”Dumnezeu nu dă la milogi, dă la eroi. Fii erou, tată!”

 

 

Povestea pe care o citiți este compusă din mai multe povești. Dacă ar fi să caut o reprezentare în plan tridimensional pe placul copilului din noi, povestea cu povești este asemenea acelor păpuși Matrioșka, în culori vibrante, una mare care le conține pe toate celelalte, identice dar de dimensiuni tot mai mici, până la cea din urmă sau cea dintâi, ”esența” celorlalte, care este plină. Cam ca Dumnezeu Cuvântul, Care ne conține pe toți, după chipul și asemănarea sa. Sau invers, nu degeaba e… reverse-lives! Acum invit pe fiecare să își aleagă… povestea care crede că le… conține pe celelalte!

Eu am pornit, teoretic, de la emisiunea Voi cu Voicu a Mirelei Voicu, de la Antena 3, care l-a avut ca invitat pe părintele Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, pentru o evocare a părintelui Arsenie Papacioc, marele nostru duhovnic, chiar în chilia sa de la Mânăstirea Techirghiol. O invitație la o emisiune în care ”gazdă” a fost cel despre care urma să se facă vorbire. Am fost ”invitată” de părintele Marius să urmăresc emisiunea și am înregistrat-o… just in case. A fost sâmbăta trecută, iar duminică am transcris-o frumos, tot… just in case.

Predica de duminică a părintelui a venit ca o primă poveste din spatele… poveștii emisiunii, ca un fel de… partea nevăzută a Lunii, deci o veți citi aici ca introducere la transcrierea integrală a emisiunii. Și acum, povestea care explică de ce aveți posibilitatea să… citiți emisiunea de televiziune. Este aceeași care m-a motivat cu ani în urmă să iau în considerare transcrierea predicilor minunate ale părintelui Marius, care ne fac contemporani cu Iisus sau Îl fac pe Iisus contemporan cu noi. Evident, în predica de duminică la Pilda Talanților, între altele, părintele a făcut vorbire despre simțuri, așa că iată și motivul meu de a da mai departe transcrierea predicilor și cuvântărilor părintelui: cine aude are un talant de care cel mai adesea… uită, dacă mai și vede și citește, e și mai și! Dacă mai poate și vorbi ca să povestească ce a citit, deja e grozav! Dar ce fac cei care nu au simțul auzului?! Văd, vorbesc dar nu aud. Dacă un om fără văz ajunge însoțit în biserică, mesajul predicii și al întregii slujbe ajunge lesne la el, în schimb, un om care nu aude se poate doar încărca emoțional din frumoasa adunare, nu are cum să asculte predica și nici slujba. La fel se întâmplă și cu emisiunile al căror subiect chiar merită urmărit.

Acesta ar fi motivul pentru care transcriu predicile și am transcris și… emisiunea Mirelei Voicu. Noi cei care auzim poate nu ascultăm și mesajele ajung mai lesne la noi, dacă avem răbdarea de a le și citi, dar noi cei care nu auzim, avem opțiunea de a citi și atât. Acum, vă invit să vă bucurați de adevăratele povești, cea a părintelui Marius despre emisiunea la care a fost invitat și, evident, frumoasele povești despre părintele Arsenie Papacioc, depănate cu atâta emoție și sensibilitate de părintele Marius, la invitația Mirelei Voicu.

Primul dar pe care l-am primit pentru ”fiftynine”, ca să zic așa, a fost de la părintele Arsenie. A trimis un gând, nu știu, nici cea care a primit gândul nu a știut să îmi spună, sora Mirela, care îmi este de câțiva ani fiică duhovnicească și ne aflăm într-o relație frumoasă. Și a spus că vrea să vină să facem o emisiune.

– Pentru ce?

– Ne mai gândim.

Și mi-a închis telefonul. Mi-am dat seama că era o săptămână înaintea împlinirii vârstei mele și peste o jumătate de oră m-a sunat și mi-a spus:

– Da, m-am gândit să facem despre părintele Arsenie.

Eu am tradus asta cu o declarație că, de fapt, el i-ar fi trimis gândul! Și atunci, toate rotițele au început să funcționeze și m-am gândit că cel mai nimerit ar fi ca eu care de 35 de ani l-am avut duhovnic, nu neapărat să stau pe scaunul acela, știți că am citit și câteva comentarii cum că scaunul acela trebuia să rămână totdeauna neocupat și m-am străduit să nu fiu eu pe scaunul acela.

Mulți dintre cei care m-au urmărit azi-noapte (Emisiunea Voi cu Voicu) au prins ideea asta că nu eram eu acolo, n-aveam de unde să am eu atâta cursivitate și mai ales să iasă din prima, să știți că nu a fost tăiată nici măcar o secundă din material. Cineva m-a întrebat de ce s-au tăiat întrebările reporterului, dar nu a existat altceva în afară de ceea ce s-a întâmplat, nu a existat nimic altceva, înseamnă că părintele Arsenie chiar a fost acolo! Am fost și eu un martor, exact cum v-am spus și atunci, martorul de care părintele avea nevoie să existe într-o declarație pe care avea să o facă. Dar, să știți că lucrurile stau atât de limpede așa cum v-am spus despre muncă și despre ceea ce am eu în gând despre muncă.

Lucrurile nu sunt atât de simple într-o viață în care oamenii merg pe cutume și încearcă să rezolve tot după anumite tipare, să știți că lucrurile stau în felul următor: nu aveam cum să apar într-o înregistrare de felul acesta pentru că primul lucru a fost să mă duc să pregătesc terenul și Maica Stareță mi-a spus:

– Nu se poate.

Bineînțeles că nu avea nicio legătură Arhiepiscopia Tomisului cu Techirghiolul, asta ține de București. Și atunci, am întrebat:

– Bun, și cui să mă adresez?

Mi-a făcut acolo un… calendar, dar cu siguranță că era o chestie închisă, acolo nu aveam cum să filmăm. Cel mai simplu ce era? Să vin aici în biserică să filmăm. Nu am putut. Adică, cum, să vorbesc de părintele Arsenie și să fiu aici?! Era o impietate! Mai bine să săvârșesc eu altă impietate, să stau eu pe scaunul acela pe care alții vroiau să nu stea nimeni. Și mi-a spus pe cine să accesez de la București și bineînțeles că am zâmbit, era singura persoană din Patriarhie care putea să mă ajute dar este singura persoană din Patriarhie pe care o cunosc și care răspunde și la telefon! Bineînțeles că am obținut toate cele, am rugat persoana să o sune și pe Mirela, să iasă din situație și m-a sunat Mirela înapoi:

– Părinte, dar era treaba mea, eu trebuia să o fac!

