Rugați-vă rugându-vă!

”Învățătorule, toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins, dar după cuvântul Tău vom arunca mrejele noastre!”

Iată-ne în Duminica a XVIII-a după Pogorârea Duhului Sfânt, o duminică în care Sfinții Părinți au rânduit a ne propune un subiect legat de un eveniment din viața Mântuitorului, nu o pildă, nu o parabolă, ci pur și simplu ne-au prezentat un eveniment foarte clar, petrecut în preajma Mării Ghenizaretului.

Mântuitorul, apropiindu-se de malul Ghenizaretului, a văzut două corăbii și a poruncit uneia dintre ele să vină la țărm. Venind la țărm, Mântuitorul s-a urcat în corabie și a început să învețe mulțimile. După ce a terminat să învețe mulțimile, le-a spus celor care erau în corabie să tragă mai la adânc și să arunce mrejele. Și atunci, Petru, după obiceiul ca acela mai în vârstă să ia cuvântul, a îndrăznit să îi spună:

– ”Învățătorule, toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins, dar după cuvântul Tău, vom arunca mrejele noastre”.

Și, depărtând corabia de la țărm, a aruncat mrejele și nu puteau să le mai scoată de mulțimea peștilor, încât i-au chemat și pe ceilalți care erau la o oarecare depărtare, ca să vină să îi ajute și au umplut amândouă corăbiile de aproape erau să se scufunde de mulțimea peștilor. Văzând atâta mulțime de pești, Petru s-a speriat și a spus:

– Doamne, mergi de la mine, că sunt un păcătos!

Și atunci, Mântuitorul i-a spus:

– Nu te teme, Simone, (pe atunci nu era încă Petru) pentru că de acum înainte vei fi pescar de oameni.

E un eveniment din viață, e adevărat, și o minune vizavi de pescuirea cea minunată, dar dincolo de toate, există câteva mesaje. M-am oprit astăzi cum mă opresc, iată, de 29 de ani, la acest… avertisment al Mântuitorului că să nu ne temem. Pe de o parte este un avertisment vizavi de aplecarea noastră de a ne teme de ceva, inclusiv de prea mult! Să știți că eu, ca duhovnic, am auzit de foarte multe ori, oameni care se tem:

– Părinte, a început să îmi meargă bine, înseamnă că urmează ceva rău.

– Păi, dacă tu așa gândești, bineînțeles că nu poate să urmeze decât ceea ce gândești tu! Dacă tu te gândeai că e bine și înseamnă că o să fie și mai bine, așa era!

Noi în școală așa am învățat, că după 10 vine un 4, dacă nu înveți pentru ora următoare, iar după corijență urmează repetenție, deci, tot la vale o iau lucrurile. Înseamnă că noi am rămas cu niște tare educaționale grozave cu care trebuie să luptăm!

Ei bine, această temă ”Doamne, toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins” este una care m-a urmărit, iată, de 29 de ani, pentru că astăzi se împlinesc 29 de ani de la ultima mea slujbă ca diacon. Pe atunci, diaconia era de unul singur. Mai aveam pe părintele Cornel, colegul meu, care era diacon al Arhiepiscopiei, iar eu eram diaconul Catedralei. Și, când am citit Evanghelia, stăteam după vulturul acela care își lăsa aripile spre mine și toată privirea spre Catedrală, mi-am dat seama că este ultima dată când mai citesc o Evanghelie de acolo, în calitate de diacon. Și atunci, mi-am dat seama că este pentru mine.

