Dacă cineva te iubește, să știi că te iubește așa cum știe el să iubească. Nu o să ceri de la o persoană rece să te iubească într-un fel în care aștepți tu să te iubească o persoană caldă! Și nu trebuie să îl consideri vinovat pe celălalt că te iubește atât, pentru că atâta poate el!

Asta ne învață pe noi Dumnezeu, când spune că a doua poruncă din Lege este ”să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”! Deci, Dumnezeu nu ne poruncește lucruri care nu ne stau nouă la îndemână! Nu ne poruncește să măsurăm în inch o distanță, dacă noi suntem în lumea centimetrului! Dumnezeu nu ne poruncește să folosim unități de măsură pe care noi nu le cunoaștem, ci ne poruncește să fim atenți că noi suntem unitatea de măsură. În sentiment, unitatea de măsură este suferința! Să nu credeți că iubirea se măsoară în declarații de dragoste! Nu. Iubirea se măsoară în suferință, în capacitatea unuia de a suferi pentru cel pe care îl iubește! Și, dacă mă aud pe mine spunând anumite lucruri și pe acasă, vă mai aduc aminte că, de exemplu, puteți să spuneți celor dragi ” Te iubesc” de un milion de ori, dar ia încercați astăzi, după ce ați fost servit, să vă ridicați și să spălați farfuriile! Nespunându-i că o iubiți, să știți că va înțelege mult mai bine din acest gest și din altele, dacă putem să le facem!

Sunt foarte multe lucruri pe care noi le raportăm, așa, în văzduh și purcedem la a scrie tot felul de mesaje, dar lumea de lângă noi are nevoie de mângâierea noastră reală, de compasiunea noastră și, mai ales, de măsura iubirii noastre! Dacă putem să iubim mult, iubim mult și celălalt simte, dacă putem să iubim puțin, iubim și celălalt simte, dar simte că este maximul pe care putem să îl oferim. Dacă știm să suferim pentru celălalt, cu siguranță că celălalt va simți că iubim cu maximă intensitate.

De multe ori, atunci când întrebăm pe cineva și vrem un răspuns foarte clar, primim tot o întrebare ca răspuns și nu este așa o mare filozofie, să nu credem că numai filozofii ne răspund tot cu o întrebare. Nu, și acasă, îl întrebi pe celălalt, când pleacă de acasă:

– La ce oră vii?

Și imediat ți se răspunde:

– Dar trebuie să vin mai devreme?

– Nu, te-am întrebat pur și simplu!

Acest joc de întrebare și răspuns este unul care, din păcate, reglează neputința în celălalt. În loc să se răspundă concret la întrebare, se adresează o altă întrebare:

– Dar de ce mă întrebi?

Sau, dacă cineva este ispitit în vreun fel, așa, imediat începe și se disculpă:

– Dar și cutare a făcut!

– Nu, eu am întrebat de ce ai făcut tu!

Niciodată nu suntem atât de sinceri și atât de pregătiți ca atunci când ne întreabă cineva, așa, foarte franc, să răspundem la întrebare. Am mai constatat și altfel de genuri de răspuns, când întrebi:

– De ce ai făcut cutare lucru?

Imediat îți răspunde:

– Păi, așa se face, pentru că și cutare a făcut!

– Da, dar e frumos?!

– Da, dar a făcut și cutare!

De multe ori, atunci când avem oarece nelămuriri, încercăm să fim lămuriți de cei îndreptățiți să o facă, dar dacă nu găsim răspunsul pe care noi îl intuim, nu e valabil sfatul pe care îl primim. Atunci, de ce mai întrebăm?! Din două motive: ori ca să ne aflăm în treabă, cum spune românul, ori ca să îl punem pe celălalt într-o dificultate, pentru că noi oricum nu ascultăm decât dacă se potrivește, așa, oarecum, ceea ce am întrebat noi cu ceea ce intuim că ar fi răspunsul. Aici a vrut să ne aducă Dumnezeu! Să nu credem că lucrurile sunt așa cum sunt în mintea noastră!