– Nu, soro, lasă că știu eu în lumea voastră cum e, rămâi dator, în termenii ortodocși se numește că… ai tras un cartuș, și nu e corect.

Eu eram în câmpul de luptă, eu trebuia să trag cartușul și l-am tras. De ce v-am spus toată tărășenia asta? Ca să înțelegeți că viața este frumoasă dacă intri într-o anumită zonă, linie de zbor, în care să nu te intersectezi cu nimeni. Sinceritatea a fost cea care mi-a netezit calea. Dacă era să cer eu să fac ceva în preajma zilei mele de naștere, să știți că nu ar fi ieșit nimic, cu siguranță! Dar, acolo mi-am da seama că, de fapt, a mărturisi este problema unui seminarist pe care îl vedeți acum în fața dumneavoastră, că am rămas tot seminarist, care se gândea cum va fi să fie învrednicit să dea mărturie. Era vorba despre cursurile de Istorie Bisericească Universală, unde admiram foarte mult mărturiile, pe mărturisitori.

Dacă veți găsi, în zilele următoare sau săptămânile următoare, vizavi de emisiune, ceva ”hate-uri”, să știți că astea îmi plac, înseamnă că astea sunt sulițele cele ascuțite din secolele primare, pentru că pe acestea le căutam! Dar acum am înțeles că a da mărturie nu este numai pentru secolele primare, nu este numai pentru veacurile de întuneric sau pentru lucruri care să îți solicite fizic sau psihic anumite lucruri, ci a da mărturie este un lucru pe care trebuie să îl facem și nădăjduiesc că am dat mărturie despre un om, prin prezentarea unui alt om, ca o continuare a lucrării și cred că voi avea, în afară de ”hate-uri”, voi avea și niște aprecieri, pentru că am avut încă de azi-noapte și multe aprecieri frumoase și aștept să intru într-o altă etapă.

Și acum, ”mărturia” mea, transcrierea emisiunii!

Mirela Voicu: În primul rând, bine ați venit la emisiunea Voi cu Voicu, suntem în chilia părintelui Arsenie Papacioc, o ediție specială în această seară, cu cineva foarte drag părintelui Papacioc, cineva care l-a cunoscut și cineva care a primit cumva din harul lui și îl duce mai departe, părintele Marius Moșteanu de la Constanța.

Sărut mâna, părinte. Doamne ajută, părinte. La mulți ani, că luni e ziua dumneavoastră, știu asta și vreau să știe și telespectatorii! Să vă dea Dumnezeu sănătate!

Părintele Marius Moșteanu: Consider că părintele Arsenie mi-a trimis un dar la care nu mă așteptam. Aveam 11 ani când am stat prima dată cu familia și așteptam să ne vină rândul la spovedit, m-a apucat ora 11 și jumătate. Și azi-noapte, când știam că o să urmeze emisiunea aceasta, am avut același sentiment, că îl aștept pe părintele, să mă întâlnesc cu el și să îmi verific… vocația pentru care eram pregătit, nu mi-a spus nimeni că o să fiu preot, știam, numai știam și atât. Credeam că părintele o să mă întrebe ce vreau să fac în viață, dar el m-a luat direct, ca și când știa mai bine decât mine că trebuie să fiu preot și de aceea, niciodată nu s-a îndoit că voi ajunge preot, deși eram un copil de 11 ani.

M.V.: Dar v-a spus atunci, părinte? V-a spus ceva din care să vă dați seama că știe?

P. M. M.: Un lucru, cel mai important pe care mi l-a spus și pentru un copil de 11 ani a rămas ca o vibrație:

– Tată, Dumnezeu este mare, când te uiți la El în sus, dar să știi că atunci când El vine la tine, se face mic la fel ca tine.

Eu am simțit că acesta este un mesaj din care eu trebuie neapărat să înțeleg că acesta este drumul meu, să Îi slujesc lui Dumnezeu. Și de atunci nu a fost nicio întrebare explicită de-a mea, niciun răspuns explicit de-al părintelui, vizavi de preoția mea. Dar am avut și două mari șanse, ca diacon să slujesc o dată cu părintele și ca preot să slujesc cu părintele altă dată și am să vă spun, pe parcursul întâlnirii noastre, ce experiențe extraordinare au fost, pentru că eu, întotdeauna, în părintele nu am văzut numai un model, am văzut un mod de a fi complet. Și pentru că toată lumea care venea aici, venea cu o anumită încărcătură, eram curios cum de există o diferență între cum intră omul în chilia părintelui și cum iese. Am văzut oameni care nu mai aveau nevoie de nimic, după ce ieșeau de aici! Am văzut oameni pe care îi simțeam că și-au rezolvat o problemă și mă întrebam cum puteau, în câteva minute, să rezolve o problemă. Atunci, îl întrebam pe părintele, crescusem între timp și mi-a spus:

– Tată, dacă tratezi pe fiecare om care vine la tine în felul în care îi spui că cea mai mare problemă este problema lui, cel mai mare păcat este păcatul lui, dar nu există neiertare, atunci să știi că omul deja primește această încurajare.

Părintele era un om de rugăciune simțită și spunea:

– Tată, înlocuiți toate rugăciunile cu prezența.

Mi-au trebuit mulți ani de zile să îmi dau seama ce vrea să spună:

– Să fii prezent, tată.

Și acum, venind spre Techirghiol, mă uitam la ceas, eram puțin în întârziere și mi-am adus aminte de un principiu al părintelui:

– Nu vă grăbiți, tată! Plecați mai devreme de acasă!

Sora mea Luminița a venit la părintele și s-a văitat că ajunge târziu la biserică. Și părintele, foarte calm, i-a spus:

– Nu, soră Luminița, pleci prea târziu de acasă.

Întotdeauna, la părintele am găsit partea cealaltă a lucrurilor. Privea lucrurile din perspectiva pe care omul nu o putea dibui singur. Nu a spus niciodată vreunui om că nu se poate ceva. De exemplu, pe mine m-a învățat despre feminitate, cum să încurajez femeia. Femeia are niște lucruri care funcționează, dacă ea însăși le lasă să funcționeze. Cum funcționează? Dacă cineva se văita că nu este suficient de hotărâtă pentru ceva, atunci, părintele spunea:

– Tată, asta este feminitatea!

