ne, dacă vreți, într-o sală cu rezonanță istorică, o sală ai cărei pereți au fost martori la povești tăcute, la întâlniri și emoții ce au rămas nespuse. Evident că nu am ales întâmplător Cazinoul din Constanța, acest spațiu este unul al memoriei, al frumuseții, după cum bine se vede și al renașterii, exact ca tăcerea despre care am scris! Așadar, ne aflăm într-un loc care, înainte de orice, știe să tacă, un loc care, asemenea sufletului omenesc, a cunoscut atât splendoarea, cât și ruina și totuși, a găsit forța de a renaște.

În urmă cu nouă ani, pe vremea când experimentam travaliul de doliu, am învățat că tăcerea nu este doar un gol dureros, ci este și un spațiu sacru, un spațiu în care durerea începe încet să se transforme. Această carte, ”Terapia Tăcerii”, poartă o parte din tăcerea mea, de fapt așa a și luat naștere, din această tăcere, din ascultarea profundă a oamenilor, din spațiile dintre cuvinte și, nu în ultimul rând, din dorința, din nevoia de a redescoperi liniștea ca pe o formă de vindecare.

Trăim într-o lume în care zgomotul, așa cum spuneam mai devreme, e limbajul de zi cu zi, o lume care ne grăbește, care ne pune pe alergat, pe suprasolicitare și, cu toate acestea, în această lume, zgomotul nu este absență, zgomotul este prezență, zgomotul este acel spațiu viu în care mintea se odihnește, în care sufletul se așează și adevărurile noastre interioare capătă glas.

Dragii mei, ”Terapia Tăcerii” nu este un manual, este o călătorie, un drum către sine, obligatoriu, prin liniște. Dacă vă gândiți că veți descoperi, în paginile cărții, rețete rapide, să știți că vă înșelați, nu veți găsi așa ceva! În schimb, veți găsi invitații la reflecție. Aici, lângă mare, tăcerea capătă un sens aparte. Marea ne vorbește continuu, evident, fără cuvinte, valurile ei se înalță și se sting într-un dialog etern, iar noi le ascultăm. În aceasta constă esența ”Terapiei Tăcerii”, în a învăța să ascultăm ceea ce nu se spune! Așa cum spuneam, tăcerea nu e gol, tăcerea e plin, tăcerea este acel spațiu fertil pe care semințele vindecării cresc în tihnă, e acel braț invizibil care ne ține atunci când cuvintele ne scapă.

Vă mulțumesc tuturor că sunteți în această seară aici, alături de mine și de cei doi oameni minunați sufletului nostru, al tuturor și îmi doresc nespus de mult ca fiecare dintre dumneavoastră să descopere, în paginile ”Terapiei Tăcerii”, drumul propriu către vindecare și liniște! Vă mulțumesc. Mi-aș dori tare mult, acum, să îl invit să ne împărtășească gândurile sale pe cel care a avut marea generozitate și ne-a făcut marea bucurie de a scrie recenzia cărții ”Terapia Tăcerii” și care, prin profunzimea sa, a ridicat tăcerea la cel mai înalt nivel. Vă mulțumesc, domnule profesor!

Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan: Cartea domniilor lor este o carte scrisă de două spirite, spiritul înalt, divin, reprezentat prin părintele Moșteanu și spiritul nostru, uman, reprezentat prin această doamnă profesor Ani Cășărică. E ”Terapia Tăcerii”. Aparent tăcând, ne tratăm?! Așa ar părea să fie. Da, așa cum și dânsa spune, prin tăcere ne putem și vindeca. Cartea scrisă de aceste două mari spirite, ținând seama că ambii sunt cu studii universitare și modul în care s-a scris această carte este al unor oameni cu minți foarte competente, ne dă foarte mult de învățat. O să trec mai întâi puțin pe tabla de materii. Sunt niște capitole extrem de tentante. ”Psihologia și Religia”, aparent, cândva s-au certat, acum sunt prietene sau, cel puțin, prin cartea domniilor lor, psihologia face casă foarte bună cu religia.

Eu cred că psihologia, de fapt, vine de la Dumnezeu. Hai să ne gândim că suntem singura specie care poate vorbi despre psihologie. Ce înseamnă psihologie?! Psihologie înseamnă acea conștiință care se conștientizează pe sine însăși, adică, atunci când fac afirmația ”Eu sunt”, înseamnă că mintea mea a fost capabilă să mă conștientizeze pe mine însumi, deci noi nu suntem decât o conștiință care se reflectă pe sine, se exprimă pe sine. Din toate speciile, omul dispune de acest… lux de inteligență. Inteligență are până și ultima insectă, ultimul vierme, dacă vreți, ultima bacterie, ultimul virus, dar inteligența lor este pentru că există o mare inteligență la nivel cosmic, este cea care a demarat Universul, acum 13,8 miliarde de ani. Există o mare conștiință a Universului și o numim conștiință cosmică sau primordială, dar părți infime din ea are cea mai mică ființă pe care doar la microscop putem să o sesizăm, până și ea are un fragment de conștiință. De ce?! Pentru că tot ce mișcă în Universul acesta înseamnă mișcare.

