Cum arată sufletul omenesc?!

Se spune că odată, un pictor a fost solicitat de către o biserică să îi picteze, la intrare, sufletul omenesc. Și, după câteva săptămâni de stăruință, oamenii au văzut o imagine pe care nu au înțeles-o deloc! Au văzut un înger care ținea în mână un bețișor cu care învârtea în ceva cenușiu care părea o cenușă sau un fost foc! Și au întrebat:

– Bine, bine, nene, dumneata ne-ai pictat, dar spune-ne și nouă ce e aici?!

– A, ăsta este sufletul omenesc!

– Cum adică să fie sufletul omenesc?! Care este sufletul omenesc?

– Păi, da! Îngerul suflă în cenușa care a fost omul și, poate, mișcând puțin cu bețișorul acela, mai găsește puțin jar.

Ei, aceștia suntem noi după spovedanie! Fără a ne scormoni în sufletul nostru dorința de schimbare, nu putem să reaprindem focul! Să mai suflăm asupra noastră, asupra a tot ceea ce s-a așezat ca cenușă vulcanică asupra noastră, pentru că, cu siguranță, vom găsi cărbuni aprinși cu care să ne luminăm întreaga făptură!

Am să vă spun câteva lucruri despre spovedanie. Taina spovedaniei. Ca să înțelegem mai bine ce înseamnă spovedania, în câteva cuvinte vreau să spun că de cele mai multe ori confundăm lucrurile, așa cum confundăm și aghiasma mare. Am auzit niște năzdrăvănii, zilele trecute, la posturile de televiziune și de radio, se comportă lumea cu aghiasma mare ca și cu un panaceu universal, ca față de ceva magic! Ai dat cu aghiasmă și gata, nu mai este ceartă în casă, ai dat cu aghiasmă și s-a dus vrăjmașul! Măi fraților, aghiasma este puternică, dar ține neapărat de credința pe care o avem! Poți să te speli cu oceane de aghiasmă mare, poți să bei în fiecare dimineață numai aghiasmă mare și să nu ajungi nicăieri, dacă nu crezi în ceea ce faci! Vreau să înțelegeți că așa se întâmplă și cu spovedania. Și anume, spovedania are două aspecte dar, din păcate, lumea crede numai într-unul dintre ele! Crede că te duci la spovedanie,”spui popii ce ai pe suflet”, exact cum spune poporul român și gata, ți-a dat dezlegare și s-a încheiat! În afară de dezlegarea care vine de sus în jos, de la Dumnezeu la om, care într-adevăr este cea mai bună realitate, spovedania mai are o dimensiune, aceea de jos, adică de la om, la Dumnezeu. Trebuie să răspundă! În termenii psihologiei și neuropsihologiei moderne, trebuie să existe un feedback, un răspuns, la input-ul pe care îl avem.

Noi cum răspundem la spovedanie? Gata, după ce am spălat o rufă, ne ducem din nou în baltă și o murdărim?! Păi, asta știu să facă și copiii, dar noi trebuie să facem altceva! În momentul în care am primit dezlegare, să participăm și noi cu împroprierea acelei dezlegări, cu înțelegerea că orice dezlegare este cuvântul lui Dumnezeu pe care îl auzim la Iordan: ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru care bine am voit”! Înseamnă că din acel moment, noi suntem nu numai purtători de Hristos, ci deja nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește în noi! Cum dăm dovadă că Hristos trăiește în noi? În primul rând, să credem în dezlegarea pe care am primit-o. În al doilea rând, să ne schimbăm pe noi, astfel încât păcatele pe care le-am spovedit să începem să le evităm, să începem să facem din ele virtuți, pentru că dacă am fost zgârciți, e clar că acum trebuie să ne străduim să fim darnici, dacă am fost nerăbdători, acum trebuie să ne străduim să fim răbdători, dacă am fost prea colerici, trebuie să învățăm să mai ascultăm și pe celălalt. Ei și cum facem lucrurile acestea? Le facem dacă avem grijă să Îi răspundem lui Dumnezeu la dezlegare cu credința că ne-a dat inclusiv binecuvântare să ne schimbăm.

