Astăzi s-a dat timpul înapoi!

”În Biserica Slavei Tale stând, în Cer a sta ni se pare”.

Cuvintele psalmistului întotdeauna riscă să ajungă ori în minți prea grăbite, ori în minți luate cu altceva, ori să credem că sunt spuse pentru alții. Nu, sunt spuse pentru noi.

Am să îmi permit să vă spun câte ceva din ceea ce s-a întâmplat aici și nu s-a văzut și nu s-a auzit, ceva din emoția unei slujbe. La ora patru și jumătate dimineață eram aici (n.a. Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Valu lui Traian, Constanța) și mi-am pregătit câțiva enoriași ca să se împărtășească la slujbă. Am venit aici cu un mandat al bunicului meu, nea Ion, cum îi spunea toată lumea, pentru mine tataie, care în anii 1980, vă imaginați, cu un curaj extraordinar, a vrut ca și această parte din Valu lui Traian să aibă o biserică.

Au fost foarte multe piedici, prima dată chiar de la familie, pentru că și așa mai trecuse printr-o etapă în care calitatea de chiabur nu i-a lăsat copiii să meargă la Facultate și a încercat să îl tempereze dar și-a dat seama că urmează o altă strategie și anume, nu a mai spus nimănui nimic, până când, când să perfecteze actele, când să vină primele mașini cu materiale de construcție, unde credeți că s-a stricat șaua cu o jumătate de pădure? Fix pe calea ferată, prilej cu care ministerul a trebuit să primească vestea că spre Constanța nu se poate circula pentru că se află un tir cu lemne pe șine, pe calea ferată, la o barieră. De ce? Pentru că se construiește o biserică! Acum, vă imaginați că era anul 1980, nu afli așa ceva fără să închei ziua în pușcărie, ceea ce s-a și întâmplat! Dar au mers mai departe!

Nu a durat prea mult răzbunarea pentru că au fost oameni care au știut cum să pună problema și iată că ne aflăm acum într-o biserică! Această biserică are o rădăcină, exact cum are rădăcină tot ceea ce are o împământare. Dacă ați văzut cum se face o împământare, o împământare adevărată se face cu trei fire care se îngroapă la trei metri în pământ, hei, să știți că firele acelea sub pământ reprezintă biserica în care s-a slujit timp de 40 de ani și care se află sub noi.

Am venit astăzi aici nu dintr-un moft, am venit să dau mărturie și tare mult m-am bucurat să îl reprezint pe tataie, aici! El a ținut foarte mult la niște obiceiuri în care era și el implicat. Toată lumea se întreba de ce la Valu, după slujba de Înviere, de afară, să se producă un dialog între preot și interiorul bisericii, care era gol. Pentru că tataie își luase dreptul, de altminteri ca și un ctitor ce se afla, de a sta în biserica goală, după ce se încheia slujba de afară și de a continua dialogul cu preotul care lovea cu crucea în ușă spunând:

– Deschideți porțile, să intre Împăratul Slavei!

Și tataie avea un moment, e puțin spus liturgic, avea un moment de implicare extraordinară, erau toate visele lui adunate, toți viitorii lui nepoți pe care el îi vedea preoți, ceea ce se vede și în fața dumneavoastră și răspundea întrebându-l pe cel de afară:

– Cine este Acela Împăratul Slavei?

Și mărturisea preotul că dialogul acesta de trei ori îi dădea lui nu numai o satisfacție că rămâne ceva după el, îi dădea lui bucuria că slujește!

Dacă am fi în stare să găsim bucuria slujirii în ceva, vă spun sincer, nici măcar nu este nevoie să fim preoți, ci este nevoie să avem conștiința slujirii! Putem sluji în familie, ca părinte, ca bunic, ca frate, copil și tot ceea ce facem, tot o slujbă este.

Astăzi, când Înalt Preasfințitul Teodosie ne pregătea Sfânta Masă, există un moment liturgic în care numai și numai arhiereul are dezlegare să atingă Sfânta Masă cu Sfântul și Marele Mir și noi, preoții, așteptam să ne vină și nouă rândul să definitivăm câte ceva, să ștergem cu buretele, să clătim cu apă fiartă și cu săpun, să îi dăm la îndemână ceara. Eu vă spun pentru că nu aveați de unde să vedeți, poate că ați văzut vreun film dar nu ați văzut nimic, pentru că emoția aceea pe care eu am văzut-o, eu care sunt obișnuit, că am fost și diacon, cei 33 de ani de preoție nu au început așa, deodată, am fost și eu diacon, doi ani și jumătate, dar ce am văzut astăzi, mi-am dat seama că trebuie povestit ca simțire! Atunci mi-am dat seama că ceea ce am învățat la școală cu pregătirea Altarului de Jertfă s-a întâmplat în fața noastră. Când am văzut din nou cum s-au lipit cu ceară chipurile Sfinților Evangheliști Matei, Luca, Marcu și Ioan, într-un sens pe care nu știu dacă un profesor de Fizică vi-l poate spune, în această înlănțuire cuantică în care timpul se întoarce, nu se așează în ordinea în care ne uităm pe ceas ca să treacă timpul, ci Sfinții Evangheliști se așează cruciș, parcă ar fi Sfântul Apostol Andrei cu crucea lui! În ordine de a merge spre tinerețe, nu spre îmbătrânire se începe cu Sfântul Evanghelist Ioan, pentru că acolo își așează candidatul palma ca să așeze fruntea, când primește Taina Hirotoniei, întocmai Sfântului Apostol Ioan, ucenicul cel iubit, care s-a aplecat spre pieptul Mântuitorului, la Cina cea de Taină, Matei și apoi începe Luca, Marcu și Matei. De ce? Ca să se facă un sens direct trigonometric, să dăm timpul înapoi. Astăzi am întinerit cu toții. Acesta este sensul slujbei pe care ați văzut-o, plecăm mai tineri de aici, plecăm cu mai multă putere! Eu plec acum în calitate de nepot, nu în calitate de bunic al nepoților mei, ci în calitate de nepot al lui nea Ion!