Știu că poate sună ciudat, dar astăzi am să vă vorbesc despre cum am personalizat eu, toată viața din acel moment și până acum, acest text extraordinar: ”Toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins”! M-am străduit în doi ani și jumătate de diaconie, că mi-a plăcut foarte mult diaconia, să merg mai departe. Greu îmi era că nu puteam să rostesc anumite eufonisuri, greu îmi era că nu puteam să mă adresez Maicii Domnului cu frumosul eufonis de dinaintea și ca introducere a Axionului, dar cel mai greu îmi era că nu pot să spovedesc, pentru că mă pregăteam să merg la Facultate și studenții mei bineînțeles că în primul rând de spovedanie credeam eu că aveau nevoie sau eu în calitate de cadru didactic aveam nevoie să mă sprijin de ceva și duhovnicia era singura care putea să îmi confere în primul rând o autoritate ca să vorbești în fața unor copii care erau cu foarte puțini ani mai mici decât mine. Și atunci, citind eu ”Toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins”, urmând să duc Evangelia Ierarhului și în câteva momente să primesc Taina Preoției, mi-am dat seama că, într-adevăr, doi ani și jumătate cât m-am gândit eu cum să fac să scap mai repede și să mă apuc de ceea ce eram pregătit să fac, duhovnicie, mi-am dat seama că atunci când vine momentul, vine momentul și atât, degeaba ne străduim! Poate că ne străduim numai ca să obținem o anumită experiență, astfel încât atunci când vine momentul, să nu îl ratăm! Poate că momentele importante din viața noastră sunt într-o pregătire permanentă, noi urmează să primim ceva bun.

Apropo de ce v-am spus, eu vă spun că urmează să vină ceva bun, chiar dacă au început să vină toate peste noi cu bine, înseamnă că urmează să vină și mai bine! Eram diacon și eram la Catedrală, vă imaginați! Când ieșeam la slujbă, în afară de Ierarh care era îmbrăcat cu veșmintele complete, numai diaconul era îmbrăcat cu veșmintele complete și bineînțeles, toată lumea credea că eu sunt poziția imediat următoare! Eu eram pe ultima dar importantă era imaginea! Eu eram îmbrăcat cu toate veșmintele, preoții erau îmbrăcați cu un epitrahil, maxim cu câte un felon, dar eu eram vedetă! Cu alte cuvinte, aveam de toate! Era bine, da? Dar eu nu am spus că o să fie mai rău, am spus că o să fie mai bine, că din mai binele acela am mers mai departe și în momentul în care am coborât și mi-am luat rămas bun, într-un gest de o tandrețe deosebită, am mângâiat aripa vulturului, luându-mi rămas bun pentru că el mă susținuse pentru doi ani și jumătate să citesc Evanghelia după aripile lui! Mi-am luat rămas bun, știam că nu am să mai vin acolo să citesc în calitate de diacon și am plecat. Am plecat crezând că s-a încheiat, gata, îmi iau zborul!

Astăzi, însă, am aflat sensul cuvintelor ”Toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins”! Eu mi-am făcut slujba de diacon cum am crezut eu mai bine. M-am implicat dar nu am știut că tot ceea ce fac se acumulează în aprecierea celuilalt. Dumnezeu să îl odihnească, Înaltul Lucian nu îmi spusese niciodată, pe față, că apreciază ceva sau altceva sau că să încerc să cultiv ceva sau altceva, în afară de momentul acela pe care vi l-am spus dar nu vă supărați dacă vi-l aduc aminte și acum. A fost în Duminica a V-a după Paști, când este Duminica Samarinencei și este o Evanghelie de trei pagini și jumătate. Atunci m-am uitat, așa, în jur, era Catedrala plină și nu mă uitam de la nivelul acesta de acum, mă uitam de deasupra vulturului, de la înălțimile cele mari și am văzut atâta popor și am spus că nu pot să mă produc cu calitățile mele vocale pentru că oamenii aceștia au nevoie de mesaj și am îndrăznit să fac ceea ce nu văzusem la nimeni: le-am citit Evanghelia! Am citit-o cu intonație, m-am străduit să iasă bine și când am dus Evanghelia la Ierarh, așa este rânduiala, ca Ierarhul să stea în mijlocul bisericii, între Sfintele Uși, așteptând să-i aducă diaconul Evanghelia, să îi sărute mâna și după aceea să continue slujba, ei bine, când i-am sărutat mâna, mi-a prins mâna pe Evanghelie și m-a tras în Altar. Și am spus:

– Ei, acum e acum! Să vedem ce facem!

