Al ploii dar

E primăvară cu acorduri de vioară

Ce rătăcesc prin mintea mea în prag de seară,

Când vântul încă-și plânge iarna lui pierdută,

Prin ploaia care cade-acum tăcută.

Ce rost ar mai avea să țipe ea,

Când el își șuieră tristețea grea,

Că mai presus de toate el iubește

Iarna care zăpadă pură troienește?!

Dar ploaia are-o bucurie-n taină,

Că dă întregii lumi o nouă haină,

Hrănește fiecare mugur și vlăstar,

În primăvară, ăsta e al ploii dar!

Se bucură tăcut de flori frumoase,

Care răsar prin parcuri și pe lângă case,

De n-ar fi ea, natura n-ar întineri

Și omenirea toată-ar suferi.

Așa gândește ploaia despre sine,

Că face lumii toate-un mare bine,

Dar uită oarecum că fără soare,

Nu înflorește nici măcar o floare.

Iar eu ascult imaginar a mea vioară,

De parc-acum ar fi întâia oară

Și sper ca dimineață soarele s-apară

În ritmuri vesele, dar de… chitară!