În momentul în care cineva îți spune că ceea ce este nesigur la tine este, de fapt, motorul cu care poți să învingi orice, din acel moment îți dai seama că femeia începe să își folosească niște motoare pe care niciodată nu a bănuit că le are!

Dacă, de exemplu, vine acum, la o discuție duhovnicească, un copil de clasa a opta, prima întrebare pe care i-au pus-o și profesorii și acasă, ”Ce vrei să faci în viață?” eu i-o adresez ca să dezamorsez o bombă. Această întrebare nu ar fi trebuit adresată nimănui, dar am două feluri de răspunsuri. Spune copilul:

– Vreau să mă fac avocat.

– Perfect! Ești un om care știe ce vrea în viață! Trebuie să te uiți la ceea ce vrei și vei ajunge. Eu la Geometrie am învățat că dacă vreau să trag o linie dreaptă, trebuie să așez vârful cretei sau al creionului pe punctul A și să mă uit în punctul B. Nu mă uit la mână, mă uit la punctul B, la țintă. Așa am învățat să trag linii. Te felicit!

Al doilea copil poate să îmi spună că nu s-a hotărât încă.

– Perfect!

– Dar de ce e perfect?

– E perfect pentru că poți să vezi toate intersecțiile de drumuri. Cei care sunt pregătiți să facă ceva, numai lucrul acela îl văd, dar tu ai posibilitatea să îți schimbi traiectoria către potențialul tău maxim! Înseamnă că tu mergi pe potențialul maxim.

Acum, dacă m-ar întreba cineva de ce aș aprecia două lucruri antagonice, aș spune că nu este nimic antinomic. Fiecare om are un mod de viață. Fiecare om are un mod de a gândi și de a-și pregăti destinul. Dacă are nevoie de ceva din exterior, are nevoie de o încurajare, să știe că îi pasă cuiva de el, să știe că este pe mâini bune și că ceea ce gândește el este perfect.

De la părintele Arsenie am învățat că nimic din ceea ce i se întâmplă omului, nu este împotriva omului, cu un singur amendament: omul să fie conștient de asta. Dacă dai creierului semnalul că totul este în regulă, totul va fi în regulă. Dacă un copil dă acum semnalul că examenul la care se află, să spunem că va avea un rezultat sau altul, este unul care să îl antreneze, nu să îl sperie, va învăța o lecție. Va învăța că trebuie să accentueze o anumită parte poate emoțională a memoriei, pentru că sunt și blocaje, sunt și lucruri pe care trebuie să le gestioneze într-un fel, ori până la starea de concurs nu ai de unde să știi ce parteneriat ai cu propriul creier! Și atunci, cel care iese după un examen este un alt om și dacă este tratat ca fiind alt om, este singurul lucru de care are nevoie, să știe că a trecut un examen, să știe că fiecare zi este o experiență pe care se bazează tot ceea ce înseamnă viitor. Viitor înseamnă un prezent concentrat.

Știu foarte mulți oameni care nu se bucură de ziua de astăzi, știu foarte mulți părinți care nu se bucură de un rezultat al copilului, pentru că așteaptă ca acel copil, dacă este la liceu, să fie la Facultate, dacă e la Facultate, să se însoare, dacă se însoară, să fie la casa lui și amână acea fericire, își exersează amânarea încât până și cu nepoții nu mai au nicio bucurie. Și atunci, dacă trăim în trecut sau în viitor, este aceeași greșeală. Trebuie să trăim în prezent și atunci, părintele parcă îmi șoptește:

– Prezența, tată! Să fii prezent.

L-a întrebat cineva câte metanii să facă.

– De ce mă întrebi?

– Păi, vreau să știu câte să fac, o sută, două!

– Una! Să faci una în care să te implici. În momentul în care o faci, să știi că ai făcut una. Dacă ai mai multă energie, dacă nu consideri că este suficient, poți să faci și o mie, dar pe mine mă interesează să faci una.

Toată viața omului dacă ar fi în stare să și-o așeze pe ceea ce face direct și fără să fie împins de cineva, acela este un om care se împacă cu sine și începe să simtă că într-adevăr, nimic nu îi este împotrivă. Sunt foarte mulți oameni care se întreabă:

– De ce nu mi s-a răspuns la o anumită întrebare?

– Ți s-a răspuns, dar nu ai fost atent.

Cineva care vroia să ajungă pe un vas de croazieră, să fie angajat, se văita părintelui:

– Ce fac, părinte, că nu mă mai angajează și sunt de mult timp acasă?

– E bine.

– Păi, cum să fie bine, părinte?! Nu auzi că asta e problema, trebuie să plec?! Am ratat săptămâna trecută o plecare.

– A, săptămâna trecută? Nu vrei să ai răbdare o săptămână?

Și într-adevăr, s-a aflat că a fost un mare eșec, cei care au avut contractul acela s-au întors.

Întotdeauna avem o nerăbdare care nu are nicio legătură cu viața spirituală și viața emoțională a omului. Avem o intuiție pe care, din păcate, am fost învățați numai să o ținem deoparte, să considerăm că avem noi mai mult de influențat.

În momentul în care un semnal vine în mintea noastră, în amigdală, el este imediat trimis la execuție, să îl și executăm. Am mai dat exemplul acesta. Dacă vedem în față o mașină care încetinește, imediat, semnalul se duce:

– Apasă frâna!

Dar, dacă ratăm acel moment, imediat intervine rațiunea:

– Măi, ai în portbagaj sarmalele de la mama soacră! Păi, dacă pui frână, îți închipui că ai umplut toată mașina?!

Și, nu se termină gândul acesta, și mașina este deja în spatele celuilalt care a încetinit și bineînțeles că sarmalele sunt peste tot.

Dar de ce ai ratat momentul când măcar ai fi putut evita starea de accident?! De ce? Pentru că nu ai știut să lași ca semnalul să își facă treaba.

Tot destinul omului este de un semnal care trebuie lăsat să își facă treaba. Niciodată nu rămâne Dumnezeu dator cu un răspuns omului, ci omul trebuie să știe că și tăcerea este un răspuns, și așa-zisa amânare este un răspuns și tot ceea ce face omul trebuie să facă liniștit și să fie conștient că, de fapt, timpul este pentru om, nu este împotriva omului.