Le-a poruncit preoților să preia diaconia mea și mie mi-a șoptit:

– Să nu uiți măcar această Evanghelie, dacă nu toate, în slujirea ta ca preot să o faci așa! M-am uitat la oameni, câți sorbeau fiecare cuvânt! Dacă ai fi cântat, și Cucuzel, dacă erai (un mare protosalt grec), oamenii nu te-ar fi ascultat așa! Așa să faci!

De aceea, poate că atunci când mă auziți pe mine rostind Evanghelia și vă întrebați de ce, să vă aduceți aminte că la mine, tot ceea ce fac, fac emoțional și fac din aducerea aminte a unor lucruri pe care le-am cucerit. Nu pot să spun dacă le-am cucerit cu greu sau ușor, dar le-am cucerit, nu mai contează! Îmi aduc aminte mereu de, Dumnezeu să îl odihnească, părintele Nicolae Șerbănescu, de la Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Facultate, când după practica agricolă de rigoare, începea anul școlar foarte târziu, la 1 noiembrie și dânsul apuca să predea trei, patru cursuri maxim până în sesiune și în sesiune îl întrebam ce să pregătim și spunea:

– Ce-am cucerit, aceea stăpânim! Adică cele patru cursuri pe care vi le-am predat, nu cer mai mult.

Și noi cu mare bucurie am învățat toate notițele, că nu ne întreba din carte, ne povestea ce greu este printre manuscrise și ne spunea:

– Ferească-vă Dumnezeu să aveți nevoie să cercetați manuscrisele lui Dimitrie Cantemir! Începe o literă în colțul din dreapta jos, o urcă până sus și trebuie să urmărești litera aia că de pe la jumate începe o altă literă cu aceeași linie pe care el a trasat-o! Bine că m-am ocupat eu și le-am tradus pe toate.

Noi, bucuroși, vara ne prezentam la examen! Bineînțeles că până în vară, tot se dădea la discuții cu noi despre cât e praful de gros în zona manuscriselor sau că nu îl lasă să ia niște manuscrise, se duceau orele și tot patru, cinci cursuri putea să predea până în vară! Dar noi, nemernicii, îi sugeram că ”Atât cât am cucerit, atât stăpânim” dar el a spus:

– Nu, asta era valabil astă-iarnă! Acum, nu!

Și ne asculta din carte, bine, punând accent întotdeauna pe subiectul al doilea din ceea ce preda. Această aducere aminte v-am adus-o în față ca să cern înțelesul pe care eu, astăzi, personal, permițându-mi să fac o predică personalizată, l-am descifrat. M-am străduit în acei doi ani și jumătate de diaconie să ies cu ceva în față, netăind calea altora, dar să pot, la o adică, să cer și eu o parohie. Am cerut o parohie, bineînțeles că Înalt Preasfințitul avea alte gânduri cu mine și pentru că fac 29 de ani de preoție, îmi aduc aminte că acest număr este urmărit de mine și vreau să vorbesc despre el dintr-un moment în care ducându-mă la Înalt Preasfințitul să îi cer o parohie la Sfântul Dumitru, mi-a spus:

– Ei, nu pot pentru că acolo am un contracandidat al dumitale care are 29 de ani de preoție!

Acum nu mi se mai pare mare lucru, dar atunci mi se părea că este un Everest! Everestul care nu poate să fie urcat de cineva care nu are antrenament, nici măcar cu mască de oxigen! 29 de ani! Acum am curaj să vă spun 29 de ani! Dar fac o mică paranteză. Am fost cu doamna, care acum are Liturghia cu nepoții, fiecare cu Liturghia lui și e mult mai ușoară cea de aici decât cea a dânsei, de dincolo, să știți, și ducându-ne la câteva mânăstiri, la două sau trei dintre ele, măicuța care era la bilete, acolo, ne-a zis așa:

– Nu vă supărați dar avem, pentru sezonul acesta, o ofertă pentru pensionari.