Una dintre marile întrebări este aceasta: nimic nu există static în acest Univers, așadar, cine întreține mișcarea?! Ei, la această întrebare ne răspunde Max Planck, care spune că miracolul Universului, faptul că existăm, că există Univers, este dat de o conștiință, de o inteligență care întreține această mișcare permanentă. Ar fi putut să fie ceva static? Nu. De ce? Pentru că geneza tuturor ființelor, conturarea lor, naște din mișcare, din profunzimea câmpului cuantic, de acolo de unde noi nu vedem unde suntem, existând la nivel infim de mic, ajung în lumea noastră, a realității, conștiința noastră le dă manifestare de ”Eu sunt” și este maniera în care noi vorbim. Deci, practic, intimitatea noastră stă la nivel de undă, în profunzimea lucrurilor nu există decât undă. Mintea noastră aduce această undă în realitatea noastră și o transformă în ceea ce noi gândim și vorbim cu toții. Este un mister extraordinar, acest mister nu l-a întreținut Fizica Newtoniană, ci Fizica Cuantică. Ființa noastră este ”fabricată” într-un Univers infim de mic și invizibil, de acolo noi venim în ființă, venim în lumea noastră, stratul de electroni ne conturează și suntem ceea ce suntem. Aceasta este forța divină.

Pentru mine, Dumnezeu este ordinea! Pentru mine, Dumnezeu nu este un simplu bătrân cu plete, care stă pe un scaun de aur în centrul Universului. Dumnezeu este dublura tuturor lucrurilor, pentru că noi toți existăm în această dublură. Dincolo de mintea noastră există ceea ce noi numim Dumnezeu. Dumnezeu este totul, este Universul. Îmi aduc aminte când, folosind cuvântul Univers, cineva, o femeie mai în vârstă, m-a întrebat:

– Maică, de ce spui dumneata Univers și nu spui Dumnezeu?

Și i-am răspuns:

– Pentru că Universul este Dumnezeu. Ca intelectual, mie îmi stă mai bine să vorbesc despre Univers într-un material științific, decât să folosesc cuvântul Dumnezeu, pentru că asta este sarcina părintelui, să vorbească despre Dumnezeu, iar sarcina mea este să vorbesc despre Univers, pentru că este unul și același lucru. Dacă înțelegem acest lucru, atunci nu mai avem probleme de ce folosim un termen sau altul.

Așadar, spuneam că Psihologia ține de dimensiunea divină, și sunt ferm convins! Psihologia este soră cu Religia. Nu este de mirare că domniile lor, doamna Ani și respectiv părintele, au scris această carte împreună și au pus alături Religia sau Teologia de Psihologie, pentru că și una și alta vin de la Dumnezeu. Păi, gândiți-vă dumneavoastră, ce înseamnă Psihologie? Ne conștientizăm fie lumea din afara noastră, fie lumea din interiorul nostru. Noi avem două registre pe care funcționăm: registrul cognitiv și registrul afectiv. Frumusețea lumii, trăirea, sentimentul îl dă emoția, îl dă afectivitatea și afectivitatea, în opinia mea, discutam cu părintele Moșteanu, cred că vine din inimă. Inima este cea care ne dă emoția, creierul este cel care ne dă dimensiunea congnitivă care ne spune că doi și cu doi fac patru. Dar sentimentul, trăirea, în interiorul nostru, în locul cel mai profund al sinelui nostru și în mintea noastră, ni-l dă, în opinia mea, inima.

Părinte, ați văzut că în Biblie nu scrie nicăieri cuvântul ”creier”?! Nu scrie nicăieri cuvântul ”creier” și ar trebui să mă supăr, că eu mă ocup de creier, dar sunt de acord că inima este, de fapt, centrul tuturor lucrurilor. Din inimă pleacă frumusețea, sentimentele care dau coloratură cognitivului, acel ceva cu care gândim, gândului. Suntem, în același timp, un gând, tot Universul s-a constituit într-un gând, sunteți de acord?! ”Fiat”, ”Să fie”, și a fost! ”A fost lumină și a fost întuneric etc”. Da, deci, suntem fiii acestei lumini prime!

Am scris și în cărți, am stat la Ierusalim, acolo, 24 de ore în picioare, să văd momentul în care apare Lumina. Ei bine, noi suntem construiți din Lumină, dar nu lumina asta, asta este o lumină fizică, descrisă de Newton, foarte bine, prin spectrul luminii. Noi suntem construiți din Lumină albă, pe care am văzut-o ieșind din Sfântul Mormânt, la Ierusalim, în anul 2000. Este o Lumină albă care are o forță fizică de izbire, dacă o lumânare aprinsă o trecem prin aer, lumina ei rămâne în spațiu, dar Lumina din care noi toți suntem făcuți și care apare în pre-ziua Paștelui la Sfântul Mormânt este o lumină albă, albă! Eu numesc asta Lumină Christică. Noi suntem creația acestei lumini! Ea se transformă în câteva minute în lumină fizică, adică își capătă culoarea luminii fizice, asta pe care o știm noi și o vedem, dar Lumina ca atare, care se aprinde acolo, este o lumină albă, pură. Când iese din Mormânt prin niște orificii, ea se proiectează ca un glonț, nu rămâne în urmă, nu o deranjează zidul de aer, aceasta este o mare diferență!

Nu știu dacă toată lumea gândea așa, dar când am fost acolo și am văzut cele două aspecte ale luminii, atunci am realizat că noi nu suntem creația luminii actuale, ăsteia! Noi toți suntem condensări de Lumină! S-a făcut și o experiență de genul acesta, s-a dus o rază laser până aproape de zero absolut, nu la zero absolut pentru că acolo, Universul ar tace, ar îngheța. Ei, lumina asta laser îngheață, devine un bulgăre, se numește bulgăre Bose-Einstein, deci, lumina asta pe care o vedeți dumneavoastră o iei în mână, când o aduci aproape de zero absolut, dar când începi să o duci la temperatura normală, devine iar lumină. Au fost făcute două astfel de experimente, unul la Universitatea din Bonn, prin care s-a demonstrat că noi suntem condensări de Lumină. Realizați ce lucru fantastic înseamnă viața?! La orice nivel ar fi viața, începând de la cârtița care merge pe sub pământ până la ființa umană, tot ce este viu este creat din această Lumină. Universul este numai Lumină, materializarea acestei Lumini.

