Canon… fără telefon

Orbul din naștere este omul care se naște astăzi și dacă nu este atent, rămâne orb toată viața! Dacă nu își închide telefoanele și nu știe când este eliberat de influențele din afară, este orb toată viața!

Țin să vă anunț ceva. Am aflat aseară că sunt un om liber. Și să vă spun cum. Plecând spre o mătușă, la Valu Traian, care vroia să fie aniversată la 91 de ani, mi-am dat seama când am plecat de acasă, încuiasem deja ușa, că nu am telefonul cu mine. Puteam să fac maxim 30 de secunde ca să intru în casă, să iau telefonul și să plec, dar am spus nu, nu am nevoie de el. Știam că urma să stau șase ore acolo. Șase ore am stat și nu am avut nevoie de el! Când am ajuns acasă, mi-am dat seama că sunt un om liber, liber de contract, liber de o permanentă grijă dacă ai vreun semnal, dacă se întâmplă ceva. Nu sunt un intervenționist, e adevărat, când am ajuns acasă mi-am rezolvat mesajele, a durat vreo două ceasuri, dar nu asta este problema! Important este că am aflat că sunt liber, ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Libertatea este atunci când poți să faci nu numai ceea ce îți place, ci din când în când să îți dai seama dacă poți renunța la lucruri care de multe ori sunt comodități, nu sunt tehnologie, sunt comodități! Pentru că sunt și lucruri de reparat, dacă te-a sunat cineva foarte important, trebuie să înveți cum să îl rezolvi. Dar mai este ceva, dacă tot am ajuns aici, să vorbim puțin și despre dress code. Când vedeți vreun mire sau vreo mireasă, îmbrăcați ca atare, cu ceas la mână, să iertați dar sunteți datori de acum înainte să le spuneți că este cel mai urât gest față de propriul eveniment! Să te uiți cât e ceasul în timpul nunții tale??? Nu la biserică, Doamne ferește, nu am pretenția asta! În ziua aceea care n-are ceas, are numai veșnicie, n-ai voie să te uiți la ceas!

Să te duci la o întâlnire și să ai ceas la mână?! De ce? Ca să contabilizezi cât a întârziat el sau cât a întârziat ea sau cât a durat o convorbire?! Eu nu îmi permit să am cu mine ceas sau telefon nici măcar cât sunt la un interviu, nici nu mă interesează cât durează! Întreb de la început cât și de-acum sunt pedagog de 33 de ani și știu ce înseamnă 15 minute, ce înseamnă 30 de minute și ce înseamnă trei ceasuri! Timpul trebuie să fie în capul meu, nu pe mână, la telefon sau în altă parte! Asta înseamnă să vezi timpul, nu să te uiți la cifre sau la limbi de ceas! Apropo de vederea asta! Dacă vreți să vedeți esența, v-aș ruga foarte frumos să înțelegeți că esența nu este în afară, este în interior și cel care știe că dacă se uită afară și vede numai albastru, în interior este toată educația lui și știe că un instrument poate să îi spună în primul rând unde se află și la ce distanță se află de ținta pe care o are ca destinație. Dacă s-ar uita, așa, pe cer și ar spune ”A, Doamne, dar când vine semnalul la internet?”, ar fi dependență. Este ca și când eu m-aș fi întors aseară să spun că trebuie să iau și telefonul cu mine, ca măcar să știu cât e ceasul.

Încercați și luați-vă un canon de genul acesta! Plecați undeva la o întâlnire și lăsați-vă toate instrumentele de măsurat timpul și bucurați-vă! Atunci veți vedea că de fapt, timpul este la îndemâna noastră, nu e pe mâna noastră stângă sau dreaptă, nu e în buzunarul nostru, printr-un ecran digital. Timpul este aliatul nostru, dacă îl folosim ca atare.