Acum să știți că într-un mod normal, cineva de talia asta a mea s-ar fi supărat, chipurile, să fii făcut pensionar e foarte… dificil! Mi-aduc aminte de tata care mi-a povestit odată că atunci când i-au spus doi copii pe stradă ”Tataie”, deși el avea nepoți, era cu copiii fratelui meu de mână, l-a marcat foarte tare. Și eu imediat mi-am amintit lucrul acesta și m-am întrebat cum să fac să scurtcircuitez acest lucru și m-am uitat către doamna mea și ea zâmbea și atunci am spus:

– Ne bucurăm tare mult că nu vom folosi ceea ce poate aveți pentru altcineva.

Am avut o bucurie fantastică, deși știți că am colegi pensionari pentru că au lucrat în cadrul Armatei și sunt pensionari inclusiv de zece ani, care e problema?! Deci, puteam fi și eu pensionar, deși mai am vreo patru, cinci ani, dar nu asta contează. Contează foarte mult că am găsit în mine resursa de a mă bucura că las alți doi pensionari să se bucure de acea ofertă și eu am mers pe varianta prețului întreg. Și când am văzut că se repetă povestea aceasta și la alte mânăstiri, eram foarte, foarte atenți la maicile care erau cu biletele, să ne facem că ne uităm în altă parte, să luăm biletele și să plecăm, dar încă două ne-au tras de mânecă:

– Stați că avem programul pentru pensionari!

Este superb să poți depăși ceea ce pe alții i-ar deranja! Aici ne punem în balanță cu doamna doctoră de vreo 45 de ani, care a venit foarte, foarte bucuroasă în cabinet și asistentele bineînțeles că și-au dat coate, se întrebau ce e cu ea!

– Măi, fetelor, sunt atât de fericită!

– Ce s-a întâmplat?!

– Când am parcat mașina la subsol, m-au fluierat doi!

Vă imaginați că dacă nu avea atitudinea asta și i-ar fi apostrofat pe respectivii, nu ar mai fi fost deloc fericită. Întotdeauna trebuie să luăm partea bună din lucruri, exact așa cum v-am spus. Acum sunt înainte de pensie, este bine, dar o să fie și mai bine! Vă imaginați că am să vin dincolo de orice obligație profesională, nu că acum aș fi obligat, eu mă comport ca un pensionar de vreo 20 de ani, că nu am muncit niciodată! Eu v-am mai spus și altă dată că la mine scrie degeaba pe… carnețelul acela pe care încă îl mai am, Carte de Muncă, pentru că nu mă reprezintă, eu nu am muncit, nu am conștiința că am muncit! Azi-dimineață m-am trezit la ora 4 și am plecat cu așa o bucurie și când am venit aici, am crezut că am să fiu și eu primul dar nu am fost! Asta e, nu mi-a ieșit, încerc de vreo 29 de ani să fiu primul. Și apropo de asta, m-a întrebat cineva:

– Părinte, când sunteți mai liber, așa, ca să vin și eu?

– A, dacă așteptați să fiu eu liber, înseamnă că nu mai e nimic de capul meu! Oamenii îi caută pe cei ocupați, vă dau adresele unor colegi care spovedesc de două ori pe an, în Vinerea Mare!

Așa că să nu vă speriați de locuri aglomerate, că nici eu nu m-am speriat pe la mânăstiri! Mă uitam că vin și frați catolici care au rămas surprinși, chiar de Ziua Crucii, văzând că bisericile noastre sunt vii, nu sunt muzee! Și tare bine m-am simțit!

Dar revin la ale noastre, ca să vă spun exact, că am tot ocolit subiectul. În momentul în care am spus ultima dată ca diacon Evanghelia pe care am citit-o și astăzi, la sfârșit nu credeam că Înaltul va ține un cuvânt, că s-a considerat dator să spună că duminica viitoare eu nu voi mai fi acolo. Nu erau social-media atât de dezvoltate încât să știm ce o să facem peste cinci sezoane și cum va fi. Atunci s-a considerat dator să spună oamenilor, să le argumenteze de ce nu o să mă mai vadă la slujbe și să îmi explice și mie, practic, ce s-a întâmplat. Și a spus:

– Părintele diacon, care ne-a slujit atât de frumos, doi ani și jumătate, pentru cântarea ”Iubi-Te-voi, Doamne”, a primit din partea noastră Parohia Sfântul Nicolae Vechi, aici, lângă noi. Dacă vă e dor de el, să mergeți să îl ascultați.