Eu am călătorit în toate continentele și nu este întâmplător că noi folosim lumina în temple, aprinderea lumânării și toate aceste lucruri. De ce? Pentru că, în opinia mea, de fiecare dată când aprindem o lumină într-un templu, sărbătorim momentul creației, al divinității, care prin Lumină, prin acest ”fiat lux”, ”să fie lumină”, noi existăm. Spuneam că au fost făcute două experimente cu acest fascicul de lumină, unul de către un profesor și altul la Bonn, care demonstrează că pur și simplu aduci o lumină aproape de zero și devine substanță, devenim noi. Deci, noi cu toții suntem condensări de Lumină. Ce ar însemna asta? Să o reflectăm în permanență, să reflectăm Lumina din noi. Acesta este, dacă vreți, momentul de completitudine umană, momentul în care noi reușim să facem binele.

Am stat de vorbă cu un medic care a avut o moarte clinică. Moartea clinică înseamnă pierderea cunoștinței și ajungerea într-o altă dimensiune, doar ca spirit. Era tânăr, avea 33 de ani și evident că a fost trimis înapoi din dimensiunea spirituală în care vom ajunge toți. Și el a spus:

– Vreau să ajung la ceea ce voi numiți Dumnezeu, să Îl întreb ceva.

– Bine.

Ajunge la Dumnezeu și Acesta îl întreabă:

– Ce vrei să Mă întrebi?

– Doamne, eu am înțeles acum că mă întorc pentru că am doi copii.

Avea fată și băiat, amândoi medici, acum. Este din nordul țării, ca să nu spun altfel.

– Spune-mi, Doamne, în momentul în care voi veni definitiv aici, ce să fac eu ca să ajung din nou în fața Ta?

Știți ce a spus? Iată cuvintele lui Dumnezeu:

– Să faci bine și numai bine!

Aceste cuvinte, ”bine și numai bine”, înseamnă sinteza întregii religii, întregii noastre existențe. Spuneam că este obligația noastră, ca fiind condensări de Lumină, să reflectăm, măcar în anumite momente, Lumina, nu numai când ne ducem la biserică, ci și în relația cu ceilalți, în loc să îi invidiem, să îi urâm, să îi ironizăm, să reflectăm Lumina din noi! Ar fi atât de frumos, ar fi atât de fericită lumea aceasta, dacă oamenii nu s-ar urî și nu s-ar război! Eu nu înțeleg acest lucru. Am o vârstă, dar niciodată nu am stat furios în fața unui om sau să îl înfrunt, ci pur și simplu să îi vorbesc celuilalt ca o ființă umană. Știți ce spun românii noștri, ”vorba dulce mult aduce”, să te comporți cu oamenii ca și când tu reflectezi Lumina din tine, pentru că, repet, noi toți suntem condensări de Lumină și este o Lumină divină care este transformată în lumea noastră fizică.

Mergem mai departe cu cartea. Uite un capitol, ”Conversația sufletului și minții”. Cred că ar fi interesant să vă spun ce înțeleg eu prin suflet. Ei bine, din punct de vedere medical, eu consider că sufletul este întreaga noastră activitate vegetativă. Gândiți-vă că eu vorbesc acum dar inima bate în ritmul ei, stomacul își face treburile lui, ficatul are 66 de funcții și continuă să lucreze, nu mă întreabă pe mine! Acesta este sufletul, viața noastră vegetativă. Sufletul este entitatea noastră care părăsește trupul atunci când trece în altă dimensiune și pot să vă spun cu mâna pe inimă că această dimensiune există. Există pentru că eu am avut discuții, transmitere de informații din această dimensiune absolută, care nu putea să aibă alte origini, de vreme ce îți vorbea despre un viitor care nu era încă în prezent! Ajungem la aceste vise de anticipație sau premonitorii, am spus o dată, părinte, că dacă visele premonitorii nu ar exista, noi am putea să spunem că Universul este așa, la întâmplare, dar atâta vreme cât tu visezi un eveniment care nu s-a petrecut încă dar este într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, înseamnă că acel eveniment l-a creat o altă dimensiune! Păi, cine o fi dincolo de noi?! Nici eu, nici dumneavoastră! Ne vom duce și acolo cu toții dar în momentul în care noi suntem aici, în dimensiunea asta, trăim o dimensiune a existenței altei rațiuni de dincolo de noi.

Eu nu știu, sunt de acord că e libertatea omului să nege că există rațiune divină, unii sunt foarte buni specialiști, dar nu înțeleg următorul lucru: cum explicați voi ordinea Universului? Deci, Pământul este la 50 de milioane de kilometri distanță de Soare. De ce? Pentru că Soarele are temperaturi de milioane de grade, ce ar fi să avem temperatura asta?! Și atunci, la 50 de milioane de kilometri distanță de Soare s-au creat aceste condiții de viață. Existăm pentru că cineva a rupt Pământul din Soare și l-a trimis la distanța de 50 de milioane de kilometri, unde sunt create condițiile existenței vieții. Probabil că sunt și alte dimensiuni în Universul acesta, alte vieți, e posibil. Deocamdată, cu ele nu am discutat, cei care trimit rachete în cosmos nu au anunțat că a venit careva înapoi să ne spună că a discutat cu o altă ființă.