M.V.: Părinte, sunt foarte mulți oameni care au venit aici și care au trăit adevărate minuni, oameni bolnavi, oameni nefericiți, oameni chinuiți, unii dintre ei chiar de duhuri necurate. Ce ați văzut? Ce știți despre ceea ce se întâmpla?

P. M. M.: În primul rând, părintele liniștea prin prezență. Prin faptul că nu intra în panică, atunci când apărea o problemă, impunea o anumită stare de liniștire în care inclusiv duhurile acelea rămâneau fără replică, pentru că un duh care te bântuie are nevoie de o provocare!

Mi-aduc aminte, cum sunteți acolo, era părintele Nicolae Bordașiu și îi ura părintelui Arsenie, la 95 de ani, viață lungă și i-a mai spus câte ceva și, mai spre sfârșit, i-a spus:

– Să avem sănătate, să fim liniștiți, să ne meargă toate bine!

– A, nu, tată, nu chiar toate! Trebuie să ne mai lase Dumnezeu și câte o neliniște, ca să ne antreneze!

Și spunea:

– Tată, cineva mă întreba:

– Ce ne facem, părinte, cu Satana?

– Eu i-am răspuns: Dar ce ne-am face fără Satana?!

Vedeți? Întotdeauna, părintele a știut să pună problema din partea cealaltă. Și revin la oamenii care vroiau să obțină ceva anume, vindecare sau spor, împăcare în casă. Părintele nu mergea pe varianta aceasta a obținerii a ceea ce vrei, pentru că dacă obții ceea ce vrei, e posibil…

M.V.: Să vrei mai mult!

P. M. M.: Da, dar e posibil să nu știi cauza pentru care ai ajuns să vrei așa ceva, pentru că a vrea ceva trebuie să aibă în spate o întrebare:

– Dar de ce vreau? Înseamnă că nu am?

Și atunci, ne aflăm ca oamenii care stau în fața unei vitrine, admirând ceva, dar nu au curaj să bage mâna în buzunar, să vadă dacă au. Noi spunem:

– A, nu am atâta!

Și noi avem de toate! Așa se întâmpla și cu oamenii care veneau aici și vroiau un anumit lucru și părintele, în câteva momente, îl făcea pe om să vadă și ce are, nu numai să se vaite de ceea ce nu are. Erau oameni bolnavi dar pe care părintele îi mângâia, spunându-le:

– Tată, ai familie?

– Da.

– Copiii sunt bine?

– Da.

Și începea omul să își dea seama că de fapt, el nu a mai băgat în seamă, de multă vreme, lucrurile acestea și deturnarea aceasta a atenției către ceea ce vrei și rezolvarea unor probleme de genul acesta deja însemna ceva pentru părintele! Însemna că poate i s-a deschis și poate să acceseze o altă parte a destinului și intra efectiv în a-l încuraja că este bine cum este, că nu asta este problema, ăsta este un efect. Întotdeauna, părintele a prezentat boala sau neputința ca pe un efect al unui dezechilibru interior.

Tot aici a venit Înalt Preasfințitul Mitropolit Anania și își depănau niște amintiri de la Aiud și, la un moment dat, părintele l-a simțit că încă își mai aducea aminte de niște detalii care nu își mai aveau rostul și l-a întrebat:

– Dar tu îți mai aduci aminte de cutare sau de cutare care ne mai și băteau?!

– Da.

– Alungă jivina aia din spate! Ce stai cu ea în spate?!

Și mărturisea părintele Preasfințitul Anania că din acel moment a putut și el să doarmă liniștit. Nimeni nu îi spusese că, de fapt, jivina stătea în spatele lui pentru că o purta el.

Această atitudine de a prezenta exact cauzele pentru care ești neputincios sau ești neliniștit era, pentru părintele, momentul în care știa că pe acolo este ușa pe care să intre. Niciun om nu are aceeași ușă de intrare. Niciun fiu duhovnicesc nu venea ca să primească același răspuns. Pentru aceeași cauză, părintele dădea fiecăruia răspunsul lui.

Uitându-mă cu mintea spre biserică, mi-am amintit că mi-am dorit foarte mult să ajung duhovnic și doi ani și jumătate am fost diacon. Trecuse deja un an și în mintea mea, credeam că trebuie să mă hirotonească preot și am venit să îi cer voie să slujesc ca diacon. Da, aici făceau slujbe în fiecare zi și am venit într-o dimineață și părintele a spus:

– Tată, știi la cât îmi încep eu ziua? La ora 4, pentru că eu am o Proscomidie grea, încep să pomenesc și îmi trebuie câteva ceasuri bune. Uite, eu stau aici, tu, aici și îți faci slujba ta, dar dacă vezi ceva și ți se pare în neregulă, întreabă-mă și orice mă vei întreba are două genuri de răspuns: dacă am greșit, îți spun că am greșit și e clar că trebuie să nu faci ca mine; dacă însă am o explicație, ți-o dau imediat.

Și atunci m-a învățat că întotdeauna, oricâți ani de preoție ai avea, Liturghierul după care slujești trebuie să aibă un semn de carte și cum s-a încheiat pagina, să dai pagina. Spunea părintele:

– Tată, nu știi când ești ispitit de nu mai știi unde ai ajuns cu slujba.

Niciodată nu am uitat lucrul acesta și întorc paginile, chiar dacă sunt co-slujitor și chiar dacă slujba merge mai departe și aceste lucruri mie mi-au rămas în minte, să văd în părintele Arsenie nu numai un duhovnic, să văd și un slujitor la altar.

Dar revenind la starea de rugăciune, toată lumea este foarte curioasă ce rugăciuni ar recomanda un duhovnic. Eu, unul, când am fost hirotonit, Înalt Preasfințitul Lucian, Dumnezeu să îl odihnească, mi-a spus:

– Părinte, aș vrea să fii un preot dincolo de Molitfelnic, să nu fii un preot de Molitfelnic.

Am mai spus și altă dată, cred că nu îmi va ajunge viața aceasta să înțeleg ce mi-a spus Înalt Preasfințitul Lucian, dar părintele Arsenie m-a lămurit.

Nu rugăciunea citită este cea mai importantă, pentru că rugăciunea citită introduce ceva între tine și Dumnezeu. Trebuie să ai o emoție, asta este rugăciunea, fiecare emoție și să nu fii întotdeauna în poziție de a cere, pentru că, citez din părintele:

– Dumnezeu nu dă la milogi, dă la eroi. Fii erou, tată!