Atunci mi-am dat seama că ”Toată noaptea m-am străduit și nimic n-am prins” era această cântare. M-am străduit doi ani și jumătate, fără să cred că ea va fi în stare să contrabalanseze toată biografia vieții mele, dar aflând, astăzi la slujbă, când cântam, mi-am dat seama că de fapt, toată diaconia mea am vrut să pescuiesc și nu am prins nimic, în sensul că mă întorceam acasă și doamna mea mă aștepta:

– Hai, când te apuci și tu de treabă? Tot citești, tot faci, tot dregi…

Părintele Arsenie mă tot încuraja:

– Hai, las-o cu diaconia, că avem nevoie de duhovnici.

Iar eu nu puteam să spun decât că eu m-am străduit, dar n-am prins nimic, astăzi, mâine, poimâine. Acum să nu credeți că știam că pe data de 24 o să mă hirotonesc, peste două zile se împlinesc cei 29 de ani despre care vă povestesc! Nu, eu depusesem o cerere și rămăsese așa. Au rugat pe părintele paroh să sune la mine acasă. La mine acasă suna prin centrală, la Cumpăna, cu manivelă, deja era în 1995, dar tot cu manivelă era! Și a chemat-o pe doamna care dacă astăzi stă cu nepoții care au vârsta pe care o au, aceeași vârstă o aveau fetele când au primit telefon că îl hirotonește pe părintele diacon! Și atunci am aflat și eu că sunt dator ca de câte ori întreabă cineva dacă se dă șpagă pentru un loc de muncă, să vă spun că eu am dat! Acest ”Iubi-Te-voi, Doamne” a fost moneda de schimb, așa mi s-a spus! Eu prima dată eram convins că am venit aici, fără să dau niciun ban, dar nu în bani se măsoară șpaga! Am auzit și de șpagă cu brânză, dar eu v-am vorbit despre una reală, a spus ”Pentru această cântare, eu l-am hirotonit aici în apropiere”.

De ce aici în apropiere? I-am mai cerut și altă dată, pe la Cumpăna, chiar și la Topraisar, dar… Eram o dată la o slujbă, că îi plăcea foarte mult să meargă cu noi, eram cu Trabantul, aveam Trăbănțelul meu și doamna preoteasă ținea în brațe Mitra Ierarhului și mergeam la o sfințire mare, cu un preot, Dumnezeu să îl odihnească, părintele Ioan Dragomir, era la Adormirea 1, erau colegi și își permiteau multe și în mijlocul cuvântării lor, s-a trezit să spună:

– Preasfințite, eu, dacă aș fi Episcop, eu pe părintele diacon nu l-aș hirotoni preot cât ai trăi!

Și Înaltul, ce credeți? A avut curaj să îi spună:

– Da, poate cât trăiești dumneata!

În februarie, pe 9 februarie 1995, s-a săvârșit părintele Dragomir și în septembrie m-am hirotonit eu, după ce a murit părintele, fiecare după cum cere, așa primește.

”Toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins” este un îndemn la a insista, nu neapărat să prinzi ceva atunci, totul se cuantifică, totul se adună, totul se pregătește într-un mare fel! Dar, trebuie să ne facem datoria ca și când prindem atât încât să nu putem aduce plasele cu pește la mal! Ce a lipsit? Era aceeași mare? Da. Era probabil același vânt, acum să știți că într-o jumătate de oră, o oră, pot să mă comenteze pescarii, că se schimbă sudul, că bate nordul, cel puțin eu așa știu, că dacă bate sudul nu mai prinzi nimic, dar cine știe unde se duc ei să pescuiască. Dar, mă gândesc așa, într-un ceas ce se putea întâmpla după ce ei, toată noaptea nu făcuseră nimic cu aceeași meserie, cu aceeași barcă, cu aceleași mreje și cu același devotament, iar după o oră, Mântuitorul îi trimite:

– Duceți-vă acum!

