Omule, unde ești?!

Momente emoționante au avut loc, astăzi, la Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, unde părintele Alin Boc a ținut să îi facă părintelui paroh Marius Moșteanu, o frumoasă surpriză și a rostit câteva cuvinte înaintea predicii la Pilda Fiului Risipitor pe care părintele Marius se pregătea să o țină:

– Părintelui Marius, prezbiterei Elena, enoriașilor, coralei și tuturor celor prezenți, dă-le, Doamne, zile bune și îndelungate, sănătate, pace, mântuire și-i păzește întru mulți ani! Părinte, vă spunem de pe acum Mulți Ani, vă dorim multă sănătate, putere de muncă și bucurii alături de cei dragi, de doamna preoteasă și de întreaga parohie!

Părintele Marius: Mulțumesc tare mult. Eu mai trăgeam de timp, oarecum, pentru că intru în deceniul al șaptelea, care începe cu 61…

Părintele Alin: Eu nu am divulgat asta, din motive binecuvântate, am avut această înainte prăznuire, am vrut să fie un moment înainte de a începe părintele să vă povestească despre Fiul Risipitor!

Mă alătur acestor frumoase urări adresate părintelui Marius și doamnei preotese Elena și le mulțumesc din suflet că fac parte din viața mea într-un mod atât de minunat. Acum vă invit să citiți povestea frumoasă pe care părintele Marius a spus-o despre această… dedublare a eu-lui prin contrarii care se întâlnește și în Pilda Fiului Risipitor. Îi mulțumesc că îmi îngăduie să îi redau cuvântarea aici pentru a ne bucura împreună, vorbitori, ascultători, scriitori și cititori, dar toți trăitori! Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru această frumoasă bucurie pe care o dau mai departe. Vă mulțumesc celor care citiți aceste rânduri.

Este foarte greu să ne putem aduna într-un anumit fel, să mai vorbim despre o Evanghelie foarte, foarte personalizată pentru fiecare în parte. Pentru mine, personal, acum 40 de ani, când eram anul IV la Seminar, chiar de ziua mea, am fost desemnat în cadrul orelor de Omiletică să țin cuvântarea în Paraclis, pentru că atunci era duminică, despre Fiul Risipitor. Acum vă imaginați că au trecut 40 de ani în care tot am pritocit și să știți că acum două zile m-am gândit că niciodată nu v-am spus, cu ocazia acestei duminici, că de fapt este vorba despre noi și că nu este vorba despre doi fii, ci despre trup și suflet. Îndrăznesc să spun lucrul acesta pentru că avem o pereche feminină, Marta și Maria, avem o pereche masculină, fiul risipitor și fratele mai mare și eu, astăzi, am selectat, dintr-un crin, două cupe care fac parte din aceeași floare. Adică, de ce ar fi vorba despre doi, atâta vreme cât noi trebuie să facem și ca unul, și ca celălalt sau nici ca unul, nici ca celălalt, în anumite situații?!

Este vorba despre trup și suflet. De ce mă gândesc la lucrul acesta?! În primul rând, este vorba despre faptul că mai avem două săptămâni și începe Postul. Acesta începe foarte… pedagogic, săptămâna aceasta a fost de harți,  duminica viitoare vom lăsa sec de carne, apoi urmează o săptămână în care lactatele încă mai fac parte din dietă, apoi se lasă sec și de brânză și, gata, începe Postul! Nu începe, așa, deodată!

Ei bine, toată povestea este despre noi, tocmai pentru că avem și trup, și suflet. Mie mi-a venit ideea să vă spun despre aceasta pentru că mi-am adus aminte de un episod petrecut în clasa întâi, când am fost pentru a doua oară în clasa întâi. Se întâmplase din motive de sănătate, deși acum aș putea să mă împăunez și să vă spun că mă deochease tovarășa învățătoare! În 1973 nu puteam să spun de doamna, doamna era când ieșeai în societate, înconjurat numai de familie, eventual la vreo nuntă sau vreun botez, în rest, toți erau tovarăși. La un moment dat, doamna învățătoare, Dumnezeu să o odihnească, mi-a devenit fiică duhovnicească, până în urmă cu vreun an și jumătate, dar atunci, când eram în clasa întâi, simțeam cum tovarășa îmi dă câte o palmă peste umăr și foarte blând spunea:

– Marius, unde ești?!

