Ghiozdane grele pe aripile destinului unui copil

Văd copii care se duc la școală cu ghiozdanele așa de grele și lumea se vaită de acest lucru, dar pe mine mă deranjează altceva, parcă simt cum ghiozdanele acelea grele sunt fix pe aripile destinului unui copil! Ce înseamnă ghiozdanele acelea?
Începând de la chenarul pe care ți-l indică educatoarea ca să coloreazi și să îți inducă faptul că numai așa se face și îți amputează puterea artistică, până la profesorul care îți așează arcușul să cânți la vioară și întotdeauna îți spune că ochii tăi trebuie să stea numai și numai pe arcuș, ca nu cumva să fie într-o parte și să nu scoată sunetele acelea. Când tu vrei poată să îi cânți mamei tale un cântec și să închizi ochii, imediat să te trezească cineva:
– Mă, nu așa se face!
Toate aceste protocoale care țin până la urmă și de învățarea unor lecții, totuși, distrug în noi puterea creatoare! Eu întotdeauna când vorbesc despre vioară și arcuș îl am în minte pe Lazăr Cosma, care a fost recunoscut pe plan mondial pentru activitatea sa și care spunea:
– Eram în clasa a IV-a, am fost la un concurs și cântam la vioară. Pe la jumătatea piesei, mi-am dat seama că trebuie să dau mai mult din ea și am închis ochii și am cântat, după părerea mea, dumnezeiește, dar am fost descalificat. Mi s-a spus că am închis ochii și am întrerupt contactul cu arcușul și puteam, deși nu s-a întâmplat, să ating corzile cu partea de lemn, nu cu cea cu păr.
Și atunci, deși era mic, Cosma a luat decizia să nu mai cânte niciodată la vioară, dar muzica să-i meargă mai departe. Și a ajuns într-adevăr să compună, a ajuns să închidă ochii când vrea el, nu când scrie în protocol că trebuie să o facă!
Și regulile sunt foarte bune, pentru că ne învață să trăim în societate. Chiar mă întreba cineva dacă știu vreo școală mai liniștită, o școală la care copilul să învețe să se și poarte frumos, să nu fie bătăi, să nu fie bullying. Zic:
– Ferește-te de aceste școli! Păi, copilul dacă nu e admonestat de cineva, cum se poate antrena, că în societatea aceasta așa se trăiește și ce va face copilul acela? Va aștepta ca toți din jurul lui să vorbească numai frumos și să se poarte reverențios?! Nu, el să fie atât de bucuros să constate că mai sunt și oameni care vorbesc frumos, unul la milion, e treaba lor, bine că i-a găsit! Nu fugiți de lucruri care vă pot antrena!
Știți ce important este să faci ceva pentru celălalt, chiar dacă celălalt nu știe?! Mi-aduc aminte de părintele Arsenie care spunea că aproape în fiecare zi, un coleg de-al lui de școală primară îl bătea. Să nu credeți acum că bullying-ul s-a inventat în secolul ăsta și sunt acum tot felul de manuale ale psihologilor, să dea ei tot felul de definiții!
Nu, tată, bullying-ul era la începutul secolului trecut, prin 1920 maxim, părintele Arsenie era la clasa întâi, a doua și spunea:
– Tată, mă bătea în fiecare zi dar într-o zi m-a bătut rău, rău de tot, aproape că nu puteam să mă duc acasă, dar încet, încet, când am ajuns acasă mi-am dat seama că dacă ar fi aflat tata de ce sunt așa, i-ar fi dat o chelfăneală mare. Și i-am spus că m-am împiedicat și am căzut într-o groapă și m-am lovit.
Vedeți ce înseamnă grija pentru celălalt? Grija pentru celălalt anulează toată neputința celuilalt!
De multe ori suntem ispitiți să credem că dacă vrem să fim oameni de succes sau vrem să facem ceva care să rămână după noi, de altminteri cu foarte bune intenții, ni se pare că trebuie să facem ceva în plus, ori eu, astăzi, vin cu un mesaj: nu de ceva în plus este nevoie, ci fix de ceva în minus!