Trebuie să ne asumăm! Astăzi învățăm să ne asumăm.

”Care este cea dintâi poruncă din Lege?”

Sfinții Părinți au rânduit ca astăzi să ne propună a ne aduce aminte de un moment petrecut de Mântuitorul în mijlocul ucenicilor dar în același timp și în mijlocul fariseilor, al cărturarilor, care ”căutau să-L prindă în cuvânt”. Aceștia puneau întrebări de multe ori retorice, la care nu de răspunsul lor duceau lipsă, ci vroiau să vadă cum și în ce fel pot ”să Îl prindă pe Hristos în cuvânt”, cum pot să răstălmăcească răspunsul pe care îl dă la întrebările respective. Și iată că, spune Sfântul Evanghelist Matei, ”într-una din zile a venit un învățător de Lege, ispitindu-L și spunându-I:

– Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?

Și Mântuitorul a răspuns pe dată:

– Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău, toată puterea ta și tot cugetul tău, este cea mai mare poruncă din Lege și a doua, asemeni acesteia, este să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În acestea două constă împlinirea tuturor poruncilor.

Și probabil că s-a așternut prea multă liniște după acest răspuns, pentru că Mântuitorul imediat s-a adresat cărturarilor și a spus:

– Vouă ce vi se pare despre Hristos? Al Cărui Fiul este El?

Și ei au răspuns foarte repede:

– Al lui David, este fiul lui David!

Și atunci, Mântuitorul spuse:

– Cum este El fiu al lui David, când acesta Îl numește pe El, Domn, atunci când spune: ”Zis-a Domnul, Domnului meu, șezi de-a dreapta mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi, așternut picioarelor Tale”?

Și, nemaiștiind ce să Îi răspundă, din acel ceas nu L-au mai întrebat pe El nimic”.

Cele două răspunsuri pe care le aflăm astăzi sunt legate între ele și, mai ales, trebuie să ne gândim la următorul lucru: de ce Mântuitorul a simțit nevoia să adreseze și El o întrebare celorlalți, dar vedeți că Mântuitorul nu a răspuns cu o întrebare, ci a adresat o întrebare după ce răspunsese la întrebarea pe care I-o adresaseră fariseii și cărturarii. Când Mântuitorul a răspuns la întrebarea ”Care este cea mai mare poruncă din Lege?”, să știți că presiunea era foarte mare, pentru că iudeii țineau la toate poruncile la fel, cum de altfel și noi trebuie să ținem. Și chiar spun Sfinții Părinți: ”O poruncă încălcată cu fapta sau cu gândul este o poruncă încălcată”. Ori ai omorât pe cineva, fizic, cu cuțitul sau cu cine știe ce, ori ai bârfit pe cineva, ucigându-i imaginea, este același lucru! Și o să spuneți:

– Bine, dar nu e chiar așa!

Ba da, chiar așa este, din punctul de vedere al moralei! Chiar îmi aduc aminte că spunea Preafericitul Anania, Dumnezeu să îl odihnească:

– Cuțitul, din punct de vedere moral, este neutru. Dacă eu îl folosesc să tai pâine, să împart la masă, îl folosesc cu bine. Dacă îl folosesc înjunghiind pe un frate de-al meu, este un lucru rău. Dar nu cuțitul este de vină, ci gândul meu și utilizarea lui de către mine!

Și acum, mergând mai departe de la Porunca Iubirii, aflăm care este ordinea în care trebuie să iubim. Și anume, când întreabă Mântuitorul ”Despre Hristos, ce părere aveți, al cui Fiu este?”, nu a întrebat ca să îi încuie pe cărturari și pe farisei, ci a întrebat ca să îi lămurească, să vadă cam cum văd ei cine este Hristos. Și când I-au răspuns ”Este fiul lui David”, Mântuitorul le-a spus: ”Nu se poate”, pentru că dacă ne uităm, așa, cronologic, cum spune David ”Zis-a David Domnul, Domnului meu, șezi de-a dreapta mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi, așternut picioarelor Tale”. Dar ei nu au întrebat nimic, pentru că le-a fost teamă ca nu cumva să li se răstoarne tot sistemul lor de valori. Nu au întrebat nimic, ca nu cumva să Îi dea Mântuitorului posibilitatea să îi uluiască și mai tare, să spunem așa. Nu au întrebat ”Cum adică de vine că David este mai mic decât Hristos, dacă este născut înainte?”. Nu au întrebat lucrurile acestea pentru că ei, deja, chipurile, le știau pe toate.