Cum să ne schimbăm? Schimbarea este în capul nostru și aici trebuie să umblăm mai mult. De ce trebuie omul să își învingă toate convingerile pe care le primește de afară și să le traducă el în limbajul lui? Vă spun un lucru foarte practic, nu neapărat ca să vorbesc despre mine, ci ca să vă spun cum funcționează omul. De câteva luni bune, mă străduiesc ca prin cumpătare și prin tratament, să stric ”prietenia” pe care am avut-o cu diabetul, de mai bine de 20 de ani. Eu am crezut că trebuie să te ”împrietenești” cu un diagnostic. Bun, așa am și făcut, m-am ”împrietenit” cu el în sensul că nu m-am supărat pe nimeni și pe nimic, nici pe medicii mei curanți, Doamne ferește, și am crezut că această ”prietenie” este suficientă. Nu este suficientă, fraților! În momentul în care am aflat că sunt prieten cu un hoț, a trebuit să iau măsuri, pentru că hoțul mi-a furat din plămâni, mi-a furat din rinichi, mi-a furat din inimă și atunci, ce sunt eu? Prieten cu hoțul, nu sunt tot un hoț?! Ei și atunci, încet, încet am spus:

– Gata, până aici! Nu mai sunt prieten cu tine, te respect, mergi mai departe, eu însă să știi că îți închid toate porțile!

Și a început bine mersi să meargă treaba! Toate rezultatele medicale au început să arate mult mai bine și eu, ca orice diabetic care se respectă, dimineața mi-o încep cu o înțepătură și toate erau bune și frumoase, chiar intrasem într-o linie de mulțumire de sine, până într-o dimineață când am văzut niște valori pe care nu le mai văzusem de ani buni. Prima întrebare a diabeticului este:

– Ce ai făcut ieri?

– Ce ai mâncat ieri?

– Ce nu ai făcut bine?

Nu prea puteam să răspund negativ la toate întrebările acestea dar am spus că totuși, ceva s-a întâmplat. Poate am ajuns la o etapă cum e și la curele de slăbire, slăbești ce slăbești și după aia rămâi acolo, trei luni, cântarul nu se mișcă și dacă nu ești atent și spui că gata, s-a terminat, chiar o iei de tot la vale, cu mintea, nu cu kilogramele! Și mi-am propus ca a doua zi să fiu și mai atent. Și mai atent, dar vreo trei zile, ce mai, sărise rău de tot! M-a întrebat soția ce s-a întâmplat, pentru că mă vedea puțin cam abătut. Cred că acum o să afle și ea, nu i-am spus pentru că eu mă simțeam bine, numai că după vreo trei zile de așa șocuri pe care le aveam din punct de vedere al trăirilor, al emoțiilor și al chimiei interne, începusem iar să transpir noaptea, lucru pe care nu îl mai trăisem de mult, să beau apă mai multă.

Mi-am spus că ceva este în neregulă, dacă am verificat tot ce ține de mine, hai să încep să verific și ce ține de aparatură. Și m-am uitat pe flaconul din care îmi luam lamelele pentru analiză și scria ”2019, luna ianuarie”. Trecuse deja un an de când nu mai erau valabile. Și atunci, m-am dus frumos la raft, mi-am luat alte lamele, pe care scria ”2020, luna a X-a”, adică mai au vreo nouă luni până să expire, și analizele erau perfecte. Așadar, deja în trei zile de analize care nu erau practic ale mele, erau efectul unei depășiri a termenului de valabilitate, organismul meu intrase în panică. Asta ce înseamnă? Înseamnă exact ca o spovedanie pe care nu o valorizezi așa cum trebuie. Eu știam ce am făcut, știam că ”i-am spus popii tot”, dar de ce mă simt rău?! De ce îmi arată indicativul că nu e bine? Și, încet, încet se descărcau niște reacții chimice în trupul meu și începusem deja să am niște valori greșite chiar din punctul de vedere al analizelor. De ce? Pentru că mi-am auto-indus că e o problemă!