Atunci când Michelangelo a fost întrebat de către un admirator, cum de a reușit să sculpteze un înger, el s-a uitat cam mirat:
– Dar eu nu am făcut altceva decât să dau la o parte fiecare dintre bucățile de marmură care erau în plus!
Erau în plus! Nu credeți cumva că și noi suntem niște bucăți de marmură, rămășițe ale lutului din care Dumnezeu a făcut pământul? Nu credeți că noi avem ceva peste noi și suntem datori a da la o parte ceea ce nu ne aparține nouă? Nu credeți că a venit vremea să înțelegem că pentru a face mai mult și a ajunge mai departe și mai luminoși, trebuie de fapt să renunțăm la ceva și nu să adăugăm ceva? Pentru că de multe ori și noi, când cumpărăm un cadou sau primim un cadou, ne apare întâi o cutie mare, după care suntem invitați să o desfacem, în acea cutie mare eventual este și o cutie mai mică, una și mai mică, și mai mică și până ajungem la adevăratul cadou, aproape că am obosit cu despachetatul. Dar, când am văzut cadoul, ne-am dat seama că nu ceea ce am văzut prima dată este important, ci ceea ce a rămas.
Un cadou este și viața noastră, nu trebuie să îl mai ambalăm în ceva, ci trebuie să îl dezambalăm! Noi trebuie să scoatem din noi, așa cum ni se și spune de altminteri în prima Fericire, ”Fericiți cei săraci cu duhul, căci aceia se vor mântui”. Toată lumea se gândește că trebuie să fie așa, sărăcia cu duhul înseamnă pe românește să fii mai prostuț, așa, ca să o duci bine. E adevărat, și asta este o calitate a unui om, chiar dacă nu e prostuț, să îi facă pe ceilalți să creadă lucrul acesta, ca el să se simtă bine.
Asta înseamnă să începem să fim sculptorii destinului nostru, ca Michelangelo, să dăm la o parte fiecare praf de marmură care nu este la locul lui în imaginea unui înger. Dumnezeu nu așteaptă de la noi să adăugăm! Dumnezeu așteaptă de la noi să ne golim, pentru că în momentul în care ne golim, ne umplem de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt stă lângă noi, suflă dar nu are unde să intre, dacă e plin. Dacă noi vom fi atenți să ne golim pe noi de ale noastre, de ego-ul nostru, de egoismul nostru, de toate părerile noastre despre noi înșine, despre tot ceea ce credem noi că trebuie să arătăm în lume, cu siguranță că atunci va poposi și Duhul. Bine, cei care v-ați obținut niște titluri universitare, post-universitare, doctorale, v-ați dat seama că după ce ați primit diploma și după ce v-ați angajat eventual chiar și în baza ei, nu v-a mai întrebat nimeni, nici pe stradă, nici în autobuz, nici la locul de muncă, chiar, ce scria pe diploma aceea sau dacă este o diplomă luată ”magna cum laude” sau altfel. Nu mai contează! Dar de ce să fim noi obligați să constatăm lucrul acesta, când noi putem să fim cauza prin care să facem acest lucru, să dăm la o parte tot ceea ce credem noi că ne-ar aduce vreun avantaj. De fapt, tot ceea ce credem noi că ne aduce vreun avantaj ne leagă niște pietre de moară de picioare, fără să ne dăm seama!