Fii erou însemna să meriți ceva și să nu pui accentul pe faptul că ai nevoie de ceva. Cel care cere ceva, de fapt recunoaște că nu are acel ceva!

M. V.: Dar cum ceri corect, părinte? Când te rogi la Dumnezeu, așa, cu cuvinte simple, exact cum spuneați dumneavoastră că vă spunea părintele, cum Îi ceri corect?

P. M. M.: Singura rugăciune este cea de mulțumire, adică să mulțumești pentru ceea ce vei primi și chiar vei primi, în sensul că atunci când ai conștiința că în momentul în care ceri ceva, deja ai primit, aceea nu mai este o rugăciune de cerere, este de mulțumire că ai primit!

M. V.: Nu, părinte, uite, stai așa, de vorbă cu Dumnezeu și vorbești tu cu El, cum vorbește fiecare dintre noi și spui: ”Doamne, Te rog eu, frumos, ajută-mă și pe mine, vreau cutare lucru”. Dacă l-ai cerut, înseamnă că nu îl ai, e corect să Îi ceri punctual sau e corect să spui: ”Doamne, dă-mi Tu ce știi că am eu nevoie”?

P. M. M.: Doamne, Îți mulțumesc pentru ceea ce îmi dai, nici măcar nu știu să Îți cer, pentru că știi mai bine de ce am nevoie.

Dar, rugăciunea de mulțumire pentru ceea ce ești sigur că vei primi face ca rugăciunea aceea să fie una reală și chiar să primești în secunda următoare. Dar trebuie să ai convingerea că așa stau lucrurile! Atunci când se spune ”Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți spune muntelui acesta „Mută-te!” și se va muta”, noi credem că e vorba de munți și de mașinării, pentru că avem o logică, cum să muți muntele, avem un protocol de mutare a munților, că s-au mutat munți, Slavă Domnului, știm! Și când s-au făcut drumurile, și Transfăgărășanul a mutat atâția munți! Dar a muta munții înseamnă, în primul rând, a muta pretențiile tale, pretenții care uită de ceea ce ai și așează numai ceea ce îți trebuie sau spui tu că îți trebuie. Noi mutăm foarte mulți munți într-o zi, dar dacă nu suntem conștienți că i-am mutat, rămân tot acolo!

Rugăciunea punctuală este o rugăciune foarte bună pentru că ea ne ține antrenați în prezent: ”Eu asta vreau să fac! Doamne, ajută-mă să ajung în punctul X sau Y!” Dumnezeu te va ajuta, în primul rând dacă este cazul, omul poate, de exemplu, să meargă și pe apă, dacă este neapărată nevoie!

Se știe din anecdotica pompierilor despre un caz în timpul unui incendiu, când o bătrânică a fost văzută de doi pompieri că avea un cufăr în mână și l-a adus pe scări și l-a așezat în fața mașinii lor și stătea lângă el. Și au întrebat-o:

– Bunică, ce ai acolo?

– Toată averea mea.

– Păi, dă-l puțin mai încolo!

– Nu mai pot.

– Păi, nu l-ai adus dumneata pe scări?!

– Luați-l voi!

Nu au putut patru inși să îl care, dar ea putuse pentru că avea nevoie de acea putere! Ăștia suntem noi, Dumnezeu ne dă când este neapărată nevoie și poate că un răspuns la rugăciunea noastră este împlinirea sau neîmplinirea ei. Dacă știm să o luăm ca atare, cu siguranță că avem de câștigat. Dacă însă ținem neapărat să se întâmple lucrul acela, s-ar putea ca atunci când se întâmplă, să nu mai fie nevoie de el sau atunci când se întâmplă, să ne facă mai mult rău. Dumnezeu vrea să ne protejeze de acest rău dar noi nu putem să o facem.

M. V.: Părinte Marius, era pelerinaj, aici, la părintele Arsenie Papacioc! Toți oamenii mari, și din România, și nu numai, șefi de state, toată lumea venea aici pentru sfaturi, pentru rugăciune, pentru liniștire. Povestiți-mi dumneavoastră, atât cât puteți, din ce ați văzut aici.

P. M. M.: Am să vă spun ceva, în 2001, când am fost însărcinat de Înalt Preasfințitul Teodosie să îl iau pe părintele Arsenie de aici, la un concert în Mangalia, am venit și aveam o mașină, un Opel. Și părintele a stat în față, doamna preoteasă în spate și când am plecat, părintele Arsenie dădea, așa, cu unghiuța și a spus:

– Tată, unde-i becul ăla albastru?

– Despre ce e vorba?!

– Păi, ăsta nu e Opel?

– Da, Opel.

– A, tată, asta-i o mașină specială! Știi cât faci de la București la Constanța? Un ceas jumate maxim.

Nu era autostradă, atunci. Și spune părintele:

– Păi, să îți povestesc. Constantinescu când era președinte, într-o Joi Mari, a vrut să se spovedească, dar nu știu ce vizită l-a încurcat și și-a dat seama că nu mai poate să ajungă el la Techirghiol și a vrut să mă duc eu, acolo. Și a trimis, tată, un Opel din ăsta de ai frăția ta. Și pâlpâia becul ăla albastru și nu era nimeni pe șosea. Și am trecut așa… Dar văd că aici spre Mangalia facem aproape cât am făcut până la București!

De ce? Pentru că cei care aveau într-adevăr nevoie de părintele știau să își folosească absolut toate mijloacele ca să ajungă la o anumită stare. Și mi-a mai spus:

– Tată, să știi că am stat jumătate de oră de vorbă.

Vă imaginați că nu mi-a spus ce au discutat, dar era atât de încântat de faptul că a reușit ca în Săptămâna Patimilor să facă așa ceva!

M. V.: Să spovedească un președinte, care nu e puțin lucru!

P. M. M.: Nu e puțin lucru și era o recunoaștere a faptului că Dumnezeu l-a învrednicit să se întâlnească cu oameni mari. V-am spus toate acestea ca să înțelegeți până unde mergea nivelul la care era căutat părintele. Dar, pentru părintele, erau egali toți. Egali în ce? Egali în bucuria de a se întâlni cu ei, egali în bucuria de a constata că le-a fost de folos.