Ne întoarcem la spovedanie. Trebuie să fim în stare să ne auto-valorizăm sinceritatea cu care ne-am întâlnit cu duhovnicul, să răspundem și de jos în sus cu uitarea față de păcatele săvârșite, cu strădania de a face ceva mai mult, ca să dobândim, la următoarea spovedanie, o mai mare bucurie de a ne întâlni cu duhovnicul! Vă spun că eu am întâlniri cu duhovnicul meu pe care le pun în balanță cu întâlnirile pe care le am cu medicul meu curant, nutriționistul și, cu cât mă duc și știu că am niște rezultate bune, cu atât mă duc mai cu bucurie, cu atât ne îmbrățișăm mai cu drag și tot așa mă străduiesc ca și cu duhovnicul să am întâlniri din ce în ce mai liniștite, fără să car niște saci cu greutăți, așa, încât să îmi strice bucuria că mă duc la duhovnic.

”Glas din Cer s-a auzit: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru care bine am voit”.

Iată-ne ajunși în pragul marii sărbători a Botezului Domnului. Este o sărbătoare atât de mare încât de cele mai multe ori simt că nu prea am înțeles despre ce este vorba. Este o sărbătoare atât de mare încât de data aceasta, din cauza Sărbătoritului, nu înțelegem că sărbătoarea este a noastră! Nu vreau, Doamne ferește, să induc un alt cuget în afară de cel al teologiei ortodoxe. Botezul Mântuitorului, săvârșit în apele Iordanului, vorbește despre noi, pentru că noi, acum, suntem cei care Îl purtăm pe Hristos, suntem teofori, hristofori, în momentul în care ne împărtășim, Îl avem pe Hristos în noi! Așadar, despre noi este vorba, astăzi.

Botezul pe care Sfântul Ioan Botezătorul îl practica la malurile Iordanului era o preînchipuire a botezului creștin, dar astăzi, ce fel de botez s-a petrecut la Iordan? Cam despre aceste lucruri vreau să vorbesc în câteva cuvinte. În primul rând, la Iordan s-a săvârșit mai mult decât un simbol, s-a săvârșit o realitate, realitatea smereniei. Aici este, de fapt, cheia. Realitatea smereniei a făcut ca Fiul lui Dumnezeu să primească, din mâna creaturii, botezul! Cum se traduce asta în ceea ce se întâmplă cu noi? Întotdeauna când vrea să facă ceva, la nivel de speranțe, fiecare dintre noi se așează în locul șefului sau măcar pe… linia șefului. Când vrea să se uite așa, la ceea ce a săvârșit câteodată, se uită în jos și vede subalternii lui, pentru că fiecare om are atât mai mari, cât și mai mici decât el. Să nu vă amăgiți că sunteți prea jos sau să nu vă amăgiți, Doamne ferește, că sunteți prea sus, întotdeauna aveți și deasupra, și dedesubt. Asta înseamnă că noi trebuie să învățăm un lucru, astăzi: dacă Dumnezeu a primit botezul de la făptură, înseamnă că și noi trebuie să primim de la cei de jos, de sub noi, sfaturi măcar sau aplecarea de a le asculta și lor părerea. În esență, să știți că Botezul Mântuitorului acesta este, pentru că numai în momentul în care a acceptat Mântuitorul să fie botezat de către înainte mergător, apoi s-a auzit glas din Cer, ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru care bine am voit”. Vreți să se audă același lucru și pentru noi? Dumnezeu pe toți ne are ca fii ai Lui! În rugăciunea Tatăl Nostru să nu credeți acum că spunem ”Tatăl Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne-a promis că ne face și pe noi frați…”, nu! E Tatăl nostru! E clar!

Dacă vreți să auzim împreună și pentru noi ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit”, trebuie să facem ceea ce a făcut Fiul Cel Iubit, adică Mântuitorul! Dacă Mântuitorul s-a aplecat sub mâna creaturii lui Dumnezeu, atunci înseamnă că și noi trebuie să ne aplecăm capul în fața celor care din punct de vedere social sau profesional sunt așa-zis sub noi.