Așadar, revin la suflet. Sufletul, după mine, este totalitatea funcționalității noastre, care este dincolo de rațiunea noastră. În momentul în care plecăm, când viața aceasta se sfârșește, pur și simplu trecem în altă dimensiune. Unii spun că dimensiunea nu este așa cum ne imaginăm, până la infinit, unii spun că este foarte aproape de noi. Atenție ce spun acum, pentru că este și ca un fel de confirmare, adică dacă sunteți de acord cu ceea ce spun eu! Eu cred că nu numai sufletul pleacă dincolo, eu cred că pleacă dincolo sufletul-spirit. Dacă sufletul este cel care întreține existența entității noastre, spiritul este cel care controlează rațiunea. Mai mult decât atât, experiențe mi-au demonstrat că cei de dincolo știu despre noi lucruri pe care noi nici măcar nu le bănuim, știu mai ales viitorul nostru, știu ce ni se întâmplă într-un viitor! Deși sunt medic, mie mi se pare că lucrurile acestea au un farmec excepțional, este ca și cum te-ai apropia de taine, este ca și cum ai înțelege limbajul lui Dumnezeu și eu nu cred că este un lucru minor să ai această șansă să dezlegi, să înțelegi unele din tainele divinității, dimpotrivă, eu cred că este rolul nostru și cred că școala, evoluția societății noastre către asta merge! Și mai cred că scopul vieții este să evoluezi până la nivelul la care să îți conștientizezi esența divină! Sunteți de acord cu mine?

Părintele Marius Moșteanu: Absolut.

Prof. Dr. Constantin Dulcan: Ok. Înseamnă că nu am gândit nimic greșit. Așadar, ”Conversația sufletului și a minții” este un capitol, ”Ce este liniștea?”, evident că dacă cartea este intitulată așa, vă va spune acest lucru. Ei, domniile lor au mai făcut un lucru: ”Practici de lucru pentru viața de zi cu zi”! Adică, pur și simplu, această carte ne învață pe noi toți cum să ne câștigăm liniștea. Autorii fac un lucru care mi s-a părut deosebit, acolo unde pun liniște, pun creație, pun o operă, pun spirit, pun ceva! Nu este doar un simplu fapt că eu doar tac din gură și cu asta mă liniștesc! Este, de fapt, o creație, cred că am înțeles bine. Liniștea este un moment de creație. Aceasta este ”Terapia Tăcerii”, cartea domniilor lor și vă rog să o citiți cu multă atenție. (…)

Acum va vorbi părintele Marius Moșteanu, care este un om de o deosebită valoare. Eu l-am cunoscut tot prin dumneavoastră (n.a. prof. psih. Ani Cășărică) și am spus:

– Doamne, există pe lumea asta și oameni de acest gen!

Se spune că numai Papa nu ar avea greșeli. Ei bine, eu cred că există și printre noi oameni de genul părintelui Moșteanu, pe care am să îl rog să ne spună câteva cuvinte!

Părintele Marius Moșteanu: Mulțumesc domnului profesor pentru frumoasa introducere și nădăjduiesc să nu fie cu părere de rău, după ce va afla ce poveste va fi pentru seara aceasta.

Îmi cunoașteți povestea stiloului cu care voi da autografe și numai cu stiloul acesta voi da autografe pentru că este stiloul pe care în 1980, elev la liceu fiind, la prima serie de Informatică în Constanța, l-am văzut pe domnul profesor Butucceanu Laurențiu, Dumnezeu să îl odihnească, când a scos un stilou, la prima oră, nu de Dirigenție, la prima oră la care ne-am întâlnit și ne-a spus:

– Copii, acesta este un stilou cu care am să pun numai note de zece. Am să îl scot numai pentru note de zece, nici absențe nu am să pun cu el.

Zis și făcut. Un copil de 16 ani a pus ochii pe stiloul domnului profesor! Acela eram eu, dar nu aveam… veleități de a cotrobăi prin buzunare, ci mintea mea deja era aici, pe scenă și am spus:

– Cu acest stilou voi semna autografe!

Și uitați că doamna domnului diriginte, Margareta, Margo, cum o alinta Laur, cum îl alinta, devenindu-mi fiică duhovnicească, vă imaginați, acum trebuie să lărgim puțin sfera, mi-a spus adevărata poveste, după ce eu i-am spus că am visat ca acest stilou verde să fie al meu, să dau autografe. Mi-a spus:

– Părinte, nu vă supărați, Laur nu a scris nicio notă sub zece cu acest stilou, dar altceva acasă nu a scris cu alt stilou decât cu acela pe care îl știți dumneavoastră.

Acel stilou este acesta, dar este ca în povestea lui Kafka, păpușa aceea pe care o pierduse fetița și Kafka a spus tot soiul de povești, un an și jumătate și când s-a întors, s-a întors păpușa, fetița a spus:

– Dar nu seamănă deloc cu ceea ce știam eu.

– Da, dar după atâtea călătorii, s-a schimbat foarte mult!

Da, este acest stilou, reparat și aranjat, este trecut prin toate parcurile și toate poveștile și, mai mult, am aici și penițele de care domnul profesor nu știa că vor ajunge la mine dar au ajuns la mine, cu scrisul domniei sale pe plic: ”Peniță groasă, spălată, inițială”, ”Peniță mai subțire”, iar cea din stilou este cea pe care am găsit-o cu cea mai bună performanță de a da autografe. Aceasta este povestea unui stilou care a devenit povestea unui eveniment, dar adevăratul eveniment vă spun eu care este.