Să știți că Mântuitorul ne-a punctat, astăzi, cu curaj, care este cea mai mare poruncă din Lege, tocmai pentru a ne așeza într-un raport cu Dumnezeu! Și anume, ne-a spus foarte clar că prima poruncă este să iubești pe Dumnezeu și a doua este să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Acest ”a iubi pe aproapele ca pe tine însuți” este, de fapt, metrul etalon de iubire, ca să știi cât de intens este sentimentul pe care îl investești în ceilalți. Știți că și dacă găsești pe stradă niște bani, întâi îi numeri ca să vezi cât ai găsit! Când am aflat prima dată lucrul acesta, am crezut că este un lucru hilar, dar nu, este o realitate!

Dacă noi L-am văzut pe Dumnezeu că trebuie să Îl iubim, este prima poruncă din Lege, imediat ni s-a dat și un ”regulament de funcționare”, care este în articolul 2: ”Iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Înseamnă că până la Dumnezeu, trebuie să rezolvăm problema iubirii cu noi înșine, apoi să o verificăm cu aproapele și de abia la urmă să știm că aceea este unitatea de măsură pentru Dumnezeu! Cum pot eu să spun ”Doamne, Te iubesc”, când nu știu ce înseamnă lucrul acesta?! A, ne spune în articolul 2 că iubirea este cea pe care o manifestăm față de noi și față de aproapele, adică față de aproapele, ca și când o manifestăm față de noi înșine. Și veți spune:

– A, da, dar eu mă iubesc foarte mult!

Nu e adevărat! Aș vrea ca tema de astăzi să fie un exercițiu pe care am să vi-l dau să îl faceți până săptămâna viitoare, acela de a vă întreba cât de mult sau de puțin vă iubiți. Și o să constatați cât de puțin vă iubiți! Dacă vă iubiți, ar trebui să fiți în centrul atenției și vă spun că nu sunteți în centrul atenției, de vreme ce nu vă odihniți cât trebuie, de vreme ce nu vă alimentați cum trebuie, de vreme ce nu vă îmbrăcați cât trebuie! Și atunci, haideți să o luăm de la capăt! Împărțim iar ziua în trei, cum am mai spus și altă dată, că de-aia e făcută din 24 de ore, nu din 26, și aflăm că 8 și cu 8 și cu 8 fac 24. Am spus că 8 trebuie să le dăm pentru celălalt, adică să muncim, 8 să le dăm pentru familia noastră, iar ce ne-a mai rămas, trebuie să ne odihnim, adică pentru noi. Și, în momentul în care tragem linie și vedem că 8 dintr-o parte s-a făcut 12 și 8 din partea cealaltă s-a făcut numai 6, ne dăm seama că nu ne iubim și atunci cu metrul acesta frânt, că nu mai este de 100 de centimetri, ce facem? Cu el măsurăm iubirea față de celălalt! Avem un metru care nu este un metru!

Să vă povestesc, așa, în câteva cuvinte, ce am pățit eu când am cumpărat, de la Dubai, material să îmi fac două reverende. Așa îmi propusesem eu, să îmi fac numai câte două și să mă îmbrac, așa, cu bucuria că știu de unde am cumpărat materialul respectiv! Acum și când merg în câte un loc, îmi place să vin de acolo cu câte ceva, ca atunci când mă îmbrac cu respectivul obiect, să mă ”transport”, oarecum, dincolo! Și am luat materialul, m-am gândit eu, nu de două, de două jumate, să îmi mai rămână ceva și când am ajuns acasă, bietul croitor mi-a spus:

– Părinte, de-abia a ieșit una!

– Vai, dar nu se poate!

