Acum 17 ani ieșeam prima dată din țară și am slujit la Paris și toată noaptea dintre sâmbătă, 25 noiembrie și duminică mi-am petrecut-o cu mintea și cu pixul în hărți. Nu era GPS-ul, atunci, nu era Waze-ul, ar fi fost mai simplu acum, dar experiența mea unde ar mai fi fost?

Eu iau decizia de cu seară să fie cea mai frumoasă zi în care mă voi trezi! Imaginați-vă că vă treziți dimineața cu gândul că v-a învățat cineva să proiectați să fie frumos. Și când te trezești și afară este vreme urâtă sau, vai de capul nostru, s-a întâmplat ieri că era aglomerație pe șosea și totuși am primit de la creier un feedback, ca să zic așa pe… românește, un ecou:

Erau doi copilași care veneau de la școală, după o ploaie și s-au aruncat așa cu satisfacție, cu ghiozdane cu tot, într-o baltă! Pac! Și unul mai lucid, așa, care probabil că avea niște părinți care îl așezau pe cale imediat:

– Vai de mine, măi, să vezi ce ne-o luăm acasă!

Ne apropiem de un început frumos de școală, ne apropiem de tot ceea ce înseamnă grija de a înțelege că în ultima săptămână de vacanță putem să creăm ceea ce urmează în nouă luni! Cum? Printr-o atmosferă frumoasă.