Noi credem că timpul este numai cel despre care am învățat la școală, este dictat numai de anotimpuri și numai de 24 de ore, de zi și de noapte, dar timpul înseamnă altceva! Timpul înseamnă șansa noastră de a ne împăca și de a împăca în noi atât partea trupească, cât și cea sufletească, atât partea intelectuală, cât și cea emoțională. Trebuie ca acest echilibru să fie foarte bine drămuit. Nu v-aș recomanda să vă duceți într-o lume rece cu niște cunoștințe în exclusivitate emoționale, nu veți face mare lucru. Dar nu vă recomand nici să vă duceți cu niște cunoștințe foarte bine puse la punct într-o zonă emoțională, într-o zonă în care partea spirituală este mult apreciată. Nici aici nu o să faceți mare lucru. Dar, putem să facem mare lucru în orice situație, atunci când știm cum să așezăm proporția. Uitați-vă, sunt două dimensiuni ale crucii, verticală și orizontală. Oricine știe că dacă crucea ar sta culcată pe orizontală, nu ar mai fi semnul crucii, deși e la fel. Noi ne-am obișnuit cu niște transferări de simboluri. Îmi aduc aminte, un înțelept a mers prin pădure cu cineva și a văzut două lemne în forma literei ”T” și a întrebat:
– Ce vezi acolo?
– Litera ”T”!
– Nu, vezi două bețe! Că în mintea ta, acestea pot simboliza o literă, nu e ceea ce vezi, este ceea ce treci de la ochiul cu care distingi, la ochiul minții și îi transmiți acolo un mesaj!
Oricine dintre noi, dacă are un text în care fiecare cuvânt are marcată numai prima literă și ultima literă și numărul de litere respectat dar total diferit, va putea să citească mesajul acela. De ce? Pentru că mintea este antrenată pentru așa ceva! Noi de ce ne băgăm în antrenamentul pe care mintea îl face?! Pentru că ni se pare nouă că suntem pregătiți pentru altceva. Ni se pare nouă că să avem mai mult înseamnă să adăugăm. Nu. Să avem mai mult înseamnă să scăpăm de ceea ce nu este în regulă.
Sunt foarte multe case pe care le-am sfințit de la fundație, de când săpau oamenii groapa și au pus fier-beton și eu le-am pus busuioc și am văzut casa ridicându-se, am văzut când s-au mutat, i-am apreciat și i-am rugat ca peste un an de zile să nu o aglomereze să nu mai arate a casă, cum arată acum. Într-o proporție de 0,05% m-au ascultat. De ce? Pentru că mergi într-un magazin:
– Ia uite-o p-aia!
Și ajungi acasă și îți dai seama că mai ai așa ceva și o așezi, totuși, într-un colț, să zici măcar că faci o simetrie, după care începi să mobilezi și casele prietenilor și rudelor la care te duci. Asta înseamnă ce? Ca și când cineva s-ar duce și ar așeza la loc fiecare firicel de marmură pe care măiestria și dalta lui Michelangelo le-au îndepărtat și au făcut să se vadă îngerul. Vă dați seama că dacă noi nu putem să lucrăm la înger îndepărtând surplusul de marmură, măcar să nu adăugăm mai mult, măcar blocul acela de marmură să îl lăsăm bloc de marmură! Să ne întrebe cineva:
– Ce e cu blocul ăsta de marmură?
– A, ai întrebat bine! Este un bloc de marmură!
Măcar atât să respectăm! Respectați-vă casele în care stați, neaglomerându-le!
Altă dată, Michelangelo a venit la un prieten de-al lui, nu știu dacă avea să îi aducă vreo statuie, ceva, important este că atunci când a călcat pe prima treaptă a casei, care era de fapt o piatră, a spus:
– Nu te supăra, îmi dai voie să eliberez îngerul din piatra aceasta?
Noi de ce nu suntem în stare cu sufletele noastre să înțelegem o dată pentru totdeauna că a câștiga ceva înseamnă a renunța la ceva, a renunța la tot ceea ce am învățat noi de la școală?! Nu mai comentez dacă a fost greșit sau nu, am învățat!
”Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o în fața tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău binecredincios!”