Domnule profesor, vă mulțumesc pentru îngăduință. Aici este un manuscris, pentru că nu vorbim despre prezent și despre trecut, vorbim despre viitor. Domnul profesor v-a prezentat niște cărți. Vă imaginați câte manuscrise i-au stat pe noptieră în ani de zile?! Imaginați-vă că va mai veni din această seară, fără nicio pretenție de a-l obliga în vreun fel, încă un manuscris care nădăjduiesc că se va intitula ”Pietre vechi pentru o temelie nouă”. Îmi cunoașteți cuvântările, știți că toate câte le vorbesc nu sunt de-ale mele, sunt ”pietre vechi”, dar vreau să le așez într-un puzzle nou și domnul profesor va avea o mare misiune. Sunt sigur că o va împlini, pentru că îl cunosc mai bine decât crede dumnealui. Este o interesantă nu carte de predici, cum crede oricine la prima vedere, de altminteri cine vine la biserică și spune că ”începe popa ăsta să predice”, se înșeală. Eu nu predic, eu trăiesc, ard. Vreau să îi incit puțin curiozitatea domnului profesor, așa că îi spun că povestea din manuscris începe foarte frumos:

”Prefață la o copilărie în desfășurare”

”Prefață la o copilărie în desfășurare”, evenimentul pe care vi l-am mai povestit și în mai, vorbește despre întâlnirea cu ”Inteligența Materiei”. Am să citesc numai foarte, foarte puțin:

”Anul 1982 a așezat în drumul spre Teologie un tânăr care avea să rămână mereu copil și vrea să rămână mereu copil. Seminarul Teologic de la Buzău era privit pe atunci ca un loc de refugiu, o mișcare de rezistență împotriva unui sistem ce se străduia să confiște Cerul. Circula pe atunci un text litografiat, definit, în lumina preocupărilor meditației transcedentale cu care se războia sistemul comunist, lucrare subversivă, ”Inteligența Materiei”. Făcuse, la mai puțin de un an de la publicare, înconjurul teritoriilor locuite de români din țară și din străinătate și era prea târziu să fie interzisă pe față, având în vedere vizibilitatea în lumea științifică internațională frecventată de tot mai mulți concetățeni plecați în bejanie.

Aveam acest tezaur în mână, pentru 24 de ore și fusesem de curând acceptat într-un grup restrâns de studiu și lectură. Aveam în față alternativa de a-l transcrie de mână, dar ar fi rămas incomplet, cât aș fi putut să scriu în câteva ore?! Sau a-l parcurge cât mai mult cu putință, dar cu riscul de a nu putea reproduce mare lucru din el, după o noapte de nesomn. Emoția și bucuria întreținute de conștiința că am în mână ceva din încărcătura spirituală a Sfintelor Moaște mă împiedicau să grăbesc luarea unei decizii tranșante. În condițiile improprii libertății de exprimare pe care sistemul comunist le întreținea, aveam convingerea că textul din mâinile mele tremurânde nu avea să mai apară în fața mea niciodată! Nu îmi rămânea decât să implor Inteligența Universului să decidă pentru mine. Cerul mi-a trimis imediat următoarea strategie: să copiez până mă va durea mâna, cuvânt cu cuvânt, apoi să sintetizez câteva idei din fiecare capitol, pentru ca apoi, după epuizarea completă a posibilității de a scrie lizibil, să parcurg restul materialului cât mai atent cu putință, pentru a-l pune la adăpost de uitare, într-o cămară de mare preț, printre cele mai importante emoții și trăiri ale unei copilării în plină desfășurare.”

Este numai un început de mărturisire, dar pentru că îmi face plăcere ca povestea stiloului meu să nu o uitați, am pregătit pentru domnul profesor o poveste de stilou. Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la înființarea Patriarhiei și Preafericitul a avut o ediție foarte limitată a unor stilouri deosebite. Pentru faptul că este tournevis, adică se înșurubează, și este planck și, uitați, aici are sigla Patriarhiei, este o operă de artă total deosebită și este primul dar pe care îl ofer dintr-un copil foarte zgârcit cu a da stilouri. Trebuie să vă mărturisesc că în mine se află un zgârcit în a oferi stilouri. (n.a. A urmat o frumoasă îmbrățișare a părintelui Marius cu domnul profesor Dulcan). Această îmbrățișare să știți că este una mai mult decât liturgică, este un act de terapie completă. Vă mulțumesc mult!

Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan: V-am spus că părintele Moșteanu este un înger printre noi, dar acum constat că este mult mai mult decât un înger, pentru că niciun înger nu mi-a dat un astfel de stilou! Ce poți să spui despre un om de această gentilețe, această generozitate, această blândețe a sufletului? Ce poți să spui decât că, iată, acești oameni sunt foarte rari dar trebuie să fie pentru noi toți un exemplu! Exemplu de generozitate, de bunătate, de armonie, toți avem nevoie de asta! Niciunul dintre noi nu are nevoie nici de scandal, nici de ceartă și, mai ales, nici de război, să ne trimitem copiii să moară pentru bogăția altora, pentru orgoliul altor indivizi! Pur și simplu, noi avem nevoie de pace!

Părinte, sunteți în mijlocul oamenilor în permanență, mi s-a spus că biserica dumneavoastră este întotdeauna plină, stau și mă întreb de ce noi, ființe raționale, e clar că suntem ființe raționale, iată, toți oamenii care au venit aici au venit să asculte ceva, cu toții ne comportăm ca niște oameni normali, întregi la minte, de ce atunci trebuie să ucidem?! De ce trebuie să facem războaie?! De ce trebuie să ne batjocorim și să ne urâm unii pe alții?!

Părintele Marius Moșteanu: Există un răspuns, singurul care mă lasă să dorm noaptea, este strategia pe care mi-am format-o. Mă interesează ca lumea aceasta să fie mai bună cu un om și mă străduiesc să fiu acela. În rest, am foarte multe semnale și mesaje de la oameni înfricoșați și le spun:

– Nu vreți să trăim frumos, ca Sfinții Părinți, ”văzând și făcând”?