Așadar, ce am învățat noi, astăzi, de la orbul din naștere? Am aflat că a avut o șansă din naștere, nu a fost orb din naștere, a avut șansa să Îl întâlnească pe Hristos, o șansă înscrisă în naștere! Șansa aceasta este și la noi, atunci când nu ne mai uităm cu ochiul educat, spunem noi, la școală sau cu ochiul sfredelitor, să vedem numai greșeli pe stradă sau în societate, atunci începem să ne dăm seama că urmează să ne întâlnim cu Hristos, care să ungă ochii noștri, să ne trimită la izvorul Siloam și de acolo să ne vedem pe noi înșine, asta trebuie să facem! Nu pe altcineva să vedem, ci pe noi înșine!

Cine mai vede de acum înainte borduri ieșite din asfalt, înseamnă că încă nu și-a exersat vederea de sine. V-ați dat vreodată jos din mașină să așezați o dală, aici, pe strada 22 Decembrie? Eu fac asta în fiecare dimineață și știu că prima mașină care vine o scoate din nou, dar eu îmi fac un canon. De ce fac acest canon?! Pentru că știu că și eu pot să fac ceva și poate că nu neapărat cineva să mă vadă sau să mă audă ce fac. Dar poate că încet, încet o să ne obișnuim că ceea ce ni se pare nouă, numai ni se pare, că nu e în regulă, ține de noi! Chiar ține de noi, după cum povestim altora și după cum ne este dat să vedem. Dacă începem să vedem numai cu ochiul cârcotașului, nu o să ne împăcăm cu nimeni.

Întotdeauna, ochiul educat, așa-zis educat la școală, vede numai greșeli pentru că așa a fost obișnuit să fie văzut de către profesori și după cum v-am mai spus, noi suntem obișnuiți să ne uităm după validare pentru că atunci când eram mici, obțineam notă mare sau mică după cum valida profesorul răspunsul nostru. Din păcate, mulți am rămas așa, dar încerc eu să fiu ce n-am avut, să fiu profesorul pe care nu l-am avut, să fiu educatorul pe care nu l-am avut și să fac eu, astfel încât ceilalți să înțeleagă ceva.

Vedeți ce frumoasă este viața dacă știți să vă uitați cu ochii cui trebuie? Eu dacă văd că plouă, nu iau ochii turistului, să știți, iau ochii agricultorului dar mă rog pentru turist să îi găsească Dumnezeu și lui un petec sub soare, să facă și el plajă, că de aceea a făcut 780 de kilometri să ajungă pe Litoral! Întotdeauna, ceea ce vedem nu ține de ce este, ceea ce vezi nu e ceea ce crezi! Ați auzit de expresia asta. Nimic nu este ceea ce credem. Ceea ce vedem noi este ceea ce am creditat să vedem noi. Eu văd un copil și în el văd bucuria de a trăi și de a se juca, față de ochii unuia care este plictisit și care vrea ca acel copil să stea liniștit.

Vă spun o frumoasă povestioară trăită de mine. După ce îmi fac eu o pledoarie despre cum să fac nepotul să scape de… telefonie, în primul rând să nu mă vadă pe mine, tot timpul cu ochii în telefon, când mă duc să îl iau pe Aris de la Grădiniță, îl țin de vorbă până acasă că dacă ajungem acasă, cum intră pe ușă îl ia Buni în primire, așa că nu mi-a cerut telefonul niciodată. Și povestesc eu cu entuziasmul ăsta, la Secretariat, la fete, și după ce una mai în vârstă m-a aprobat, una mai tânără mi-a spus:

– Părinte, mă iertați, dar ce spuneți de un părinte tânăr peste care vine copilul de la școală sau de la Grădiniță și îl plictisește așa de tare încât îi spune să ia telefonul și să îl lase în pace?!

Asta este, cu ce ochi de uiți la copil?! Învățați chiar dacă sunteți tineri și foarte tineri, să vă uitați cu ochii bunicului la copil, cu șansa de a avea nepoți și atunci nu o să vi se mai pară că un copil este plictisitor, nu o să vi se mai pară că un copil cere prea mult. Schimbați ochii, acesta este mesajul Evangheliei de astăzi!

Astăzi avem o mare provocare prin Evanghelia Vindecării Orbului din Naștere. Un orb din naștere este o mare provocare nu numai pentru medicină, este o mare provocare și pentru societate, este o mare provocare pentru a înțelege ce avem noi din naștere și ce nu avem noi din naștere.

