Blândă visare

Cântă din nai, la streașină, vântul

Și umple cu dor întreg pământul.

Dor de iubire, de vreme frumoasă,

Dor de simțire din cea mai aleasă.

Se plânge vântul, se tânguiește

Că nimeni pe lume nu îl iubește.

– Dar eu te iubesc, atunci când ești blând,

Se-aude marea în vuiet prelung.

– Când vara te simt ca o briză ușoară,

Atunci apa mea cântă ca o vioară!

Când împingi câte-un nor să mai dea câte-o ploaie,

Scapi lumea toată de-a verii văpaie!

La munte-nfiori brazii-n pădure

Și șlefuiești stânci golașe și sure

S-arate parc-anume ca din povești,

Să le iubești numai cât le privești!

Nu te vrem viscol și nici furtună,

Dar știm că îți trece și-aduci vreme bună!

Copiii de vor și cânt bați tu mai tare,

Să le ridici zmeul în ceruri să zboare.

– Și eu te iubesc, mărețule vânt,

Mă faci să zbor și vesel să cânt,

Se-aude o mierlă ușor fredonând

Un cânt de iubire din pieptu-i plăpând.

De știi să te-oprești și s-asculți cu răbdare,

Te simți iubit de întreaga suflare

Și când sufli de zor și-aduci nori de zăpadă,

Și când sufli ușor încât lumea să vadă

Gărgărița cum zboară în câte-o grădină,

Vestind iubirea care-o să vină.

Și uite-așa, ca în poveste,

Nervosul vânt s-a calmat fără veste

Și-a lăsat lumea toată în blândă visare

Din vârf de munte și până la mare.