Mai există o categorie, cei care or să spună că Mântuitorul a folosit un sonar. Sonarul este cel care măsoară adâncimile și… bancurile de pești. Să fie primit, dar peștii ăia mulți chiar au trecut așa ca din întâmplare și Mântuitorul i-a văzut și le-a spus pescarilor? Cred că ”Toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins” este un mesaj pentru noi. Noi să ne facem datoria, noi să fim serioși. Am foarte mulți studenți care îmi spun:

– Părinte, dar noi, acum, la drept vorbind, la atâta inflație de personal în Biserica Ortodoxă Română, nu știu dacă mai avem loc!

– A, vouă vi se pare că e inflație! Păi, la noi, după ce se pensiona un preot, dar nu îl pensiona Oficiul de Pensii, ci Sfântul Arhanghel îl pensiona, nu pleca nimeni, nici nu se știa de dreptul de pensie, venea Sfântul Arhanghel, îl lua și atunci se închideau posturile! Deci, noi oricum învățam Teologie degeaba! În 1987, când am terminat Facultatea, exista un singur loc în toată Episcopia Tomisului! Așa că eu pot spune că niciodată nu m-am gândit că nu am să ajung preot din cauza faptului că nu erau posturi! Am aflat mai târziu că pentru cel care lua postul din 1987 se va deschide la Catedrală, în 1992, un post de diacon. Eu l-am ocupat pentru că am terminat în 1987, făcusem și armata, terminasem și Facultatea și după aia m-am dus și am ocupat postul, deși trecuse și Revoluția, vedeți-vă de treabă, toate au rămas fix… Cel care a venit student în 1987 la Arhiepiscopia Tomisului, adică eu, aveam pregătit locul la Catedrală pe care l-am luat peste cinci ani.

Dar, revenind la ale noastre, tot acest zbucium al nostru n-ar avea niciun rost, rostul i-l dăm noi, i-l dăm în perspectiva noastră. Măi copii, de ce vă gândiți voi că lucrurile în Biserică sunt după logica omenească? Nu! Străduiți-vă toată noaptea și când vă vine rândul, spune Mântuitorul:

– Acum du-te tu cu barca!

Păi, dacă te străduiești toată noaptea, înseamnă că ai barca pregătită, nu ai găuri în ea, ai mrejele drese, nu scapă prada, ai și condiție fizică pentru că nu poți să te duci nepregătit! Asta înseamnă să fii pregătit pentru momentul acela pe care nu ți l-a dat Dumnezeu să îl cunoști înainte, ci ți l-a dat ca să îl cunoști atunci când îți spune:

– Gata, aruncă mreaja!

Și atunci, am reușit cu câțiva studenți chiar să am niște întrevederi, după câțiva ani să îmi spună că am avut dreptate!

– Ei, cum am avut dreptate?!

– Da, nu m-am mai gândit că nu sunt posturi, nu m-am mai gândit că părintele din parohia pe care o vizam eu are o vârstă și nu cred că Îi spun eu lui Dumnezeu ce să facă cu el, dar uite că s-a făcut loc și sunt și eu preot!

Am studenți care au deja 25, 26 de ani de preoție!

Așa că, pentru cei care credeți că toată noaptea v-ați străduit și nimic n-ați prins, am un singur sfat: așteptați dimineața în care vine Mântuitorul și vă spune: ”Hai acum!”. Să nu vă prindă dimineața obosiți! Să nu vă prindă dimineața fără chef de muncă! Să nu vă prindă dimineața că nu mai puteți să faceți sau să renunțați că ați mai făcut asta și nu s-a reușit niciodată nimic! Nu, trebuie să te duci să faci ce poți, până când te cheamă! Știți când te cheamă? Când deja nu mai aștepți! Atunci vin toate, după asumare, urmează rezolvarea, țineți minte principiul! Numai după ce ți-ai asumat că tu le faci pe ale tale, Dumnezeu le face pe ale Lui, în momentul asumării acestui lucru, Dumnezeu le face pe ale Lui. Am să vă spun că inclusiv rugăciunile pentru copiii care vor să se căsătorească, mă știți că de când am venit aici, am venit cu rugăciunea părintelui Arsenie pentru dezlegarea de cununii și și aici este o mare taină! Am două exemple extraordinare, cineva care s-a rugat împreună cu părintele cred că vreo 20 de ani, după care părintele, simțindu-se dator să spună ceva, i-a spus:

– Eu am făcut ce puteam să fac, dar sunt dator să îți spun, soro, că am atâtea fiice duhovnicești măritate și bătute și care trăiesc rău, încât mă retrag.