S-a dovedit, totuși, că orbul din naștere, în ciuda cârcotașilor, nu era orb din pricina păcatelor lui sau ale părinților, ceea ce ne învață și pe noi să nu mai tragem concluzii greșite. Am auzit tot felul de expresii, de exprimări, asupra unor destine, că… e conceput în Postul Mare, că e… nu știu cum! Astăzi aflăm ceva: nu are nicio legătură! Tot ceea ce Dumnezeu a creat, a creat foarte bine! Nu perfect, pentru că ne-am plictisi, ci foarte bine!

În Evanghelie, după fiecare Zi a Facerii, Dumnezeu s-a uitat și a spus că ”Toate erau bune foarte”. Nu a spus că erau perfecte! Nici orbul din naștere nu era prea… perfect, dar era creat foarte bine. De ce? Pentru că Mântuitorul Însuși ne spune că el a fost creat așa ca să se vadă, prin el, puterea lui Dumnezeu. Deci, mai sunt și lucruri pe care Dumnezeu le lasă să funcționeze într-un fel mai deficitar, din punctul nostru de vedere, ca să se arate puterea lui Dumnezeu! Ei și atunci, dacă de 30 de ani vă tot bat la cap cu Evanghelia aceasta, a venit vremea să vă vorbesc despre adevărata vedere!

Vederea pe mare, imaginați-vă că aveți în față un albastru infinit! Nu este o poezie, este o realitate, albastru e sus și albastru e jos, și la stânga și la dreapta, numai dacă te uiți la vârful bocancilor vezi că au altă culoare, restul e numai albastru. Ce vezi? Vezi?! Nu vezi! Trebuie să te orientezi! Cum ne orientăm pe mare? Am provocat niște comandanți de navă, că am mulți fii duhovnicești, și i-am întrebat dacă se mai folosește crepusculul și sextantul. Și mi-au spus:

– Am învățat despre ele, le-am folosit până acum vreo 30 de ani dar acum nu.

– Păi, de ce?

– Pentru că avem niște radare foarte performante!

– Și dacă se întâmplă să se întrerupă semnalul?

– Ei, se mai întâmplă câteodată, dar mergem înainte.

– Bun și se întrerupe semnalul pentru mai multă vreme decât aveți voi căderea de a merge înainte sau într-o parte, până când să vedeți dacă vă întâlniți cu Titanicul pe dedesubt, cum faceți?

Și el mi-a spus, la modul cel mai serios, că acest lucru nu s-a luat în considerare niciodată și nu este niciun pericol. Nu e nicio problemă, pericol nu este pentru armator, că este asigurat, pericol nu este nici pentru asigurator, că este reasigurat, nu este pericol pentru nimeni în afară de… speța umană!

Am văzut mașini din ce în ce mai performante, din care ieși în mijlocul străzii și apeși pe cheie și restul e treaba mașinii, se parchează singură, dacă are loc de parcare! Și m-am gândit că dacă mai mergem așa, s-ar putea ca noi să ne auto-handicapăm! Iertați-mă, dar acolo suntem! Dacă nu mai ești obișnuit să folosești piciorul stâng decât în caz de forță majoră, ca să spui tu că ai două picioare, pentru că la mașină nu îl mai folosești de mult, gândiți-vă că este pe umerii noștri să ne trezim o dată pentru totdeauna! Dar, pentru că este vorba despre vedere, astăzi vorbesc despre vedere.

Va să zică, ești pe ocean, nu mai e nimic, nimic, nimic, ai o pereche de ochelari, în minte nu ți-a umblat nimeni, dacă nu i-ai lăsat să umble și îți faci din această pereche de ochelari, cu calcule și cu hărțile pe care le ai, un sextant! Bun, dar ce faci cu el?! Trebuie să aștepți crepusculul! Zona crepusculară este zona în care se vede și Luna, și luceafărul și câteva stele, și încă nu este noapte, nici amurgeală. Zona crepusculară! Să știți că zona crepusculară este posibilitatea noastră de a atinge două lumi ale luminii, o lumină care se reflectă din luminătorii de noapte prin luminătorul de zi. Este un fel de… între Ziua a treia și Ziua a patra a Creației, când Dumnezeu a lăsat luminătorii zilei, Soarele, și luminătorii nopții, stelele și luna!