În Praznicul Cel Mare al Botezului Domnului trebuie să aflăm că dacă ne uităm la aghiasma mare ca la ceva exterior, cu care numai aruncând opt zile sau bând opt zile vom scăpa de toate, să știți că nu facem altceva decât să ne amăgim, pentru că fără participare activă, fără schimbare, fără măcar dorința de a fi alt om după ce ai băut aghiasmă mare, nu am făcut nimic, pentru că dacă vom fi atenți, cu siguranță că în noi se va schimba ceva! De ce este foarte important să se schimbe ceva? Pentru că omul de dinainte de praznicul acesta are niște obișnuințe, care de altminteri l-au dus la păcatele pe care le-a săvârșit! Ca să nu mai ajungă la păcatele pe care le-a săvârșit înainte de spovedanie, trebuie să se schimbe, adică să fie alt om. Trebuie să accesăm subconștientul nostru în care se plămădește alt om și fără să ajungem în subconștientul nostru, adică să fim cât mai mult conștienți ca să scoatem subconștientul la liman, nu putem să săvârșim nicio modificare. Dar, în măsura în care ne străduim să facem cât mai multe fapte conștiente, începe tot sufletul nostru și toată gândirea și tot modul nostru frumos de a ne îmbrățișa cu ceilalți să se schimbe în bine.

Vă aduceți aminte când vă spuneam că mi-am schimbat de câteva ori itinerariul de a veni la biserică? Ei, acum mi l-am schimbat și mai tare, că mi-am lăsat mașina pe la statuia lui Ovidiu! Și am mulțumit acum celor două zile de schimbarea traiectoriei pe aici prin peninsulă, am mulțumit lui Dumnezeu că deja am o altă înțelegere față de paraponul pe care îl aveam față de cei care schimbau ordinea lucrurilor și puneau tot felul de bețe-n roate, adică stâlpi pe șosele! Acum nu mai sunt supărat. De ce? Pentru că am folosit acest moment pentru schimbarea mea lăuntrică și mi-am dat seama că de fapt, tot ceea ce trăiesc, trăiesc prin ceea ce gândesc și dacă am gândit frumos, iată ce frumos mă duc și în Ajunul Bobotezei, și de Bobotează și o să vin și mâine, de Sfântul Ion, pe jos, un kilometru și jumătate, ultima distanță până la biserică. Și atunci nu m-a mai deranjat nici cel care a închis zona, nu m-a mai deranjat nici frigul, nimic! Și iată că acum aflu că nu m-a mai deranjat nici măcar instrumentul cu care îmi luam glicemia de dimineață și aflând că de fapt este al doilea mincinos cu care m-am întovărășit, l-am dat la o parte și i-am adus ce trebuie ca să aflu și eu ce trebuie despre mine.

Dacă nu ar exista smerenie, niciun duhovnic nu ar avea curajul să dezlege, în numele lui Dumnezeu, păcatele celui pe care îl ascultă, mai ales atunci când sunt oameni care vin ca fii duhovnicești să se spovedească și cărora duhovnicul le cunoaște inclusiv poziția socială și profesională. Așadar, și duhovnicul învață că are oameni și deasupra, are oameni și dedesubt. Mă rog ca Praznicul Cel Mare al Botezului de astăzi să ne aducă multă pace și diferență de viziune asupra a tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, să ne legăm noi prietenii cu noi înșine, pentru că avem foarte multe de învățat de la zilele acestea frumoase ale Botezului Domnului! Nu numai Hristos a fost cel pe care L-a numit, astăzi, Tatăl ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit”! Și noi trebuie să așteptăm să fim la fel de frumos numiți de către Dumnezeu Tatăl: ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru care bine am voit”!

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru că mi-a îngăduit să redau aici cuvântarea sa din anul 2020, la Botezul Domnului, pe care am așezat-o diferit de varianta originală pe care o puteți asculta pe adresa

https://www.youtube.com/watch?app=desktop&v=aGKcnAuAFDw și pentru care îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu, autoarea înregistrării.