Și a plecat părintele, au mai trecut, iată, 13 ani și acum, doamna respectivă este fericită, este lângă cineva care chiar merita! De ce? Pentru că acum a spus:

– Aruncă mreaja!

Nu forțați nimic! Pentru că, pe de altă parte, am avut o experiență, zilele trecute, cu cineva care mi-a adus aminte că 15 ani a venit în calitate de… viitoare soacră mică, potențială viitoare fostă soacră mică și mi-a spus că în sfârșit, fata s-a măritat, dar o bate! Nu vântul! Și atunci, m-am gândit eu că ar fi mai bine să nu Îi dăm sugestii lui Dumnezeu! Noi să cerem dar fără să îi sugerăm că pe ăla sau pe ăla! Să avem acea disponibilitate, ca fișa postului nostru, dacă este însemnată cu ”Ești pescar”, dacă vrei să fii pescar de oameni, să faci pescuitul ăsta până când se face declicul acela din partea lui Dumnezeu:

– Hai, acum, chiar dacă te-ai străduit până acum și nu ți-am dat nimic! Nu ți-am dat, ca să te antrenezi și văd că te-ai antrenat! Bine că la ora asta te-am găsit pe malul lacului, te-am găsit cu barcă, te-am găsit cu mrejele în regulă, cu personal și, gata, acum e momentul!

Cred că acesta este rostul prezenței mele aici! Să vă spun nu despre mine, ci despre potențialul pe care Dumnezeu totdeauna îl așează în grădina celui care se străduiește. Nu vă întrebați de ce vă străduiți! Întrebați-vă dacă v-ați străduit suficient!

Ascultam un material despre înaintașii mei Nicolae Lungu și părintele profesor Nicu Moldoveanu. Părintele profesor Moldoveanu, care mi-a fost mie și îmi este, de fapt, maestru la doctorat și a rămas de 21 de ani în mintea mea, spunea că nea Nae Lungu spunea că el se odihnește muncind. Cred că acesta este rostul rugăciunii. Rugați-vă rugându-vă! Rugați-vă nu sugestionând, rugați-vă rugându-vă! Odihniți-vă muncind și nu veți avea parte de muncă niciodată! Eu numai după anumite definiții aș putea să spun că sunt om al muncii, că am un statut, dar nu am conștiința că muncesc. Eu, invers, mă odihnesc muncind și muncesc odihnindu-mă! Îmi odihnesc brațele îmbrățișând și îmi odihnesc mintea ascultând și predând mai departe ceea ce fiii mei duhovnicești îmi încredințează. Acestea sunt niște mărturii ale unui om care în fiecare an, în preajma Echinocțiului de Toamnă, își aduce aminte că Dumnezeu a spus:

– Mergi mai la adânc!

Sunt vreo 50 de metri pe linie dreaptă, dacă am avea o dronă, cam atât am măsura, consider că aici este mai adâncul meu, în altă parte este mai adâncul altora, dar aici, în adâncul meu, am pescuit încât trebuie să mai chem doi, trei ca să ridicăm mrejele. Hristos ne respectă strădania, Hristos ne respectă investiția. Ne trebuie răbdare, ne trebuie înțelepciunea de a aștepta momentul în care, spre dimineață sau spre miezul-nopții, ne spune:

– Acum, mergi mai la adânc!

Mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru îngăduința de a-i reda aici cuvintele din predica rostită astăzi, la Pescuirea Minunată și mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări integral pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=TFDEoLzeqxg.