De ce v-am adus toate acestea la un loc?! Pentru că noi, dacă am fi lăsați, așa cum credea lumea, orbi din naștere, așa ceva nu există! Nici pentru cel în cauză nu a existat! Din naștere înseamnă ceva ”bun foarte”, căci orice creație din naștere este creație și Dumnezeu când așează o creație, spune că ”e bună foarte”, adică fă ceva care să ajungă spre perfecțiune, dar nu este perfect pentru că altfel te plictisești! Vreau să vă spun că această situație de a vedea chiar dacă nu ai văzut toată viața trebuie să fie adusă în societatea noastră, aici, acum! Și o să spuneți:

– Bine, dar toți vedem!

Uite că vedem, dar știm că vedem?! Vedem, dar suntem conștienți că vedem?! După cum bine știți, creierul nostru nu vede, creierul nostru are niște auxiliare, ochii, care îi transmit niște imagini, e adevărat că le transmit întoarse, le transmit mai mici, creierul le mărește, pune accentul pe ceea ce vrea să vadă, ceea ce este educat să vadă și ceea ce i s-a indus să vadă! Și orbul din naștere, care mai este problema cu el?! Când s-a dus la izvorul Siloam, ceea ce se tâlcuiește ”trimis”, și să se spele, s-a văzut pe sine și s-a recunoscut pe sine, nu s-a speriat! Înseamnă că deja, creierul lui era dotat cu ceea ce trebuie să recunoască în momentul în care i s-au atașat auxiliarele!

Avem tot ce ne trebuie în noi, acesta este mesajul primordial! Dacă nu avem un auxiliar, putem să îl folosim altfel, putem să avem un vecin, putem să avem pe cineva din familie care să ne ducă de colo, colo, să ne spună ”vezi că acolo este cutare sau este cutare”! Vă mai aduc aminte de cei doi pacienți dintr-un spital, unul dintre ei nu se putea ridica din pat și cel de lângă el se ridica și îi spunea în fiecare dimineață cum este ziua. Un fel de starea vremii, dar nu numai starea vremii, ci și cum a înverzit copacul din față, și cum a început să adie vântul, cum este câte o picătură de ploaie și cum toamna cădea câte o frunză… Și într-o dimineață s-a trezit bietul om neputincios singur și a întrebat asistenta:

– Dar unde e fratele, că îmi spunea starea vremii și ce este pe afară, cum se bucură copiii, cum se îmbrâncesc unii prin parc, cum unii sunt desculți și alții încălțați?!

– S-a săvârșit azi-noapte.

– Bine, atunci spuneți-mi dumneavoastră, măcar astăzi, că nu m-am pregătit, nu am informația zilei pentru astăzi!

– Dar ce să vă spun?!

– Ce vedeți pe geam!

– Care geam?!

Camera aceea nu avea geam. Geamul era în mintea celui care vroia să aducă o veste bună! Să nu credeți că trebuie să vedeți afară ceva superb, ca să puteți să îl descrieți! Nu. Afară nu este nimic interesant, este înăuntrul nostru. Eu dacă văd acum, până mă duc acasă, bineînțeles, dacă nu sunt foarte cârcotaș, două borduri care nu sunt în linie, foarte greu, nu știu dacă în Constanța există așa ceva, dar, mă rog, să spunem că ar exista, aș spune:

– Ăsta este un reper!

Revenind la sextant, nu e sectantul ăla de face parte dintr-o sectă, nu, sextantul de pe mare, fără un reper, Luna, Steaua Polară, Carul Mic, Carul Mare, nu poate să îți dea nicio informație. Asupra a ce?! Asupra locului în care te afli, că dacă nu știi unde te afli, nu o să știi cum să ajungi unde vrei să ajungi! Așadar, iei, când te duci spre casă, bordura aceea ciobită sau care nu este în linie cu celelalte și nu mai spui:

– Vai, ce urâtă e!