Ei, de abia acum, deci au trecut mai bine de 48 de ani, iată că eu aflu că, de fapt, era despre întoarcerea fiului risipitor! Trebuia să mă întorc de acolo de unde eram! Înseamnă că tovarășa învățătoare și-a dat seama că în mine erau doi, adică și trup, și suflet, și din vreme în vreme, sufletul o lua hai hui, că nu avea pașaport pe vremea aceea și ea se considera datoare să mă aducă înapoi. Ei, de atunci, mă tot gândesc cum să fiu mai plastic cu această situație:

– Omule, unde ești?!

Omul, trup și suflet fiind, își împarte prioritățile și la un moment dat se revoltă ceva în om! La unii se revoltă hormonal trupul, la o anumită vârstă, la alții se revoltă sufletul, crezând că nu este corect ceea ce se întâmplă și încep emoțiile să îi creeze o dorință de a face pacea mondială și așa mai departe. Înseamnă că suntem doi și astăzi este vorba despre noi, atunci când sufletul a spus:

– Până aici! ”Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere! Și a plecat”.

Nu este vorba să pleci cu trupul! Un om care este nemulțumit, un om care nu simte plăcere, un om care știe că în altă parte poate să fie mai bine, a plecat! A plecat dar a rămas acasă! Știți vorba aceea, ”e băiat bun dar mai pleacă câteodată”! Dar rămâne acasă!

Știți când după un consult foarte, foarte amănunțit asupra soțului, medicul i-a spus doamnei:

– Este în regulă, dar are, așa, un fizic mai… dezagreabil!

Și doamna i-a răspuns:

– Nu vă supărați, dar e băiat bun și aduce bani în casă!

De multe ori, noi nu știm de ce plecăm cu mintea. Vasăzică, acum nu mai este vorba despre cei doi, să îi aveți în minte că unul a plecat nu știu pe unde și celălalt a rămas acasă, la păscut animalele tatălui său. Este același om, același om care a rămas cuminte în casă, dar mintea i-a luat-o razna! Mintea nu o ia razna numai la răutăți, cum ni s-a indus nouă ideea că mintea o ia razna la lucrurile rele, prin boscheți. Nu! La început, toate sunt bune:

– Mă duc să găsesc și eu o plăcere!

O găsești într-o… spirală, o găsești undeva, ai plecat de acasă cu mintea! Ei, după ce ți-ai dat seama că nu este nici acolo, dar acasă parcă încă nu te poți întoarce, îți spui să mai faci o experiență și începi să ai plăceri create, adică… cu bani și începi să cheltui averea cu unul, cu altul, dar la un moment dat, de unde iei și nu mai pui, lesne se săvârșește și rămâi nu fără bani, prima dată, ci rămâi fără prieteni, așa-zișii prieteni pe care îi chemi degeaba, dacă nu mai ai ce să le oferi! În momentul în care te-ai pomenit așa, atunci vine în minte un lucru:

– Măi dar am ajuns să mor de foame?! Eu care acasă stau bine mersi, acestea voi face, mă voi întoarce!

Vedeți că întoarcerea fiului risipitor este o provocare pentru noi, astăzi, de a ne întoarce în emoțiile copilăriei noastre. Așa cum v-am povestit, pentru mine era o emoție când eram trezit de tovarășa care mă întreba unde sunt și așa aflam și eu că nu eram acolo! E clar că dacă te întreabă cineva unde ești, nu te mai menajează și îți spune că nu mai ești acolo! Mulți dintre noi și astăzi credem că suntem într-o familie, credem că avem un anumit rol în familie și când colo, ne pomenim că ne întreabă cineva:

– Măi, dar tu, care mai este fișa ta?!

– Păi, eu sunt acasă, nu am plecat!

– Cum să nu pleci, măi?! Tu nu mai ești acasă de mult!

– Păi, cum nu sunt acasă?!

Măi, dar acasă la tine a rămas numai fratele cârcotaș! Inclusiv în biserică, să știți, pentru că tot urmează Postul, știu la… metangiști, așa le spune celor care bat metanii! Cel care bate metanii este fratele fiului risipitor, care la un moment dat, cu Acatistierul în mână, stă în genunchi până când se rănește la genunchi și nu mănâncă decât o dată pe săptămână și numai strict, adică numai după ce a citit acel alineat de 0,5 de pe ambalajul mâncării, unde dacă scrie că s-ar putea să conțină urme fine de coji de ou, vai de mine, gata, a aruncat mâncarea! Ca să înțelegeți puțin despre ce este vorba, asta a făcut fratele cel mare, putem să spunem că fratele cel mare era… cititor de etichete, aia se face, aia nu se face! Era fratele care urmărea și spunea:

– Măi, fiți atenți aici! Vedeți că Postul nu începe așa cum credeți voi! Începe cu dezlegare, după aia cu lăsatul secului de carne, după aia de brânză! Ăsta e Post!

Ăsta este fratele cel mare, care normal că s-a revoltat atunci când a venit sufletul peste el și i-a spus:

– Măi, stai puțin! Constat că tu nu mănânci carne dar îl vorbești numai de rău pe vecinul! Nu ți se pare că e ceva în neregulă? Sau spui de mama numai de bine și de tata nu știu ce spui! Întotdeauna judeci pe unul și pe altul, liniștește-te!

Ăsta este zgomotul pe care l-a auzit fratele cel mare! Spune că s-a apropiat de casă și de departe a auzit zgomot. Ăsta este zgomotul din cap! A auzit că i s-a spus că de fapt, ce a făcut el nu este în regulă și a spus:

– Măi, tată, păi se poate?! Eu care am stat aici cu tine și nu mi-ai dat nici măcar un ied și vine ăsta și înjunghii vițelul cel îngrășat?!

La evrei exista o tradiție, nu era vițelul cel gras! Nu! În Septuaginta s-a tradus în grecește ”ton moschos siteftos”, adică era un vițel special îngrășat nu așa, ca să dea bine sau ca să aibă mai multă osânză, nu, era îngrășat iar îngrășarea nu se făcea pentru supraviețuire, ci se făcea pentru ca atunci când gazda are nevoie, să fie pregătit tot timpul vițelul cel îngrășat!

– Bine, dar eu care am bătut metanii, eu care am citit acatiste, vine ăsta, așa, după ce s-a dus pe la toate sindrofiile spirituale și s-a încins în hora tuturor spiralelor și acum spune că se pocăiește?! Păi, ce?! Asta e curat? Păi, nu e kosher, tată, așa ceva!

Și atunci, de ce nu înțelegem că asta este în noi?! Atunci când postim, Postul se instalează și cu o anumită frustrare, frustrarea fratelui cel mare! Frustrarea că nu mai mănânci suficient, că nu mai ai toate gusturile satisfăcute, frustrarea că ești obligat să nu mai faci ceva cum făceai și îți făcea plăcere!

Vă aduc o veste bună! Metania pe care o batem noi, mai ales în timpul Postului, este o materializare a ceea ce grecii numesc ”metanoia”, starea de după gând, o transformare, o înțelegere profundă a lucrurilor. Noi ceea ce facem numai mărturisim, să spunem așa, fiziologic, mărturisim trupește și angrenăm și musculatura, pentru că s-a stabilit de către cei care se ocupă de dezvoltarea sistemului muscular, osos, că metania, ca execuție, dacă este executată corect, este cel mai complex exercițiu pe care poate să îl facă un om, în care se angrenează absolut toți mușchii externi! Ei bine, această mișcare însă este egală cu zero, dacă nu are în interior o schimbare!

Apropo de cei care se gândesc că mâine e luni și vor să înceapă o dietă, despre dietă este vorba în întoarcerea fiului risipitor! Corpul care la un moment dat se urcă pe cântar și spune:

– Dar nu se poate! Eu care am făcut exact cum scrie și acum când vine ăsta, așa, ca un fachir care merge pe cuie, nu are nicio treabă, totul este legat în Cer, acum îmi spune mie că am postit degeaba?! Că am ținut dieta așa degeaba?!

E bine, în măsura în care ne trezim, să vedem că tot în noi locuiește și fratele mare, și fratele risipitor, și cel care a plecat, dar și cel care a rămas, și cel care a cheltuit, dar și cel care nu a cheltuit dar a agonisit degeaba! Înseamnă că trebuie să ne trezim! Ce putem să facem?! Să îi împăcăm pe cei doi! Să nu mai vorbim despre ei, dacă suntem într-o parte, să vorbim pe celălalt de rău și dacă suntem în cealaltă parte, să vorbim pe celălalt de rău! Nu. Trebuie să îi luăm așa cum sunt. Ne trage și pământul în jos, ne trage și fiecare emoție, inclusiv culinară din copilărie!

Ne trag lucruri în jos pentru că este fratele acela care a rămas acasă, trupul rămâne acasă, dar rămâne în cifra din CNP, rămâne în atitudinea din școală sau din societate, rămâne acasă! Rămâne priponit, emoțional rămâne robul unui angrenaj de reflexe educaționale!

În momentul în care recunoaștem că așa stau lucrurile, între trup și suflet nu mai există antagonie! Între trup și suflet este pace, este bucurie, există lucruri care trebuie să funcționeze numai armonios! Adică, în momentul în care trupul constată că nu este satisfăcut cu ceea ce se întâmplă, trebuie să îl cheme pe fratele mai mic, adică sufletul.

Vedeți, sufletul poate să fie mai ușor de înțeles dacă îl luăm ca pe conștiința noastră, ca pe moralitatea noastră, ca pe conștiența noastră. Normal că este mai tânăr, adică mai mic, pentru că omul este om din clipa zămislirii, din clipa creației, din clipa în care prima diviziune celulară a avut loc, dar asta a avut loc în special pentru trup! Înseamnă că e fratele mai mare! Conștiința a venit mai târziu, când am început să conștientizăm anumite lucruri, când era nevoie să îmbunătățim tot ceea ce înseamnă, neurologic, bagajul unui om și așa a devenit fratele cel mic.

Ei, fratele acesta cel mare este cel care se uită în oglindă și se urcă pe cântar și începe să își reproșeze, începe să intre în panică și transmite că nu e bine. Fratele mai mic, adică sufletul, spune:

– Măi tată, nu vrei să îmi dai și mie voie să fac numai ce îmi place? Nu vrei să îmi dai și mie voie să mă bucur? Am înțeles, ne mântuim, ne mântuim, dar eu nu văd un om care se mântuiește fără să fie fericit!

Eu rămân la nebunia mea, trebuie să căutăm și fericirea, nu numai mântuirea! Imaginați-vă că ajungeți în Rai și acolo trebuie să aveți o anumită stare! Știți despre cei doi bătrânei care în urma unui accident auto au ajuns imediat Sus și acolo s-au repartizat absolut instantaneu spre Rai pentru că aveau o viață foarte liniștită, aveau o moralitate deosebită, erau împreună de 60 de ani fără niciun… alunecuș și imediat au fost conduși în cea mai luxoasă parte a Raiului. La care el, săracul de el, și-a întrebat băbuța:

– Bine, măi mami, măi, păi nu puteam să fim aici de vreo 20 de ani?! Dar tu ai vrut tot timpul să mâncăm sănătos, să mâncăm sănătos!

Așa este omul, da, este adevărat că trebuie să mâncăm sănătos, dar putem să ne bucurăm și altfel! Și acum revenind la această situație, la un moment dat, sufletul nostru cere, pentru că simte că poate mai mult, simte că se poate bucura, simte că nu este nevoie să te gândești tot timpul la coeficientul de 0,2 înmulțit cu suprafața casei și înmulțit cu coeficientul de cartier în care stai, ca să vezi ce impozit vei plăti! Și la ce îți ajută?! Trebuie să știi neapărat? În loc să te gândești așa, frumos:

– Măi, dar ce-ar fi să mă gândesc eu să fac o revoluție în mine să mă duc la muncă, oricare muncă ar fi, să mă duc de plăcere?!

Nu! Eu trebuie să pun mâna pe pix, să văd care este diferența de anul trecut și care este diferența că de ce soțul meu are impozit și am și eu impozit! Păi, nu trăim în aceeași casă?! Niște găselnițe, e treaba celor care le-au inventat! Nu spun mai mult, dar mai bine este să îi spui singur sufletului:

– Măi, dar tu poți să te bucuri și altfel!

Așa a făcut, în Evanghelia de astăzi, sufletul care și-a cerut de la tată:

– Măi tată, Doamne, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere și lasă-mă să mă bucur eu!

Și tatăl i-a dat partea de avere și nici măcar nu l-a obligat să facă ceva cu ea, că noi ca părinți nu suntem în stare, atunci când ajutăm un copil, să-i spunem să ia, necondiționat. Noi spunem:

– Dacă nu-ți iei casă, nu-ți dau!

– Dacă nu îmi promiți în mod solemn că te însori la vară, nu-ți dau!

– Dacă dai banii pe ultimul model de Porsche, nu-ți dau!

Să știți că eu cunosc foarte mulți oameni care au plăceri pentru anumite lucruri, alții care au plăceri pentru alte lucruri și noi suntem cei care judecăm pe celălalt:

– Ia uite, ăsta, din ce mașină coboară și să vezi când ajunge acasă, cade bordeiul pe el!

Și care este problema?! El se simte bine!

Ei, la un moment dat, tot te simți bine, tot te simți bine, dar vine o scadență, și trupească, dar și sufletească, să știți! Să nu credeți că scadența vine numai dintr-o parte! Nu. Putem să spunem că îți iese o formulă și scapi de grija cântarului, scapi de alte griji și totuși, până când nu se duce dincolo, sufletul are o nostalgie a eternității, care nu poate să fie trăită aici! Și se întoarce! Așa s-a întâmplat și cu cel care a cheltuit cu plăcerile, acum să nu credeți că a cheltuit numai în plăceri vinovate!

Pentru mine, de exemplu, o plăcere vinovată în ochii altora este să îmi închid telefonul și să stau, pur și simplu, cinci ore în fața unei cărți sau în fața unui articol pe care l-am citit a cincizecea oară dar îmi place, ca să știu și eu ce o fi fost în capul celui care a scris așa de frumos! Chiar acum am pe noptieră pe Kazuo Murakami și stau și mă gândesc ce o fi fost în capul lui și mi-am propus să nu trec dincolo, până când nu aflu! O să aflu și o să vă spun și vouă! Am aflat câte ceva, o să vă spun pe parcurs! Inclusiv ceea ce vorbesc acum, tot pe acolo e scris!

Tot ceea ce facem noi este o fugă de colo, colo! Cel care a rămas a fugit și el de colo, colo, a fost în ascultare, adică a postit, a mers la biserică! Vin canoanele, acum!

– Tată, la ora patru fără zece sunt la biserică, la șase am plecat și… metanii adânci, dă-i, dă-i, dă-i!

Și la un moment dat vine sufletul și spune:

– Auzi, până la urmă, noi când ne mai ocupăm și de noi?

Știți de cel care a venit la mânăstire și după prima săptămână cu slujbe de dimineață până seara, a nimerit și el în prima săptămână din Postul Mare, și dă-i cu Vecernii, Mezonoptică, Ceasuri, Liturghii, Utrenii, până când a spus:

– Părinte stareț, nu vă supărați, dar noi când ne mai rugăm?! Nu ne lăsați și pe noi să ne mai rugăm?!

Sunt slujbe care reclamă un anumit mod de bucurie. De exemplu, eu mă regăsesc foarte bine într-o Utrenie pe care o facem împreună. Nu aș putea să stau, așa, pur și simplu într-o strană și să ascult pe alții! Așa sunt eu, dar nu pot să spun acum despre altul care nu este ca mine că are niște plăceri vinovate vizavi de slujbe! Pe mine are voie să mă judece oricine la ceea ce fac, dar un singur lucru vreau să știe toți, anume că tot ceea ce fac, fac cu sinceritate și cu bucurie! Pe mine dacă m-ar pune cineva, acum, să fac un program, aș spune:

– Mulțumesc, eu sunt fiul cel risipitor! Am tăiat-o! Nu vreau nimic, absolut! Mă duc să mă rog!

Acum să nu credeți că sunt împotriva programului, m-ați văzut că țin, totuși, de un program!

Dar frumusețea pe care v-o propun eu este de a vă regăsi în fiul cel risipitor și când a risipit, nu numai când s-a întors! Mai ales dacă vă uitați în calendarele vechi și în Evangheliile vechi, găsiți expresia ”fiul celui preacurvariu”, vai de mine și de mine, adică toate erau prezentate încât nu mai scăpa nimeni de judecată, iar eu vă spun că nu este așa! De exemplu, pe cineva care nu are această aplecare l-ar lăsa rece și atunci am fi nedrepți să-i spunem că a fost rău. Nu a fost nimeni nici rău, nici bun! Să vedem ce a făcut bun fratele în care în ultima vreme a cam început să se dea cu pietre, fratele ascultător! Fraților, ascultătorul este cel care se vaccinează și știu în ce intru și câți prieteni îmi fac acum! M-a întrebat cineva de ce m-am vaccinat și i-am spus:

– Am citit Evanghelia după Matei!

– Și?!

– Păi, acolo scrie ”Celor ce vor crede, aceste semne vor urma, în numele Meu vor scoate diavoli, ceva dătător de moarte de vor lua, nu îi va vătăma”!

Și iată că m-am potolit și m-am făcut cuminte! Și am stat cuminte și o să fiu cuminte în continuare! Știu că spre disperarea multora, deja am patru ani de la vaccin și, pe românește, nu am… depășit banda! Asta este, nu am ce să vă fac! Da, dar sunt și dintre cei care spun că s-a întâmplat ceva, totuși! Da, dar s-a întâmplat numai bine, că tot ce s-a întâmplat a fost numai spre binele meu!

Să ne întoarcem la ale noastre! Vasăzică, fratele are o calitate excepțională, de a fi ascultător! I-a spus:

– Tată, nu ți-am ieșit niciodată din cuvânt!

Da, sunt trupuri care se trezesc de dimineață, fac tot ceea ce trebuie, se hrănesc cu tot ceea ce trebuie, fac exerciții, unul face cardio, altul face cine știe ce mișcări, una, alta, conform planului. Și spun:

– Când am vrut și eu să mă bucur, nu mi-ai dat nici măcar un ied și vine ăsta de hai hui, din spirale, și ai tăiat vițelul cel îngrășat!

Problema nu este că ai stat, că nu ai stat, problema este să nu judeci așa! Să nu crezi că în partea cealaltă este rău și numai la tine este bine! Că nici eu să nu credeți acum că am să vă spun că un duhovnic trebuie să fie neapărat mereu zâmbitor! Nu! Sunt fii duhovnicești de-ai mei, am și numărat, am un procent, cam 1,3%, cu care nu mai pot să mă văd a doua oară pentru că nu mă mai caută ei! Au spus că le face rău faptul că eu vorbesc numai de bine! Asta este, fiecare… Măi, dacă ai nevoie de cineva care să fie numai cu biciul, foarte bine, dar nu sunt eu acela, mergi mai departe! Da, sunt 1,3% din 18.000, faceți socoteala, sunt câțiva!

Totuși, dacă vrem să luăm din fiecare numai partea bună, fiul cel mare a făcut ascultare, a fost cuminte, da, dar până când? A avut niște limite, asta este la partea negativă, pentru că nu trebuie să ai limite, când îți propui să faci ceva, fă ori de tot, ori de loc! Știu, de exemplu, niște gospodine extraordinare, care se chinuie și fac și dreg și vin copiii și le spun că de Paști se duc la McDonald`s!

– Păi, cum adică?! Eu am făcut ouă umplute, am făcut drob…

Măi, e foarte bine că ai făcut, ești fratele cel mare, dar nu te uita la ăsta că vrea să plece la McDonald`s! Care-i problema?! Chiar avem o problemă?! Vedeți unde este binele și unde este răul? Nu este prin sine, nu este rău că a făcut, nu este rău că s-a trezit de dimineață, nu este rău că a fost la dispoziție, singurul lucru care este rău este că nu a luat lucrurile așa cum sunt! Să îl respecți pe celălalt înseamnă inclusiv să îl lași să greșească! Gândiți-vă întotdeauna la Dumnezeu, când e vorba de vecini, când e vorba de soț, soție, copii, nepoți și șefi! Cum se comportă Dumnezeu cu noi? Ne obligă Dumnezeu să facem ceva anume?! L-a obligat taică-su care a împărțit averea? I-a spus ce să facă? Eu sunt sigur că nici măcar nu i-a cerut vreodată! Vedeți că aici este marea problemă, nu i-a cerut tatălui să îi taie și lui un ied ca să se veselească cu prietenii, dar acum i-a reproșat! Putea să spună Dumnezeu Tată:

– Mi-ai cerut și nu ți-am dat?

– Păi, știam eu că dacă Îți cer nu îmi dădeai!

A, asta se numește proces de intenție, tată! Nu umblați cu așa ceva! Revenind la gospodina noastră, dacă tu faci de plăcere, nu o să mai fii niciodată presată de duhul implementării unui mod de viață, nu o să mai simți niciodată plăcerea vinovată de a da vina pe alții:

– Da, iar o să aruncăm o grămadă de mâncare!

O mâncare gătită cu drag, iertați-mă că vă spun, atrage cu siguranță falimentul McDonald`s, dar dacă tu știi că gătești cu drag, când gătești și vin nepoții să guste, nu le mai spune:

– Ia mâna de aici! Asta este pentru după Paști!

Nu am mâncat niciodată cozonaci calzi! I-am mirosit pe toți! Da, într-adevăr, erau tari când i-am mâncat, întotdeauna erau tari! Vedeți? La mine, fiul cel risipitor s-a întors acasă! Acasă ce a găsit? Pe mămăița care în Joia Mare făcea cozonaci și nu am mâncat niciodată, că deh, se făcea gaură în Cer, cu siguranță că se termina Ortodoxia, dacă nepoții ăia nevinovați mâncau cozonac cald! Nu, vedeți? Ăsta este fiul cel mare! Păi, rămâi fiul cel mare în bucătărie, dai cu mâna peste toți, le spui să ia mâna că asta-i pentru joi, asta-i pentru duminică, asta-i numai după ce vii de la Paști și așa mai departe!

Toată povestea aceasta v-am spus-o ca să înțelegeți despre fiul mare și fiul cel mic. Pe unul îl putem numi Casnicul și pe celălalt Plimbărețul, dar atâta vreme cât vom avea conștiința că ambii sunt în noi, avem o singură datorie, să fim gazda perfectă și pentru fratele mare, și pentru fratele mic! Atât! Dacă vedem că avem o anumită înclinație, să știți că sunt oameni care au înclinații mai mult spre a face, de a fi gospodari, cum niciodată nu a fost cazul la mine, dar sunt și dintre cei din partea cealaltă. Respectă-le, tată, și pe ale celuilalt! Știu că e foarte greu, dar vă spun că se poate. De ce?! Pentru că eu respect partea de gospodărie a celuilalt. O să spuneți:

– Da, dar e mult mai ușor!

Vi se pare, pentru că sunt foarte multe lucruri care la un moment dat trebuie să fie negociate. Măi, dacă eu nu am avut pretenție la asta, nu am pretenție nici să îmi faci tu! Dar următoarea etapă știți care este? Să nu ai pretenții niciodată pentru nimic. Atunci vei înțelege că ești gazdă fratelui mare și fratelui mic! Cu toții avem pe acasă oameni care sunt diferiți și știți de ce sunt diferiți? Pentru că așa este bine!!! Ce monotonie ar fi fără certuri! Ce lucruri care ar lâncezi, dacă numai ne-am uita, așa, unul în ochii celuilalt și am ști ce să facem! Ei, se mai întâmplă așa, o dată, de două ori pe lună, te uiți în ochii celuilalt și spui:

– Da, știu! Hai să fugim!

Bine, asta este cea mai simplă situație! De exemplu, cum știi de un bărbat că este însurat? Aude din când în când:

– Mai zugrăvim și noi?

– Mai reparăm și noi?

– Mai schimbăm și noi gresia de la baie?

Să știți că aceasta este cea mai importantă antrenare, asta înseamnă viață de familie! Asta înseamnă întoarcerea acasă! Măi tată, după ce ai bătut metania nu cea fizică, după ce ai învățat metanoia, tot felul de lucruri, te întorci acasă, frumos și auzi câte ai de făcut într-un plan care trebuie neapărat investigat să vezi unde găsești plăcerea! Plăcerea nu e la tine, tată, e în a-l face pe celălalt fericit! Plăcerea fiului care a rămas acasă trebuia să fie educată cât a fost frate-su plecat, astfel încât să fie maximă când se întoarce!

– Măi frate, bine că ai venit, că zgrâciobul ăsta de tata nu prea a făcut mare lucru pe aici, a stat să se uite după tine, dacă vii sau dacă nu vii!

Așa se întâmplă cu trupul nostru! La un moment dat simți că ceva urmează să faci mai bine! Vă spun că e bine să nu fie bine! E bine să nu fie bine, pentru că omul, când îi este numai bine, o ia razna! Își ia partea de avere și se duce ori în stânga, ori în dreapta, de aiurea și după aia începe să filosofeze cu căile vieții, cum să facă să se întoarcă, dar dacă se întoarce, îi mai dă cineva voie să se mai… hai huiască încă o dată?! Tot ceea ce se întâmplă se reduce la un singur aspect, îngăduința celuilalt. Degeaba ești tu sfânt, dacă nu știi să îngădui pe celălalt, dacă îți ieși din fire! Dacă nu ești în stare să știi că Dumnezeu ne iubește pe toți, nu ai făcut absolut nimic.

Îl rog pe Tatăl celor doi fii să mă ierte că eu, nemernicul și netrebnicul, am constatat că sunt și fratele mare, și fratele mic și cred că după ce vom învăța lecția aceasta, vom fi pregătiți să ne bucurăm. De ce să ne bucurăm?! De orice! Știți ce înseamnă de orice? Am avut cuvântări în locuri extraordinar de calde și în alte locuri extraordinar de aride și potrivnice, dar niciodată nu a venit cineva în față, să îmi pună mâna în piept și să mă oprească. Dacă muream ieri, nu aveam experiența de astăzi, este ceva fantastic să mergi mai departe, de abia aștept să mă și revăd, să văd dacă am scăpat vreo idee, dar cred că nu!

Bucuria de a fi la dispoziția toanelor celuilalt este extraordinară, dacă învățăm lucrul acesta, înseamnă că ne-am întors, dacă trebuia să ne întoarcem sau dacă am plecat, înseamnă că am plecat dacă trebuia să plecăm. Nu rămâneți țintuiți dacă simțiți că trebuie să plecați și nu rămâneți plecați dacă simțiți că vreți să vă întoarceți!

În încheiere îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea pe care o puteți urmări pe adresa: https://www.youtube.com/watch?v=x4HQLeD2omw.