M-am bucurat foarte mult că am avut câteva replici cu fratele Florin, iertați-mă că din această denumire nu am să îl scot niciodată. Ne-am întâlnit prima dată acum douăzeci de ani și mi-a servit atunci o lecție extraordinară! Eu îl așteptam pe un frate Florin. Punct. Trebuia să vină la ora patru la biserică, am ajuns și mă aștepta acolo un singur om. Dacă tu aștepți pe cineva pe care nu l-ai mai văzut până atunci, oficial, dar la ora respectivă este acolo, am spus ”Frate Florin”, l-am îmbrățișat, cum îmi este obiceiul și el s-a dat puțin la o parte și m-a întrebat:

– Dar mă cunoașteți?!

Și i-am răspuns:

– Dar bineînțeles!

Acum ce era să îi spun, că nu îl cunosc sau că îl cunosc atunci?! Exact în fracțiunea de secundă în care mă întrebase deja îl cunoscusem, deci îl cunoșteam! Doar că el a insistat:

– Deci știți cine sunt?!

– Bineînțeles!

A, și acum urmează lecția:

– M-aș fi bucurat dacă nu ați fi știut cine sunt.

Pentru că el credea atunci că voi vorbi nu cu fiul duhovnicesc, ci cu primarul! Eu vă spun ceva acum, această lecție am purtat-o cu mine până azi dimineață, când atunci când ne-am reîntâlnit, i-am rememorat această întâlnire de care și-a adus aminte, i-am spus și cu ce ocazie sunt eu aici, că nu putea să știe toată lumea de ce este aici și i-am cerut permisiunea să vă spun despre acest lucru.

Știți cumva cine este în fața dumneavoastră?! Știți numai ce vă spun alții, dar omul are nevoie să nu îl cunoașteți așa cum vi s-a spus despre el! Omul duhovnicesc se va spiritualiza numai atunci când are în față un dialog cu el însuși, cu o oglindă în care să se vadă. Acum de abia am înțeles ce pretenții ar fi avut atunci, că ar fi fost bine să nu îl cunosc, deși discuția a fost foarte frumoasă pentru că eu, într-adevăr, nu îl cunoșteam din funcția pe care o avea, nici nu aveam vreun interes în zonă, ca să spun așa, important este că peste noi au trecut anii frumos și tot ceea ce se întâmplă astăzi se întâmplă ca să știm că are un rost.

Fiecare moment, deși poate că ați crede că am fost prea mulți în Altar și că nu am avut fiecare ce să facem, a fost fiecare cu lumea lui, la mine a fost lumea lui tataie care acum sunt sigur că se bucură de preoții coslujitori, că se bucură că visul pe care l-a avut el ca Valu să aibă încă o biserică s-a împlinit și că nu i-a stat nimeni în cale și îndrăznesc să spun că se bucură că măcar un nepot este în Altar. Eu sunt sigur că prin faptul că sunt mandatat și de vărul meu, părintele Eugen, că am fost amândoi, am fost și cu tataie și am fost și cu cel de dinainte, nenea, cum îi spuneam tatălui părintelui Eugen și unchiul meu, am fost cu toții într-o horă de ”Isaie, dănțuiește” pe lângă biserică, am înconjurat biserica de trei ori. Această înconjurare a bisericii de trei ori să știți că este extraordinară, este o smulgere a spațiului de aici și dus în Cer, ”În Biserica Slavei Tale stând, în Cer a sta ni se pare”!

Cred că de acum înainte, slujba de astăzi ne va aduce aminte că Cerul este mai aproape de noi, începând din dimineața aceasta. Vă mulțumesc tare mult pentru posibilitatea de a da o mărturie despre ce avem la rădăcină și (…) cu siguranță că ne vom revedea și de Sfântul Ion, pentru că tataie trebuie să fie pomenit și de ziua numelui.

Mare dreptate a avut părintele Marius când a spus că este taaare frumos să nu știi ce urmează, pentru că astăzi chiar nu am știut că o să am o poveste de împărtășit cu cei care mă mai… vizitați din când în când și îmi deslușiți scrierile și trăirile! Prietena mea Nadja Iancu m-a răsfățat cu fotografii dar și cu înregistrarea cuvântului rostit de părintele Marius Moșteanu la slujba de sfințire a Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Valu lui Traian, un eveniment la care a luat parte alături de Înalt Prea Sfințitul Teodosie.

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, pentru îngăduința de a-i reda cuvintele aici dar mai ales pentru bucuria cu care mă așez să le scriu de fiecare dată și să le dau mai departe spre citit și trăit și altora. Este o binecuvântare pentru care nu știu dacă voi reuși vreodată să găsesc cuvintele potrivite ca să o exprim!

Îi mulțumesc Nadjei Iancu pentru surpriza frumoasă pe care mi-a făcut-o trimițându-mi înregistrarea și fotografiile care stau la baza acestei povești în care am mai descoperit un crâmpei din viața părintelui Marius, atât de emoționant amintit în cuvântarea de astăzi.  

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru că mi-a călăuzit pașii spre părintele Marius și pentru că mi-a dat acest talant de a scrie ce mi se pare mie frumos și de folos. Vă mulțumesc tuturor celor ce citiți aceste rânduri pentru a spori în bucurie.