Ci spui:

– Ăsta este reperul meu că mai am zece minute până ajung acasă, dacă nu este vreun ambuteiaj!

Reper este și axul drumului, punctat, liniat sau dublu liniat, dar reper este și bordura din spațiile laterale. Un reper pe care trebuie să îl urmezi ca să mergi și un alt reper pe care trebuie să îl urmezi ca să nu ajungi până acolo, că ajungi în șanț! Sunt repere pe care trebuie să le urmărim și repere pe care trebuie să le ocolim.

Vreau să vă învăț să vedeți lumea! Lumea este un reper pentru fiecare în parte! Contează ce fel de reper luăm! Un refuz din partea unuia sau altuia este un reper, este o graniță și o luăm ca atare! Adică, dacă noi considerăm că trebuie să repetăm, înseamnă că Dumnezeu ne-a dat să ne antrenăm ca să repetăm până când trecem de granița respectivă. Dar dacă am repetat de-a surda, ne dăm seama că există un reper că până acolo a ținut drumul și o luăm în altă parte. Fraților, noi trebuie să învățăm să vedem, că nu cu ochii vedem! O ploaie o văd ochii unui agricultor care se închină și spune:

– Doamne, poate anul ăsta este conform zicalei ”Dacă plouă-n mai, avem mălai”!

Dar aceeași ploaie, în ochii unui turist care a venit și el din Maramureș pe Litoral, este cel mai mare dezastru:

– Uite că plouă, am bătut 900 de kilometri până aici și aici m-a apucat ploaia și poimâine trebuie să plec și mă uit pe prognoză că o să plouă mereu!

Aceeași ploaie binecuvântată de unii și considerată eșec de către alții este vederea noastră! Cum o vedem?! Cum vedem lucrurile acestea?!

Dar să ne întoarcem puțin și în Ierusalim, unde orbul din naștere a iscat foarte multe controverse. Unii spuneau că a fost orb, fariseii spuneau că nu a fost orb și au venit cărturarii care au spus că a fost sau n-a fost orb nu contează, pe ei îi interesează că e sâmbăta! Este sâmbăta, aha, un reper! Alt reper! Adică, sâmbăta trebuia să stai cuminte, să stai și dumneata acasă, că ai ieșit pe stradă iar Cel care te-a vindecat are păcat mai mare ca al dumitale, pentru că te-a vindecat în zi de sâmbătă! Nu s-a respectat protocolul! Ca și când un medic intră în operație și face bine dar vine cineva să îi spună că nu a avut avizul de la Cardiologie! Protocolul! Ca și când ar fi în zi de sabat!

Trebuie să mai învățăm un lucru. Lumea e plină de protocoale și trebuie să fim foarte atenți cu ele. Trebuie să le îndeplinim pe cele care sunt absolut imuabile, cele care nu pot fi date la o parte, cele care nu țin de noi. Dar protocolul de a te îmbrățișa cu cineva și de a vindeca pe cineva încurajându-l nu are nicio valoare la nivel personal, nu mă poate opri nimeni să fac lucrul acesta! De ce?! Pentru că am găsit, pur și simplu, o posibilitate de a-l vindeca pe celălalt! Vă mai aduc aminte, acum, în câteva cuvinte, despre cel care vindecase un paralitic la care neuronal nu funcționa nimic. Și a fost întrebat cum a făcut.

– Foarte simplu! Au venit, ca la Evanghelie, patru inși cu el, mi l-au adus în cabinet și le-am zis să plece și am rămas cu el!

– Și?!

– L-am întrebat ce e cu el și mi-a spus că nu poate să miște nimic.

– Și?!

– Și eu l-am convins că poate!