Iată-ne la 40 de zile de la Nașterea Domnului, o sărbătoare a Întâmpinării Domnului, pentru că la 40 de zile, în legea cea veche era rânduiala ca cel de parte bărbătească să fie adus la Templu și închinat Domnului și se aduceau jertfe, doi pui de porumbel sau două turturele. În acel moment, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca, la Templu era pregătit un bătrân, Simeon, care aștepta să vadă ”mântuirea lui Israel”. De ce aștepta acest bătrân, cu siguranță că știți, dar să rememorăm puțin, ca să înțelegem în ce constă, pentru noi, sărbătoarea de astăzi.
Noi dintr-o sărbătoare trebuie să extragem ceva pentru noi, dar ca să facem acest lucru, trebuie să trecem puțin prin ceea ce a însemnat pentru cei dinaintea noastră, în vremurile apuse. Și anume, spuneam că era un bătrân Simeon. Dreptul Simeon făcea parte din cei 72 de bărbați care în timpul lui Ptolomeu Filadelful, au tradus Tora în limba greacă, Septuaginta s-a numit opera lor. Erau cunoscători ai majorității limbilor care se vorbeau și au fost desemnați acești 72 de bătrâni ca să dea Vechiului Testament o mai mare posibilitate de a fi parcurs prin citire de către alții. De altminteri, numărul bătrânilor a și dat numele operei lor, Septuaginta, 70 de bătrâni. Se spune că Simeon era atunci cel mai tânăr dintre cei 70, dar prin faptul că deținea o cunoaștere deosebită a limbilor străine a fost desemnat în acest număr. Și fiecăruia i s-a dat câte o parte de tradus și lui i-a căzut textul de la Isaia și când a ajuns la Isaia capitolul 7, versetul 14, ”Iată, fecioara va lua în pântece”, imediat, el fiind cunoscător al tuturor termenelor, a spus:
– Da, trebuie să scriu cum este aici, ”fecioara”.
Și totuși, ”fecioara va lua în pântece” sunt niște lucruri care nu merg rațional și Simeon nu a avut curaj să treacă ”parthenon”, adică fecioara și a scris ”femeia tânără”. Numai că dimineața, când a văzut manuscrisul, era șters ”femeie tânără” și scris ”fecioară”, ”parthenon”. El s-a gândit că s-a întâmplat vreo greșeală, că a uitat de fapt să corecteze, a găsit argumente, imediat, a șters din nou, a scris din nou și după ce a făcut lucrul acesta pentru a treia oară, s-a arătat îngerul și i s-a spus: ”Atunci, nu vei putea muri până când nu vei vedea pe Fecioara care va avea în pântece și va naște Fiul Lui”. Și de atunci trecuseră ani buni, adică de la Ptolomeu Filadelful până la anul 0 și cu 300 cât avea el și înainte, tradiția ne spune că ar fi avut la 382 de ani. Are posibilitatea, dacă vrea cineva să mă convingă că nu este așa, pe mine unul, personal, nu mă poate convinge nimic în afara Scripturii. Deci, omul avea această vârstă, dar de ce? Avea această vârstă pentru că trebuia să împlinească ceva și să se împlinească ceva cu el. Noi, dacă am avea un destin care ar trece prin timp, cu siguranță că ar trece prin timp. Dacă ar fi nevoie ca noi să trecem și în mileniul celălalt, cu siguranță că la Dumnezeu, toate sunt cu putință!
Va să zică, acest bătrân și drept cărturar Simeon a așteptat să vadă ”Fecioara care a avut în pântece” și i-a luat Pruncul în brațe, L-a binecuvântat. Și a binecuvântat pe Dumnezeu, mulțumindu-I că de acum poate și el să intre în rânduiala firii și a spus celebrele cuvinte care au rămas în rugăciunea ”Acum, liberează pe robul Tău, Stăpâne”. Dar după ce și-a spus această rugăciune și I-a mulțumit lui Dumnezeu, s-a îndreptat către mama Pruncului, cea despre care nu avusese curaj să treacă realitatea nașterii supraomenești și când i-a dat Pruncul, i-a spus: ”Acesta va fi spre ridicarea și spre coborârea multora iar prin însuși duhul tău, prin inima ta, va trece sabia”, spunând durerea cu care avea să-și vadă, nefiresc pentru nimeni, copilul schingiuit înainte de vreme. Aici ne întâlnim cu tot ceea ce înseamnă destin al nostru. Bine, acum dacă este să luăm Evanghelia, ne spune și despre proorocița Ana, fiica lui Fanuil, care trăise șapte ani după căsătorie cu soțul ei, care murise, de 84 de ani și ea era în slujba Templului și aștepta și și ea L-a binecuvântat, dar din toată această enumerare de fapte și acest eveniment de astăzi, noi trebuie să învățăm ceva al nostru, ceva pentru noi.