Eu până când nu voi vedea pericolul la ușa mea, nu voi lua decizii, dar atât vă spun: viața este frumoasă în ceea ce ține de mine. Și știți ce ține de mine? Absolut tot ține de mine! Pacea și liniștea de aici țin de mine, dar nu în sensul în care să credeți că mă consider buricul pământului, ci prin energia pe care o simt și o dau mai departe!

Domnule profesor, lăsați-mă să vă spun două fraze despre această clădire! Ieri am avut o discuție cu cineva care spunea că în această clădire s-au petrecut și foarte multe lucruri grele. Au fost deținuți, aici, care să repare. Și am spus:

– Nu, sora mea, nu pot să te las să dormi în noaptea asta cu gândul acesta! Știi ce este aici? Libertatea celor care numai așa s-au simțit ei înșiși, făcând ceea ce le plăcea!

La începutul verii am fost chemat de către Asociația Foștilor Deținuți Politici să sfințesc o placă memorială care să poarte numele inginerilor, arhitecților și tuturor oamenilor cu extraordinar de mare specializare care au muncit la Cazino, să fie așezată pe Cazino și am venit și am văzut că placa nu este pe Cazino, ci este jos, calcă toată lumea pe ea! Venise președinta Asociației, o fiică a arhitectului care a lucrat la reparații în anii `50, și vă imaginați ce a fost pe mine:

– Doamne, cum să las femeia asta să vadă ce-i cu placa asta?!

Când am ajuns aici, cred că mi-a șoptit cineva că placa e pe jos, nu pe zid, eu fiind convins că placa era pe zid, m-am apropiat de ea, am luat-o în brațe și i-am spus:

– Sora mea, știi care este definiția smereniei?

– Care, părinte?!

– Să iei poziția din care nimeni nu te poate da mai jos. Mai jos decât să fii pe caldarâm nu există!

Vai, m-a luat în brațe și mi-a spus:

– Părinte, să știți că am să dorm liniștită la noapte! Eu credeam că iar au dat ăștia de pământ cu noi!

Ceea ce se și întâmplase! Dar contează foarte mult că nu a mai plecat cu gândul acesta! A plecat cu gândul că este pe locul smereniei maxime!

Iar aici, cei care au lucrat, când scriau pe saci de ciment, credeți că au scris ca să nu citească nimeni?! Nu trebuia să citească a doua zi sau a treia zi după ce au scris ei! După 70 de ani au găsit bilețelele și le-au citit! De ce?! Pentru că în ele era libertatea lor! Ei deja trăiesc cu fiecare cuvânt, cu fiecare nume pe care l-au scris pe saci de ciment! De aceea vă spun că această clădire este libertatea unor oameni cărora sistemul nu a reușit să le ia această mare calitate umană! Vă mulțumesc mult!

Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan: Eu cred că nu mai este nimic de spus, domnia sa a spus tot, frumos, bine și, mai ales, în spiritul acesta al păcii divine. Să îi dorim multă, multă sănătate părintelui, îi spun ”Sărut mâna” și ani mulți, mulți înainte!

Părintele Marius Moșteanu: Mulțumesc tare mult. Echipa noastră funcționează! Este extraordinar! M-ați dus într-o zonă în care nu credeam că pot să fiu în stare să am alături pe cel pe care acum 43 de ani chiar l-am visat și așa cum am mai mărturisit și altă dată, nu credeam că un autor care a putut să scrie atât adevăr între știință și religie, primul din care am citit că religia nu este în opoziție cu știința, iată că este aici, lângă noi!

Prof. Psih. Ani Cășărică: Mulțumesc, părinte, mulțumesc, domnule profesor. Mai devreme, așezând cărțile pe măsuță, probabil ați observat unii dintre dumneavoastră că mi-a picat jos o carte. Pe vremea mea, când mergeam la școală și îți cădea caietul, te trecea la ascultat. Deși ordinea era puțin diferită, așteptam ca părintele să continue pentru că este co-autor al acestei cărți, la fiecare capitol a avut o contribuție esențială, fiecare capitol se încheie cu esența laturii spirituale la care părintele Marius își punea amprenta, așa că mă gândeam că va continua. Vreți, părinte, să continuați?

Părintele Marius Moșteanu: Vă rețin numai un minut. Să știți că, deși am mai spus lucrul acesta, această carte chiar mă reprezintă. Aș vrea să știți ceva despre ea. Numai așezată pe noptiera dumneavoastră, vă va da o stare de liniște, fără să o deschideți! Și vă spun și de ce. În ea, tăcerea înseamnă nu să taci așa și să fii absent, tăcerea înseamnă să fii convins că îi pasă cuiva de tine. Dacă o lași pe noptieră nedeschisă, ca o icoană în fața căreia foarte rar te duci să citești un acatist, așa vreau să fie cartea aceasta, să nu fie nici măcar nevoie să fie deschisă! Să vă spun aceasta, chiar dacă știu că dau din casă: acum 30 de ani când am început misiunea mea preoțească, îmi spune un om al armatei:

– Părinte, numai când vedeam pe partea cealaltă a drumului un medic militar, deja nu mă mai durea nimic, vreo șase luni!

Ei, vă imaginați, numai gândindu-vă acum că ne-ați văzut pe scenă, psihologul, neurologul, profesorul, farmacia în persoană (n.a. doamna Virginia Faur, prezentă la lansarea cărții dumneaei) și cu nevrednicul de mine, trebuie să vă treacă de toate! Dacă nu vă trece, înseamnă că vi se pare că nu v-a trecut! Chiar v-a trecut!!! Mulțumesc mult!