Pelerinajul care era se ducea până în noapte, pe la 12.30, 01.00 și vă imaginați că în anii ’70, în 1976 a venit părintele aici, era și securistul de rigoare care trebuia să încheie procesul-verbal cu câți au venit, cine a venit, trebuia să dea cu subsemnatul și părintele își ocolea atât de frumos și de elegant tot ceea ce însemna atitudinea fățișă față de un sistem pe care îl simțea ostil, dar nu făcea caz, se mulțumea că totuși este lăsat să mai mângâie pe cineva. Se mulțumea cu faptul, așa cum spunea:

– Măi, sistemul ăsta a umplut Cerul de sfinți!

Vorbea despre comuniști! Vedea inclusiv în sistemul comunist un propulsor al oamenilor către Cer, pentru că simțea că dincolo de ceea ce nu convenea nimănui exista o sită, făcea din om și scotea din om ceea ce era mai bun. Acum nu suntem nostalgici, Doamne ferește, dar v-am adus în discuție lucrul acesta pentru că părintelui îi plăcea să fie omul zilei. Nu s-a văitat nici atunci când i s-a părut că un lucru merge într-un fel sau în altul, a avut foarte multe de suferit din cauză că a fost în locul nepotrivit, să spun așa, a fost cu Rugul Aprins, a fost cu toate momentele, a fost primar și a fost închis pentru asta! La un moment dat, avea posibilitatea să ducă o viață foarte liniștită, dar nu i-ar fi plăcut.

M. V.: Părinte, sunt oameni care vin în continuare și vin mulți, noi am filmat aici, la Mânăstire la Techirghiol și iarna, în toate anotimpurile, oameni care vin aici, la mormântul părintelui Arsenie Papacioc. Mulți spun că își pun dorințe la mormânt și că dorințele astea se împlinesc. Ei le spun dorințe, eu cred că sunt rugăciuni, acum, dumneavoastră sunteți aici, la malul mării…

P. M. M.: Se creează o anumită stare în care se permite părintelui să lucreze în continuare. A lucra înseamnă a încuraja pe cineva. Părintele chiar răspunde și ajută pe cineva să ajungă dincolo, dar îi trebuie întotdeauna participarea și prezența celuilalt.

Părintele își pregătise locul de veci pentru Mânăstirea Zamfira și avea crucea, deja știa ce trebuie să scrie pe ea, ”Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă!” și era pregătit să plece la Zamfira. Toți credeau că aici va rămâne dar a spus:

– Nu, eu acolo m-am hotărât, la Mânăstirea Zamfira, acolo ajung.

Numai că, cu vreo patru ani mai înainte, a venit un stareț de mânăstire, fiu duhovnicesc, care era cam abătut și părintele l-a întrebat:

– Ce este, frate? Ce s-a întâmplat?

– Am împrumutat niște bani cu mânăstirea, nu mai am cum să îi dau înapoi, cred că o să ne ia pământurile, o să fie rău de tot.

– Stai aici, liniștit.

Și a venit în zece minute cu o sacoșă, cum era celebra pungă de un leu și i-a spus:

– Tată, ăștia sunt banii mei de înmormântare, dar mă gândesc așa: la barba mea nu o să rămân neînmormântat, dar nu o să mai am pretenție să mai fac ce vroiam eu.

Și ne-a mărturisit cel care acum este episcop că a avut suficienți bani să plătească și rata și să meargă și mânăstirea mai departe. De aceea, părintele este aici. Putea să fie, după mintea părintelui și după ceea ce își propusese, putea să fie la Zamfira și nu este. De ce credeți? Pentru că Dumnezeu nu l-a lăsat să părăsească pământul acesta. Cine vrea să ajungă în Cer, trebuie să treacă în primul rând prin pământ. E ca bobul de grâu, dacă rămâne singur, nu are viață, rămâne în hambar. Dacă intră în pământ, ajunge spic și ajunge pâine și ajunge la Proscomidie și ajunge Trupul lui Hristos.

M. V.: Ce amintiri mai aveți, părinte, că ați avut binecuvântarea să îi fiți atât de aproape părintelui Arsenie?

P. M. M.: Toată etapa în care părintele a fost aici a fost de când suntem și noi. Am venit din sudul Dobrogei, din satul Lanurile, în Cumpăna. Părinții, lucrând în învățământ, nu puteam să ne ducem la biserică, pentru că așa erau vremurile și în 1976, tata a găsit de cuviință să mergem la Techirghiol, că era un loc mai retras, ne putea și spovedi și mai spre noapte, să nu se mai vadă. Și atunci, la câteva luni de când ne cunoșteam cu părintele Arsenie, încă ne mai făceam casa și nu era terminată, tata a îndrăznit:

– Părinte, am nevoie de niște bani.

– De cât, frate Stane?

– De șase mii.

– Vino încoace, ia șase mii!

Și-a făcut tata treaba și s-a chinuit vreun an jumate să îi strângă înapoi. Îi trebuia mai întotdeauna câte ceva, mai intra în ei și când a reușit după un an jumate, a venit la părintele și părintele i-a spus:

– Dar ce e, frate Stane?

– Păi, banii!

– Care bani?

– Banii pe care mi i-ați dat!

– Frate, eu nu dau ca să primesc înapoi.

Și atunci, tata s-a simțit ca și când i i-a mai dat o dată! Și și-a făcut multe, multe lucruri la casă și chiar am reușit.

M. V.: Și nu i-a mai luat banii înapoi?!

P. M. M.: Nu, a spus:

– Frate Stane, eu nu dau bani ca să primesc înapoi. Ăștia sunt pentru tine și casa ta.

De aici m-a învățat și pe mine un principiu extraordinar. Mi-a spus:

– Frate Marius, o să fii foarte căutat de oameni și mulți or să ceară de la tine. Îți spun ceva. Nu refuzi pe nimeni dar nu dai niciodată cât cer și nu dai cu împrumut, niciodată!

Și, atunci, am păstrat principiul acesta și a venit cineva la mine, să îmi ceară niște bani cu împrumut. Vroia vreo câteva milioane bune. Era și student, nu aveam cum să îl refuz și atunci mi-am adus aminte de părintele care îmi spusese:

– O să pui oameni în situații în care chiar nu mai pot, chiar dacă ar vrea să ți-i dea înapoi. Dar ajută cu ce poți!

Și i-am dat respectivului cam 10% din cât cerea el și i-am spus:

– Uite, nu știu dacă te ajută cu ceva, dar pe ăștia nu îi mai vreau înapoi.

