Țestoasa cea somnoroasă

O țestoasă somnoroasă s-a trezit cu-ntreaga casă

Colorată fistichiu de un puști tare hazliu.

Cu ochi mari, albastru-nchis, a pictat-o cu dichis, așa cum a văzut-o-n vis,

Cu roz și portocaliu, mov și-albastru azuriu!

Biata broscuță țestoasă are acum o altă casă!

Ațipise stând la soare și privind marea cea mare.

Se simțise ea mișcată dar credea că-i mângâiată, nicidecum că e… pictată!

Doar că sora ei mai mare a trezit-o din visare:

– Heeei, ce ți-a venit, măi fată, să umbli așa bălțată?!

A strigat în gura mare de s-a auzit în zare

Și-au venit cu mic, cu mare la așa o… întâmplare, să se uite toți la ea.

Doar că ea nu se vedea și nimic nu pricepea!

S-a înfuriat cumplit și-a plecat în pas… grăbit,

Să se oglindească-n mare cu noua înfățișare.

Când să vadă ce-i cu ea și ce casă nouă-avea,

Un val mai năbădăios, hop, i-a dat vopseaua jos!

– Ce prostii îmi spui tu, fată?! Sunt tot verde, nu-s bălțată!

Doar că văzuse și ea niște urme de vopsea,

În nisipul de la mal, nespălat încă de val.

Iar la deal, la umbră sta pictorul cel mititel, mândru foarte-acum de el!