Prof. Psih. Ani Cășărică: Eu eram la tablă, ca să vă scot pe dumneavoastră la tablă și să povestiți celor din sală despre ”Terapia Tăcerii”!

Părintele Marius Moșteanu: Această carte să știți că este pornită de multă vreme, cred că are doi ani și jumătate, trei! Este pornită dintr-un dialog chiar de taină! Să știți că această tăcere a durat vreo doi ani jumate, până când i-am spus:

– Soro, uite care este problema! Mie mi-e foarte drag să facem o carte împreună, am citit așa, printre rânduri, numai că nu ar fi mai bine să ne întâlnim și tu să îmi citești întrebarea și eu să îți spun și copiii să caute programul acela care din vorbe să facă scris?

Zis și făcut! Pentru mine, vă spun că în vreo două ceasuri a fost gata, dar acele două ceasuri se întâlnesc cu o situație foarte asemănătoare.

A fost chemat de către Toyota cineva care să repare o instalație și bineînțeles că după câteva ceasuri, respectivul a pus mâna pe un ciocan, a dat cu el și a pornit instalația. Era vorba despre un motor de vapor, Toyota vă gândeați la cel de pe stradă, dar nu a fost așa. Acum, bineînțeles, a venit nota de plată: 200.000 de euro!

– Vi-i dăm dar trebuie să scrieți detaliat pe ce dăm banii!

Și a scris omul:

Lovitură cu ciocanul: 1 euro.

Unde să dai lovitura: 199.999 de euro!

Cam așa se întâmplă! Veți găsi în această carte, să știți, dincolo de un acatist al gândurilor frumoase, veți găsi de ce eu nu mă rog așa cum crede lumea că mă rog! Eu mă rog răsfoind agenda telefonului și v-am mai spus și știți asta! Nu aveți altă pretenție de la mine! Nu o să mă vedeți în genunchi pentru că eu consider că atunci când stau în genunchi mai bine stau de vorbă cu un om și îl vindec mai mult. Mi-am cerut iertare întotdeauna de la Dumnezeu. Chiar am avut niște situații în care am slujit lângă cineva care am văzut că nu a trecut nicio cirtă și o iotă din toată slujba și m-am cutremurat, mi-am spus:

– Aoleu! Ce-am făcut?! Să vezi ce-o să urmeze!

Și după ce am terminat prima parte a slujbei, au venit preoții care nu trecuseră nicio iotă și nicio cirtă dintr-o oră și 45 de minute de Utrenie și au spus:

– Părinte, de acum, Liturghia vă aparține! Noi stăm deoparte.

Era un răspuns de la Dumnezeu, să nu mă tem niciodată de ceea ce fac! Pentru că minutul acela pe care eu îl fac ca rugăciune am convingerea că este, într-adevăr, minutul de aur! Aici (n.a. în cartea ”Terapia Tăcerii) veți găsi multe minute de aur. După ce vă prezintă Ani tot ceea ce înseamnă de-a fir a păr tot felul de situații, vă imaginați că vin eu și dau lovitura și-am încasat factura! Dar, am și conștiința împăcată! Imaginați-vă că de când am început această carte, prefața și toate celelalte, lansarea știți când a fost? Când ne-a acceptat domnul profesor să fie alături de noi, asta a fost lansarea! Restul sunt povești! Din momentul în care domnul profesor a spus că este de acord cu ceea ce am făcut noi, am spus:

– Fraților, stați pe puțin! Este o copertă aici. Pe copertă spune ”Terapia Tăcerii”, e vorba de Psihologie? Ei, mă prezint: am dobândit și calitatea de masterand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației! Asta ca să acopăr cartea aceasta!

Vă imaginați când o să apar în cartea pe care sunt sigur că domnul profesor o ridică așa, mai sus…

Prof. Psih. Ani Cășărică: A luat-o deja!

Părintele Marius Moșteanu: A, deci, a primit-o, gata! Lansarea s-a făcut deja! Vă imaginați că între timp trebuie să fac ceva! A, între timp s-au mai întâmplat și altele! Sunt acum cu o imagine nouă pe scenă! Este aceasta! Nu știam dacă am voie să o port sau nu, dar am să o port. Mi-am cerut iertare. Este Crucea Tomitană, da! Cred că această distincție vine cu povestea ei, despre care v-am mai spus și altă dată, dar îmi place să spun să audă și domnul profesor. O comunitate a vrut să își premieze cel mai smerit concitadin și după multe căutări, a găsit unul care, într-adevăr, era cel mai smerit, cel mai bun și sută la sută, toată lumea îl iubea! Și i s-a dat o distincție pe care a doua zi au fost nevoiți să i-o ia înapoi, pentru că o purtase! Unde mai era smerenia?! Și m-am gândit, mi-e foarte greu să o port, să știți, dar mi-e imposibil să nu o port, pentru că Biserica pe care o slujesc este din Cetatea Tomis. Biserica la care slujesc este Cetatea Tomis însăși.

Dar revenim la ”Terapia Tăcerii”. V-o recomand cu mare drag. În prima etapă, în primii cinci ani, să o țineți pe noptieră, după care să o și deschideți, pentru că s-ar putea să fiți la o vârstă la care lucrurile să vi se pară mai ușoare, dar când mai începe să vă doară câte ceva, o să vă amintiți de carte:

– Măi, ce-a spus nebunul acela acolo?