S-a luminat omul la față și mi-a spus:

– Vai, părinte, ăștia sunt mai mult decât v-am cerut eu. Dacă vi-i ceream împrumut, tot timpul mă gândeam de unde să vi-i dau înapoi.

Și atunci mi-am dat seama că părintele chiar are niște principii care funcționează. Și unele economic funcționează! E vorba de împrumuturi cum le numește Banca mai mult sau mai puțin fezabile și atunci trebuie să înțelegem că chiar așa funcționează inclusiv iconomia, nu numai economia.

M. V.: Principiile pe care dumneavoastră le aveți ca preot, sunteți foarte iubit în Constanța, ”preotul tinerilor”, în sensul în care nu sunteți foarte riguros dar în același timp știți să păstrați niște lucruri de credință importante, tot de la părintele le aveți? Știți că v-am întrebat o dată, dacă eu intru în biserică fără basma și mi-am luat o grămadă de înjurături pe Facebook că de ce nu îmi pun basma, eu sunt mai păcătoasă decât cea care își pune basmaua?

P. M. M.: În primul rând, trebuie să vedem omul în adevărata lui definiție pe care Dumnezeu i-a dat-o: este creația lui Dumnezeu. Iar smerenia nu este depărtată de fermitate, eu sunt foarte îngăduitor dar și foarte ferm. Am spus:

– Uite, gândește-te să te împodobești cu altceva, în sensul că nu ai nevoie să pui ceva pe cap, dacă spui că nu vrei să pui ceva pe cap că nu îți stă bine sau din alt motiv. Dar, uite, să fii mai îngăduitoare, astăzi și mâine, atât. Să fii mai bună cu cineva care te provoacă. Întotdeauna, bunătatea trebuie să aibă și niște resorturi reale și realiste. Nu poți să fii numai bun, fără să ceri omului ceva la schimb, dar nu mercantilitate, ci pur și simplu să înțeleagă omul că participă la dezlegarea pe care i-o dai și atunci se simte omul mult mai iubit de Dumnezeu, mult mai atent și va fi într-adevăr mult mai folosit lucrul acesta.

M. V.: Vreau să îmi mai povestiți lucruri despre părintele Arsenie. Ce vă mai aduceți aminte dumneavoastră, ce învățături, ce pilde, ce întâmplări?

P. M. M.: Era un protocol, când veneam aici cu doamna preoteasă. Ne lăsa să intrăm și stătea de vorbă cu noi cam o jumătate de oră sau un sfert de oră, cât avea la dispoziție, după care se oprea și spunea:

– Tată, sunteți un trup dar două suflete.

Și atunci rămânea unul dintre noi și se spovedea în continuare și urma și celălalt.

Dar, tot aici s-a întâmplat ceva pentru care trebuie să dau mărturie, neapărat. Era în 1999, pe 2 decembrie 1998 se mutase la Domnul părintele de la Sihăstria, părintele Cleopa și aici, în martie 1999, erau adunați vreo șapte, opt frați veniți de la Sihăstria și era puțină zarvă, eu am intrat, măicuța mi-a spus:

– Părinte, dacă ați băga capul, măcar să știe că ați venit, că stau înăuntru de vreo jumătate de oră și tot sunt spiritele puțin încinse.

Și când am băgat capul, l-am văzut pe părintele Arsenie care parcă a văzut rezolvarea problemei:

– Frate Marius, vino încoace, că nu aveam martor să le spun un cuvânt!

Ei veniseră să se vaite că nu mai există, după ce a plecat părintele Cleopa, duhul Sihăstriei, că nu mai găsesc pacea, că nu mai găsesc liniștea și părintele Arsenie le-a spus:

– Acum că e părintele aici, să vă spun ceva. Voi ați făcut o mare greșeală. V-ați dus la Sihăstria să găsiți mânăstire, întorceți-vă să faceți mânăstire.

Mi-a rămas ca principiu. Întotdeauna când plecăm să găsim ceva, trebuie să ne ducem cu altă atitudine, să facem ceva! Dacă pleci dintr-un loc să găsești pacea în altă parte, trebuie să te duci în locul acela să faci tu pace! Dacă te duci la șeful cu o idee în cap și spui că trebuie neapărat să facă ca tine, trebuie să îl faci pe el să înțeleagă că ideea e a lui și e foarte bună și atunci o va accepta și el. Dacă te duci să găsești, nu o să găsești niciodată, trebuie să te duci să faci!

Dar, cel mai important mi se pare, să vă spun, totuși, că avea subiecte predilecte cu mine, iar cu doamna preoteasă avea alte subiecte. Cu doamna preoteasă vorbea despre mama. Noi având două fete, întotdeauna zgândărea calitatea ei de mamă și nu o lăsa multă vreme și spunea el despre relația lui cu mama și în ultima vreme spunea din ce în ce mai des că îi este dor de mama. Dar când spunea ”mamă”, trecea prin Teologia Maicii Domnului și prin tot ceea ce însemna feminitate și maternitate, în același timp, încât plecai de aici fiind sigur că ai răspuns pentru tot restul vieții.

M. V.: E o rugăciune pe care o spuneți și pe care o știți dumneavoastră de la părintele Arsenie? E vreo rugăciune care vă e dragă mai mult decât alta?

P. M. M.: În toate intervențiile noastre în relația noastră cu Dumnezeu trebuie niște modele. Părintele Arsenie mi-a spus o dată că a fost întrebat de foarte multă lume despre Sbornic, un soi de protocol al Rugăciunii Inimii, ca să vă traduc în ziua de astăzi, cum se ia aer în piept în prima parte a rugăciunii, la ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se ține aerul în piept și se continuă Rugăciunea Inimii. Și acest Sbornic era predat prin perioada interbelică, știau mulți de el, dar părintele a spus:

– Tată, eu nu o să vorbesc niciodată despre așa ceva, pentru că rugăciunea asta, dacă nu îți intră în suflet, înseamnă că nu e pentru tine. Caută o emoție și aceea este rugăciunea ta.

Am căutat numai să învăț câteva rugăciuni, tocmai pentru faptul că nu trebuie să deschid cartea în fața nimănui, ca să creadă că asta e definiția ”ai deschis cartea”, exact cum a pățit părintele Arsenie, și atunci am câteva rugăciuni pe care le știu, pe care le îngenunchiez odată cu fiii mei duhovnicești, dar le spun că trebuie să își găsească ei emoția necesară și suficientă unei rugăciuni, care nu are nicio legătură cu cartea. Probabil că aici este mandatul meu de a nu fi preot de Molitfelnic.