Sărbătoarea de astăzi este una în care de la bătrânul Simeon trebuie să învățăm ceva în plus: ce facem cu rațiunea, cu diploma, cum am spus mai devreme, cu cunoașterea, atunci când intuiția și emoția ne spun altceva. Să nu credeți că neapărat trebuia să vină să îl zdruncine un înger, să îi spună:
– Mă! Fecioara va lua în pântec! Așa scrie în original în ebraică? Dacă scrie așa, de ce traduci altfel?
El însă a spus că știe, doar nu era între cei 72 așa, degeaba, avea… expertiza! Dar a tăiat și a scris cum a crezut el de cuviință, ca să se înscrie în formula aceea ”traduttore, traditore”, cel care traduce, de multe ori trădează!
Era profesorul nostru Caraza, profesor și de Germană, și de Teologie Fundamentală și se ducea întotdeauna când, Dumnezeu să îl odihnească, Preafericitul Teoctist mergea în Germania și acolo, la o adunare, a fost solicitat să dea niște răspunsuri de Dogmatică, dar atât de punctual formulate, cum sunt nemții! Ei vroiau niște răspunsuri foarte, foarte lămuritoare, eventual să și scrie undeva că ”asta a spus-o Teoctist, pe data de”! Și Preafericitul a dat niște răspunsuri, dar foarte duhovnicești, or oamenii aceia nu aveau nicio legătură cu duhovnicia, ei vroiau să știe fix cum e treaba cu Sfânta Treime! Și Preafericitul spunea cinci, șase cuvinte și simțea, așa, cum se duce harul și părintele Caraza vorbea zece minute, traducea! Și la sfârșit, bineînțeles că a fost admonestat:
– Nu te supăra, dar dumneata ai venit aici să traduci sau să ne ții o conferință?!
– A, nu, dar ce spune Preafericitul eu trebuie să vă traduc și în Duh, că altfel nu ați înțelege nimic, nu sunteți pregătiți!
El a făcut atunci o lucrare bună, pentru că le-a oferit celor care aveau nevoie de un răspuns, exact pe limba lor, ceea ce vroiau să audă!
Ceea ce ne interesează pe noi, în societatea actuală, este să facem un balans corect între partea intelectuală și partea emoțională. Dacă vom rămâne numai cu un singur mod de comunicare, nu am făcut nimic! Nici modul de comunicare pur duhovnicesc și pur emoțional nu duce nicăieri, dacă nu are o componentă așa cum are statuia soclul, degeaba faci așa frumos bustul unui poet, dacă îl așezi jos, la nivelul broaștei. Trebuie să aibă un soclu! Așa este și cu comunicarea, trebuie să avem și partea pe care am învățat-o la școală, dar și partea emoțională. Simeon ne-a dovedit că el învățase la școală perfect și când a fost să transmită, a spus:
– Da, dar aici trebuie să formulez încât rațional să se accepte tot ceea ce scriu eu.
