O noapte de groază

AVENTURILE LUI RA LA MARE (17)

În zborul lor amestecat, de mai multe vârste, neamuri, mărimi şi deghizări, Ra şi gaşca domnului Corbu reuşiră să mai sperie şi vreo doi câini, dar şi un grup de trecători neobişnuiţi cu… apariţiile aeriene neidentificate.

Era greu să nu remarce o chestie mică, neagră, cu aripi dar şi cu un cap într-o formă ciudată, ţuguiat ca un con şi care mai şi scotea nişte zgomote înfundate, o chestie mare şi albă, fâlfâind ameninţător dar şi cuplul de cioroi bătrâni croncănind sonor, mai ceva ca toţi ceilalţi la un loc! În formula asta au aterizat şi pe faleză, spre încântarea păsăretului şi peştilor, dar şi a lui tanti Steluţa. Din apă se zăreau Kiki cu părinţii, care, spre surprinderea lui, veniseră încântaţi să asiste la farsa lui cu năframa. Semnalul i-a fost dat de domnul Corbu, care s-a uitat mai întâi în jur, să se asigure că există destui trecători pe faleză care să îl observe pe Kiki în ipostaza de fantomă. Şi acesta chiar şi-a luat rolul în serios, a prins cu nădejde pânza cea albă, după care a ţâşnit deasupra apei, fluturând-o bine în vânt. Cum era deja întuneric, nu se vedea Kiki înotând cu repeziciune, ci doar pânza cea albă, ca o apariţie fantomatică ce plutea în viteză deasupra valurilor. Unii oameni s-au oprit să vadă mai bine despre ce este vorba, alţii însă au grăbit pasul, căutând să nu mai privească în urmă, speriaţi de-a binelea! Dintre cei curioşi, unii au filmat, aşa că în cele din urmă au aflat şi că s-au lăsat păcăliţi de un delfin. Kiki a lăsat pânza să plutească pe apă, iar el şi-a continuat salturile vesele, spre încântarea spectatorilor, oameni, peşti şi păsări.

– A fost tare de tot!, se entuziasmă Ra, la apariţia lui Kiki lângă stabilopozi, după încheierea reprezentaţiei lui. Chiar că şi mama s-a distrat pe cinste, la fel şi ai tăi, dar şi doamna Corbu cu toţi ceilalţi! Ai auzit ce am făcut eu şi cum l-am pus pe fugă pe motan?

– Am auzit, doar că abia acum am aflat şi toată povestea. Am înţeles că nu erai pregătit să vorbeşti despre asta, aşa că nu am insistat, dar să ştii că sunt şi mai mândru că suntem prieteni. Păcat că nu am putut să văd ce faţă a făcut motanul ăla când l-ai speriat. De fapt, nici măcar nu sunt sigur că ştiu cum arată unul, că pe aici, doar dacă mai zăresc câte un câine, când vine cu stăpânul să privească marea, spuse Kiki, chicotind vesel.

– Oricum, nu arată deloc bine motanul ăla. A îmbătrânit şi chiar nu îmi mai e frică de el. Aproape că mi-era milă când s-a izbit de tomberon. Dar, mi-a prins tare bine că m-am convins că acum sunt mare şi nu mă mai sperii aşa uşor!

– Mda, doar că încă eşti moale. Auzi la el, să-i fie milă! Da’ motanului crezi că i-ar fi fost milă de tine?, îl apostrofă domnul Corbu, mereu la datorie să îşi instruiască protejatul.

Dintr-o dată, după ce gălăgia generală a schimbului de impresii s-a potolit, s-a auzit un glas atât de frumos, care scotea sunete atât de suave şi cu tonalităţi melodice atât de diferite, încât amestecătura colorată de oameni, peşti şi păsări amuţi încântată, sperând ca acele note muzicale venite parcă de nicăieri, în aerul rece al nopţii, să continue cât mai mult. Era mierla, invitata specială a doamnei Corbu! O apariţie pe cât de modestă, măruntă, neagră, cu ciocul galben, pe atât de impresionantă ca voce. Nici că se putea o încheiere mai plăcută a serii de Halloween pe faleza constănţeană.

(Va urma)