M. V.: Părinte, de ce e păcat să deschizi cartea, acum că veni vorba despre chestia asta și este o întreagă discuție?

P. M. M.: Aceasta este o inducție, în primul rând. Poate că omul care vine cu gândul că dacă deschide cartea, deja știe ce are de făcut, poate să fie chiar influențat. Sunt foarte multe situații în care omul este atât de închis într-o anumită traiectorie, dacă află că asta se va întâmpla cu el, chiar asta se va întâmpla cu el și atunci, de unde omul are destinul în mâna lui, nu mai poate să aibă nimic în mâna lui, pentru că rămâne cimentat pe ceva și cimentarea aceasta poate să pornească inclusiv de la așa-zisele deschideri de cărți.

M. V.: Părinte, dar dacă deschizi cartea și preotul îi spune, de exemplu, că trebuie să facă nouă Tatăl Nostru și nouă rugăciuni, să te spovedești, să te împărtășești, ce-o fi rău în asta?!

P. M. M.: Este rău pentru că îl mărginește pe om. Omul este mai mult decât atât. Omul este mai mult decât o rugăciune, omul este un infinit. Părintele Arsenie întotdeauna spunea:

– Ce taină este omul și nu va ști niciodată cât poate. ”O, omule, cât poți!”

Cita din Sfinții Capadocieni, foarte frumos, ”Omule, dacă ai ști cât poți”. Or, dacă eu îi spun omului că trebuie să facă nouă rugăciuni și cutare și cutare, el va crede că este suficient și nu poate să scoată din el, nu poate să meargă mai departe. Este o mărginire! Este exact ca ursul acela care 30 de ani a stat într-o cușcă de patru metri pe patru metri și la un moment dat, conducerea Grădinii Zoologice, constatând faptul că nu mai putea să fie feroce, a luat decizia să îi dea drumul și au constatat toți că după ce a fost eliberat, acel urs a mers tot restul vieții patru metri în deal, patru metri la vale, patru metri la stânga și la dreapta. Asta înseamnă, de fapt, o fixare a unui canon de rugăciune!

Omul e mai mult decât cuvântul, este fiul lui Dumnezeu și prin rugăciunea Tatăl Nostru, chiar Mântuitorul ne spune că suntem frații Lui.

M. V.: Părinte, mai avem trei minute, nu întâmplător v-am întrebat, pentru cei care nu l-au cunoscut, pentru cei care nu știu cine a fost părintele Arsenie Papacioc, pentru cei care cred că sfinții sunt inventați, cum l-ați defini?

P. M. M.: A întrebat cineva pe părintele, direct:

– Ce minuni puteți să ne spuneți că s-au întâmplat cât ați fost la Aiud sau când ați fost prin munți cu părintele Cleopa?

Și a spus:

– S-a întâmplat, tată, o minune mare! Nu s-a întâmplat nicio minune, asta e minunea, că nu s-a întâmplat nicio minune!

Nu are nevoie părintele să fie nici recunoscut, nu are nevoie părintele de nimic din ceea ce credem noi că trebuie să îi oferim, dar se bucură atunci când oamenii devin mai buni, gândindu-se la un model. Poate să fie modelul desăvârșit în care noi să ne dăm seama că un om care a trecut prin atâtea etape istorice, prin atâtea necazuri, dar nu a vorbit despre ele, că nu îi plăcea să vorbească despre momentele Aiud și despre momentele de zi cu zi…

M. V.: Nu știți nimic, nu v-a povestit ce s-a întâmplat?

P. M. M.: Nu am fost nici curios și nici nu l-am lăsat pe părintele să spună. A spus:

– A fost grozav, tată!

Dar ”grozav” e un termen tehnic. ”Grozav” însemna, așa, un întreg năduf pe care părintele îl spunea dar spunea și:

– Dar a trecut!

Era omul prezentului! De asta nu m-a lăsat niciodată să fac incursiune în lucruri care nu se puteau schimba și nu m-a lăsat nici pe mine să am atitudinea de a mă uita înapoi la lucruri pe care oricum nu le pot schimba și pot să îți facă rău a doua oară! Nu m-a lăsat, de exemplu, să practic spovedania așa-zis anuală. Sunt foarte mulți care mi-au solicitat să se mai spovedească o dată și am spus:

– Dacă nu crezi în prima dezlegare, de ce te-aș mai întreba încă o dată? Ca să retrăiești ceea ce s-a întâmplat? Poate îți vine vreo idee să repeți ceva sau ai vreo emoție scăpată de sub control și îți aduci aminte de cine știe ce năzdrăvănie!

Și de-asta a spus părintele:

– Omul trebuie să fie prezent și atât.

M. V.: Mulțumesc frumos, părinte, încă o dată, La Mulți Ani. Mulțumiri speciale măicuțelor de la Mânăstirea Techirghiol și, de ce nu, părintelui Arsenie Papacioc, că nu este deloc o întâmplare că suntem aici.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că aud, văd și scriu aceste rânduri despre doi duhovnici pe care tot El a rânduit a-i cunoaște pentru ”a da mărturie despre un om, prin prezentarea unui alt om, ca o continuare a lucrării”, cum frumos a spus părintele Marius. E o bucurie pe care o simt ori de câte ori scriu și chiar zâmbesc când scriu! Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru ”invitația” la emisiune, pentru fotografiile dăruite mie dar și pentru gândul cel bun care s-a materializat în această frumoasă poveste cu povești despre care am ales să dau mărturie. Îi mulțumesc părintelui Arsenie Papacioc că a îngăduit să-mi fie ”gazdă” și să fac și eu parte din acel prim cadou de ”fiftynine” pentru părintele Marius! Îi mulțumesc Mirelei Voicu pentru că a primit acel gând transformat de ea în frumoasa emisiune cu invitați de poveste și, mai departe, în această poveste. Vă mulțumesc tuturor celor care citiți aceste rânduri și vă invit să vă gândiți că le-ați putea imprima și pe hârtie pentru a vă apleca asupra lor ori de câte ori mai… pică internetul sau curentul și aveți nevoie de pace în suflet. Dacă știți pe cineva care nu are ”talantul auzului”, oferiți-i posibilitatea, prin citirea acestor povești, de a pătrunde în chilia unor mari duhovnici și de a simți o îmbrățișare care aduce, de fiecare dată, pace și bucurie!