Este o lecție pentru noi, lecția aceea pe care, dacă nu suntem atenți, o va repeta-o Dumnezeu cu noi, până când o vom învăța. Cu Simeon să spunem că a fost blând, numai de trei ori a repetat-o, dar cu noi nu ne garantează nimeni că o va repeta numai de trei ori! O va repeta până când o să o învățăm. Dar ce să învățăm, până la urmă?! Să învățăm că și intuiția trebuie luată în seamă, și bucuria cu care facem ceva trebuie să o luăm în seamă și, mai ales, admirația a ceea ce am făcut, să admirăm faptul că dacă am învățat ceva și am reușit să și predăm cuiva ceea ce noi am învățat, trebuie să stăm deoparte și să și admirăm! Cum admiră un profesor de la Arte un spectacol pe care nu îl mai dirijează el, ci un ucenic de-al lui. A preda ștafeta este una din părțile lecției de astăzi, dar dincolo de a preda ștafeta mai este o lecție, aceea că Dumnezeu are răbdare cu noi! După ce i-a șters de trei ori lui Simeon ce scrisese, l-a mai lăsat să trăiască până la 384 de ani, să vadă că ceea ce a scris este și adevărat, pentru că știa că nu s-ar fi mulțumit partea lui intelectuală să scrie că așa i s-a spus și gata! Înseamnă că Dumnezeu, dacă noi avem grijă cu noi, are un alt gen de logică pe care din păcate, noi nu prea reușim să îl prindem.
Vedeți? Viața dreptului Simeon chiar asta ne învață, să luăm lucrurile așa cum sunt și el a mai trăit ca să ne mărturisească nouă că dacă nu vom face așa, Dumnezeu va găsi o cale și pentru noi, cu el a găsit această posibilitate să îl lase să trăiască mult.
Să nu credeți vreodată că a trăi peste generația din care faceți parte ar fi vreo bucurie! Doamne ferește! Imaginați-vă că nimic nu mai este firesc, vă mor copiii, vă mor nepoții, vă mor strănepoții și ce bucurie credeți că aveți? Eu am întrebat niște fiice duhovnicești nanogenare și mărturisesc că nu se mai regăsesc în absolut nimic, nu se mai regăsesc nici măcar în fostele preocupări pe care le aveau! Citesc, dar îmi spuneau:
– Înainte, când citeam, de abia așteptam să practic ceea ce citesc dar, din păcate, îmi dau seama că nu mai pot practica ceea ce citesc. Ceea ce se practică astăzi, în primul rând nu e scris nicăieri și în al doilea rând, nici nu ai nevoie să citești pe vreundeva. Face fiecare cum îl taie capul.
Să nu credeți că ceea ce a primit bătrânul Simeon a fost un dar. Nu, a fost o corecție din care noi trebuie să învățăm că este generația noastră, acum. Să ne așezăm între tată și copil, să avem suta aceea de ani în care a trăit și bunicul și lăsăm mai departe să trăiască nepotul și atât, dacă vrem să nu ne aglomerăm mintea cu tot felul de gânduri. Chiar un om foarte înduhovnicit, care numai prin prezența lui făcea bine, a fost chemat de îngeri și i s-a spus:
– Lui Dumnezeu I s-a făcut milă de tine și atât de mult te apreciază încât o să te lase o mie de ani pe pământ!
– Nu te supăra, spune-I că nu pot primi așa ceva. Toată lumea m-ar căuta numai să mă întrebe ce am făcut, ca să trăiască și ei o mie de ani!
Rostul nostru nu este să ne întindem prea mult, ci să scăpăm, să fim contemporani cu noi înșine. Dacă nu mai suntem contemporani cu atitudinile pe care le avem, dacă nu mai suntem contemporani cu ceea ce ne aduce o bucurie interioară, înseamnă că încet, încet așteptăm să spunem odată cu bătrânul Simeon: ”Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne”.
Predica părintelui Marius Moșteanu de la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța la Întâmpinarea Domnului, căruia îi mulțumesc pentru îngăduința de a-i reașeza textul diferit de varianta originală pe care o puteți urmări pe adresa
https://www.youtube.com/watch?v=IMsQR_2-Cmo&list=UULFCIFbLemtdHsGboIuBkWcpA&index=1, cu mulțumiri Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrare.
Leave a Comment