– Da, în primul rând nu era măsurat cu metrul, era măsurat cu yard-ul și în loc de 100 avea 90 și în loc să fie dublu lat, era dublu lat dar pe limba lor și de-abia, de-abia, mi-a ieșit de o reverendă.

Iată că trebuie să știm că ne înconjurăm de lucruri cărora noi le dăm, într-un fel sau în altul, o utilizare. Bunăoară, chiar și hainele noastre sunt de mai multe feluri, dacă ne îmbrăcăm ostentativ, dacă ne îmbrăcăm smerit sau dacă ne îmbrăcăm de necesitate, acestea spun despre noi gândul pe care l-am avut atunci când am procedat la a ne îmbrăca. Eu unul, personal, de multe ori nu am înțeles anumite accesorii la ceilalți și multă vreme eram tentat să judec și m-am potolit, pentru că orice accesoriu vorbește despre cel care îl folosește. Chiar am să vă spun ceva: plecam într-un obicei al nunții, fiind naș și soția m-a îndemnat să iau cravată. Și am spus:

– Nu pot să iau cravată.

– De ce?!

– Păi, trebuie să iau papion.

– De ce? Știi că papionul se poartă numai seara, după ora 5?

– Știu, dar eu cu cravată mă duc la piață, pentru că așa mă duc eu la piață! Ce vrei, să mă duc acum la nuntă ca la piață?!

Și atunci mi-am dat seama că așa cum gândesc eu, nu puteam să scriu pe fruntea mea:

– Măi fraților, deși este ora 12 și eu nu sunt vreun tâmpit, știu că papionul nu se poartă la ora aceasta, îl port ca să fac și eu o diferență că nu mă duc la piață, mă duc la nuntă!

Dar nu puteam să scriu în frunte și am spus:

– A, înseamnă că și eu trebuie să știu despre ceilalți același lucru! Când îl văd pe vreunul înzorzonat, așa, zorzoana aceea face parte din personalitatea lui!

Și trebuie să învățăm că sunt anumite lucruri pe care unii le consideră utile, alții nu le consideră utile, unii le folosesc într-un fel și alții le folosesc în alt fel. Ce trebuie să învățăm noi? Să nu îi mai judecăm pe ceilalți, pentru că în măsura în care nu îi mai judecăm pe ceilalți, avem și noi libertatea de a folosi anumite lucruri într-un fel sau într-altul.

Fraților, iubirea este în ograda noastră, metrul etalon cu care trebuie să măsurăm distanța cu celălalt este în ograda noastră și este numai în ograda noastră să ajungem să primim și prima poruncă, Dumnezeu ne cere întâi să o primim pe a doua, că a spus ”În acestea două stă împlinirea Legii”! Mesajul de astăzi este acela ca de acum înainte să ne uităm mai mult în oglinda sufletului nostru, să vedem dacă într-adevăr avem unitate de măsură pentru a ne așeza într-un raport cu celălalt, într-un raport până la urmă cu Dumnezeu, dar în primul rând să nu uităm că acest raport se săvârșește prima dată în noi! Un om împăcat cu el este un om care poate să împace și pe alții. Un om care este în veșnică ceartă cu el însuși și veșnic răspunde la întrebări cu alte întrebări nu va fi în stare niciodată să aibă stare de pace și nu va putea să Îl iubească pe Dumnezeu, pentru că de fapt nu se iubește pe el. Acesta este mesajul și aceasta este chemarea pe care ne-o adresează Hristos, astăzi, când spune că trebuie să fim atenți cine cui îi este fiu, David lui Hristos sau Hristos lui David? Dumnezeu ne așteaptă să Îi fim Lui fii și dacă vrem să Îl iubim, trebuie să ne iubim pe noi, pentru că așa cum ne iubim pe noi, îl iubim pe aproapele nostru.

Subiecte mereu actuale, abordate atât de frumos în predica părintelui Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța la Porunca Iubirii, ținută în anul 2013. Îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a putea reașeza textul predicii într-o ordine diferită. Îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări aici:

 

Share: