Halloween înaripat

AVENTURILE LUI RA LA MARE (9)

Vara a trecut şi prietenii noştri Kiki şi Ra de la malul mării s-au plictisit deja de zilele mohorâte de toamnă. Au avut totuşi parte de o vreme caldă şi însorită până la mijloc de septembrie, numai că, deh, ce-i bun nu ţine chiar tot timpul! Cei doi au suportat şi ploile şi furtunile care pustiau faleza constănţeană. Le dădeau fiori şi îi cam ameţeau pe toţi, oameni, păsări şi peşti, deopotrivă. Acum, însă, este o zi însorită de sfârşit de octombrie şi Ra nu se sfieşte să îşi exprime zgomotos veselia, cum numai un pescăruş care se respectă ştie:

– Ha, ha, ha! Mă simt uşor ca o pană de înger, sigur o să am o zi minunată!

– Mda, dacă ţi-ai mai ţine pliscul ăla mare, ai mai lăsa şi pe alţii să îşi trăiască ziua asta minunată în felul lor!, comentă înţepat domnul Corbu. Acesta nu îşi avea casa chiar la malul mării, ci undeva în spatele blocurilor de lângă faleză, într-o zonă selectă, cu case vechi, curţi mari şi copaci bătrâni. Totuşi, nu rata nicio ocazie să îşi fluture penele tot mai rare pe la cazinou, în briza mării.

– Hi, hi, hi, se auzi şi chicotitul vesel al lui Kiki, sosit din larg, într-un înot rapid şi săltăreţ, să îşi salute prietenii înaripaţi. E loc pentru toată lumea, când vine vorba despre minuni, domnu’ Corbu! Fiecare cu minunea lui!

– Aşa o fi în adâncul mării, unde e linişte, dar dacă ai parte de o viaţă lungă de orăşean, aşa ca mine, te cam saturi de gălăgie. Doar de-aia e vorba aia că taci ca un peşte, numai că nici tu nu eşti chiar tăcut când scoţi capul din apă!

– Ha, ha, ha, ţi-a zis-o domnul Corbu!

– Taci că nici cu tine n-am terminat! Am nişte nepoţi care se mişcă fin, fără zgomot, abia dacă auzi un fâlfâit de aripă, dar tu şi cu neamul tău nu conteneşti să ţipi şi să te agiţi cât e ziua de lungă, ba şi bună parte din noapte! Ce-aţi avut de împărţit azi-noapte, de nu m-am putut odihni cum trebuie?! Ziceai că vestiţi vreun cutremur, aşa ţipaţi şi vă agitaţi!

– Ei, am mai exersat cu cei mici, să înveţe să zboare şi să aterizeze în siguranţă, că dacă vine viscolul, trebuie să se descurce şi singuri!

– Hmmm, şi nu puteaţi în linişte? Trebuia să le faceţi galerie?

– Dar dumneavoastră cum vă învăţaţi nepoţii să zboare, pe tăcute, ca muţii?

– Da’ ştii că eşti obraznic? Ţi-am spus eu că mama-pescăruş are de lucru cu buna creştere! Nu prea mă înghite ea de la concursul de astă-vară, dar ştiu că am dreptate! Eu învăţ nepoţii prin fapte, nu prin vorbe!

– Ştiţi că vă respect şi nu uit niciodată cum m-aţi salvat de motanul ăla, dar şi eu îmi iubesc neamul aşa cum vi-l iubiţi şi dumneavoastră. Nu cred că v-ar plăcea să râdă cineva de el.

– Măi, aici ai dreptate. Dar tot obraznic eşti! Măcar dacă te-am scos din colţii motanului ăla când erai mic, să mai înveţi câte ceva şi de la mine!

– Ce motan? Ce salvare, Ra? Nu mi-ai povestit despre asta, sări Kiki curios.

– Păi, ce prieteni sunteţi voi, măi, dacă nu vă povestiţi toate alea? Vezi că am dreptate când spun că mama-pescăruş mai are de şlefuit puţin la educaţia ta?!

– Şi nu vă mai luaţi de mama, vă rog! Are destule pe cap şi aşa! Şi nu îmi place să povestesc despre asta pentru că încă nu mi-am revenit. Şi acum când aud un mieunat mă trec toate căldurile! Sigur că îi povestesc lui Kiki, dar la timpul potrivit!

– Auzi la el, „timpul potrivit”!

– Aici, eu sunt de vină, eu spun că toate se întâmplă la timpul potrivit, sări Kiki în apărarea prietenului său.

– Măi, da’ ce filosofi mai sunteţi voi! Eu credeam că vă pierdeţi vremea povestind vrute şi nevrute şi antrenându-vă pentru concursul de vara viitoare, da’ voi filosofaţi!

– Păi, vedeţi?! Toate la timpul potrivit! Ce rost are să ne antrenăm în octombrie, pentru concursul din august?! Le luăm pe toate pe rând!, răspunse Kiki, chicotind vesel.

(Va urma)