Și închei cu un lucru frumos. Acum două zile, mă duceam să prezint cartea aceasta la un podcast și doamna mea, care, știți, este antrenorul meu numărul unu, mi-a spus:

– Măi, dar tu în cartea aia unde ești, că am răsfoit-o?!

– N-ai știut să o răsfoiești! Vezi că acolo sunt niște litere în Bold și o întrebare: ”Părinte, nu-i așa că… ?” și eu spun trei, patru fraze, o pagină, o pagină jumate. Aia e!

Trebuie să știi unde să dai cu ciocanul, că de dat cu ciocanul știe toată lumea!

Și am deschis și eu cartea, așa, la întâmplare, ca mama Omida! ”De ce ești trist?”. Și încep să citesc două fraze și spun că să îmi fac și rugăciunea! Știți, mă uit pe agenda telefonului și găsesc un mesaj acolo, prima mea fiică duhovnicească mi-a scris așa:

– Părinte, sunt tristă.

Am luat telefonul, i-am făcut o poză la trei rânduri din carte și i-am trimis-o. În trei minute mi-a spus:

– Mulțumesc tare mult, am să vă mai scriu.

Astăzi de dimineață m-a întrebat cineva:

– Mie ce pagină îmi faceți ca poză?

Și i-am spus:

– O găsim.

Mi-a scris imediat:

– Cred că toată cartea e pentru mine.

Este pentru dumneavoastră! Vă mulțumesc tare mult!

Prof. Psih. Ani Cășărică: Vă spun câteva cuvinte, pentru că deși este despre tăcere, vă mulțumim din suflet că ne ascultați de ceva vreme. Stăteam și mă gândeam, dacă tot mi-a picat cartea și trebuie să fiu ascultată, despre ce aș vorbi. Ei, aș vorbi mult, cine vine pe la mine pe la cabinet știe deja treaba asta și cine este în sală, în clasă, la orele mele. Însă m-am gândit pur și simplu să fac așa cum fac cu pacienții mei, când vin și se așează pe canapea, dezorientați, debusolați, înspăimântați că au ajuns la psiholog, evident, și mă întreabă:

– Cu ce să încep?

Și eu le spun:

– Cu sfârșitul. Că începutul îl aflăm mai târziu.

Acum aș spune câteva lucruri despre sfârșitul cărții. Deci, sunt două capitole care m-au preocupat în acești nouă ani și am mai scris câteva volume, despre iertare și liniște și despre iubire și liniște. Dacă vreți să ajungeți cu siguranță și în siguranță la destinația liniștii, vă rog, opriți-vă la iertare, dați-vă jos haina resentimentelor, îmbrăcați-vă în prezență și porniți către iubire, sub toate formele ei, începând de la cea de sine, la cea față de ceilalți și, bineînțeles, nu ne oprim și mergem mai departe la iubirea divină, căci nu putem găsi liniștea, dacă nu trecem prin aceste destinații, este foarte ușor. Știu că o să spuneți că nu credeți, dar aveți în față dovada vie, căci fără iertare nu ajungem niciodată la iubire și dacă tot vreți să vorbim despre iertare și iubire, îndreptați-vă prima dată către voi, abia apoi sunteți capabili, responsabili și în stare să o faceți cu ceilalți! Nu o să îi puteți iubi niciodată pe cei dragi vouă, dacă nu o să începeți cu voi, iar ca să puteți să începeți cu voi, nu uitați să iertați! Suntem oameni, Unul singur este Cel fără de greșeală și vreau să cred că în afară de El nu se mai consideră nimeni așa, căci altfel vorbim despre patologic.

Dragii mei, vă mulțumesc din inimă că sunteți în această seară aici, unde a luat naștere sau am botezat, mai bine spus, ”Terapia Tăcerii”, o carte care nu vorbește tare dar care șoptește adânc.

Părinte, vă mulțumesc din suflet că mi-ați creionat, ce-i drept, după vreo doi ani de tăcere, cât a stat cartea la dumneavoastră, esența acestei cărți și am convingerea că mesajul pe care îl transmitem împreună este acela de a planta liniștea, locul în care a plantat-o cineva atunci când ne-a trimis aici, evident, îmi place să Îi spun și știu că părintele nu se supără pe mine, este vorba de Bărbosul care este permanent alături de noi, cum a fost și astăzi, după atâtea zile cu ploaie și furtună, ciclon s-au ce o fi fost, ne-a adus soarele, dovada vie că Îi place ”Terapia Tăcerii”. Vă mulțumesc și încă o dată vă doresc să descoperiți în paginile acestei cărți, drumul către liniște și vindecare!

Părintele Marius Moșteanu: Pentru cei care nu ați mai prins cărți, vă rog frumos, de astăzi într-o lună, ne vedem la Biblioteca Județeană, unde sora mea Amelia (n.a. doamna Amelia Stănescu, directorul Bibliotecii Județene din Constanța) ne-a pregătit deja găzduire și atunci va veni tranșa a doua.

Îi mulțumesc părintelui Marius pentru bucuria de a-mi îngădui să redau cuvintele acestei povești minunate trăite la Cazinoul din Constanța, dar și pentru ajutorul pe care l-am primit cu fotografiile care mi-au permis să vă introduc cât mai frumos în atmosfera de la lansarea cărții ”Terapia Tăcerii”. Îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea evenimentului, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=7h5xdO6K80w. Îi mulțumesc Nadiei Iancu pentru fotografiile care fac poveștile mele mai frumoase. Vă mulțumesc tuturor celor care ați avut curiozitatea și răbdarea de a citi aceste rânduri care vorbind despre alții, vorbesc despre mine. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru gândul bun și materializarea lui în aceste scrieri despre oameni frumoși și poveștile lor.