Asta este datoria noastră, să ne convingem întâi pe noi că se poate și apoi vom constata că se poate tot. De ce se poate tot? Pentru că toată Creația este lăsată de Dumnezeu să fie ”bună foarte”! Dar diferența știți ce o face? Convingerea! Suntem convinși că așa funcționează lucrurile și chiar funcționează! Dacă ne îndoim, începe câte o durere și nu îi mai dăm de cap pentru că ne-am îndoit. Și Sfântul Apostol Petru a plecat din corabie când I-a spus Mântuitorului ”Poruncește, dacă ești Tu și nu ești o nălucă, să vin la Tine pe mare”, a făcut vreo trei pași și când a văzut valurile cele mari, s-a îndoit, s-a gândit că poate se scufundă și când a început să se ducă la fund, iar I-a cerut ajutor lui Iisus! ”Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”, l-a întrebat Iisus. Așa suntem și noi pe marea asta, ca să revenim la sextant. Toată instrumentația pe care o avem trebuie să fie cât mai simplă, ca să ne solicite nouă cât mai mult din ceea ce speța umană a tot adăugat, a adăugat, a adăugat! Numai că dacă nu suntem atenți, a adăugat la unii care au devenit foarte, foarte comozi!

Știți că, de fapt, esența unui inventator este că are o fire leneșă, comodă aș fi putut spune dar nu ați fi înțeles! Leneșul, puturosul, acela inventează orice, cred că și mașina asta automată, care se parchează singură, schimbă vitezele, nu mai stai tu să te gândești că dacă ești pe Transfăgărășan trebuie să mergi cu a doua, nu, ai apăsat, mergi mai departe și gata! Da, dar cel care o folosește o să uite încet, încet, ca un elev care nu a învățat tabla înmulțirii la bună vreme și acum scoate telefonul, butonează tabla înmulțirii și face un exercițiu! Înțeleg să folosești calculatorul pentru niște radicali, pentru ceva cât de cât mai sofisticat, dar ca să îl folosești pentru tabla înmulțirii sau pentru alte lucruri, ne întoarcem la ceea ce trebuie și ceea ce avem la îndemână să facem. Chiar dacă aveți posibilitatea să vă duceți într-o localitate pe care nu o cunoașteți, am dat și studenților mei acest canon, de multe ori, să nu folosiți nicio aplicație de hărți și absolut niciun indiciu… electronic. De ce?! Ca să învățați și Geografia! Dacă tu pleci din Constanța și vrei să ajungi în Suceava, trebuie să știi prin ce județe treci, că atunci când ieși din Constanța, nu scrie pe indicator Suceava 495 de kilometri, scrie Ovidiu și dacă nu ești atent și nu o iei spre Kogălniceanu, ajungi la Tulcea, nu mai ajungi pe drumul pe care să mergi mai departe spre Suceava! Și unde e Geografia? Păi, dacă tu ești întotdeauna atât de comod încât auzi pe tanti Ioana sau pe nea Petrică, ”Virați la dreapta” sau ”Mai aveți trei kilometri până la sens giratoriu”, ce ai făcut?! Nu faceți altceva decât să antrenați lenea, în loc să antrenați ceea ce este bun!

A, astăzi este vorba despre vedere și despre orbul din naștere? Păi, credeți că v-am vorbit despre altceva?!

Cred că v-ați convins că… nimic nu este ceea ce pare, că o predică din Duminica Vindecării orbului din naștere trebuie privită cu alți ochi sau ascultată cu alte urechi! Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru îngăduința de a-i reda cuvintele aici, așezate în… propria-mi viziune, dar și pentru canonul acesta propus de a redescoperi lumea pe viu, ca în copilăria mea și a multora dintre dumneavoastră, fără tot felul de… ajutoare de ultimă generație. Este bine să ne updatăm, dar măcar din când în când să mai ridicăm privirea obosită din telefoane, tablete și laptopuri, să ne ștergem la ochi cu emoția și bucuria copilului care se trezește din somn și găsește ghetuțele pline de darurile Moșului Nicolae și să vedem că viața e plină de astfel de daruri, la orice vârstă și pentru toată lumea! Vă mulțumesc că ați citit aceste rânduri și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a făcut ”buni foarte”! Îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=yyUJS5i51HE și îi mulțumesc Nadiei Iancu pentru frumoasa imagine cu interiorul Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, al cărei preot paroh este părintele Marius Moșteanu.