Prietenul de joacă a scăpat-o pe Mona de o mare frică!

CITITORI POVESTITORI

Am primit o poveste pe livesreverse@gmail.com de la doamna Ana D. din Constanța, referitoare la postarea mea ”Tu cum ai scăpat copilul de superstiții”. Spuneam acolo că uneori, copiii mai vin și de afară cu tot felul de povești auzite de la prieteni sau vecini și că și acestea se pot transforma rapid în superstiții, în blocaje emoționale, dacă nu sunt discutate cu sinceritate în familie. Dar bunica Ana ne povestește despre nepoțica ei, Mona, care tocmai vorbind cu un prieten de joacă a scăpat de o frică inexplicabilă de a intra în biserică din cauza sfinților din icoane, frică de care nici buni și nici mami și tati nu reușiseră să o scape.

Știu că sună a clișeu dar totul a pornit de la mama soacră a mea. Avem casă mare, așa că stăm împreună cu fiul, nora și nepoțica, iar pe vremea când Mona avea vreo 5-6 ani, mama soacră, Dumnezeu să o odihnească, locuia și ea cu noi. Era o femeie strașnică, își crescuse aproape singură cei trei băieți, unul dintre ei fiind soțul meu, trecuse prin război, prin foamete, răzbise numai ea știa cum.

Soacra mea Suzana era o femeie simplă, foarte credincioasă, învățată să țină lucrurile sub control, să fie ca ea sau deloc, cum se spune. Nu ne-am gândit că ar trebui să intervenim atunci când o mai muștruluia și pe Mona și o amenința că dacă nu ascultă sau nu e cuminte, o bate Doamne-Doamne. Doar și pe băiatul nostru tot ea îl crescuse, noi munceam de dimineața până seara. Ea îl ducea și îl aducea de la școală, ea era responsabilă cu gospodăria, noi doar veneam și ne așezam la masă, ne-a ajutat foarte mult. Așa că pe la vreo 5-6 ani, cum spuneam, mama soacră a hotărât să-și ducă strănepoata la biserică, împreună cu o altă strănepoată de la băiatul cel mare al ei. Au plecat la Catedrală, parcă o văd și acum, era într-o zi însorită dar friguroasă, le-a cumpărat fetițelor zambile, să lase la icoana Maicii Domnului și a început ”prelucrarea” lor:

– Voi ați mai fost cu părinții sau bunicii pe la biserică, dar azi e zi mare, mergem să vă spovediți și să vă împărtășiți, că așa se cuvine. Azi nu aveți voie să fiți obraznice, să vorbiți urât sau să vă pupați cu careva după ce vă primiți împărtășania. Când intrați în biserică să vă faceți cruce mare, așa cum v-am învățat mai demult, să nu vorbiți între voi, ci numai când vă întreabă preotul ce greșeli ați făcut. Să nu mințiți că vă bate Dumnezeu!

– Hai, mamă soacră, nu le mai dădăci atâta, lasă că sunt fetițe cuminți, am căutat eu să le apăr.

– E bine să știe ce și cum, să nu vorbim în biserică, ce pot să le spun de-acasă! Să știți că toți sfinții sunt cu ochii pe voi, vă păzesc dar vă și pedepsesc dacă faceți prostii! Hai, Doamne ajută!

Când s-au întors de la biserică, am întrebat-o eu pe Mona cum a fost dar n-am scos mare lucru de la ea, mai ales că nici nu m-am gândit că poate ar fi trebuit să insist. În orice caz, după moartea mamei soacre, când am lăsat-o pe Mona la o verișoară, ca să nu participe la toată agitația înmormântării și să nu o vadă pe străbunica ei în sicriu, fetița nu mai vroia să intre în biserică. Nu că nu intra până la urmă, dar se întrista când afla unde mergem, indiferent că mergeam de sărbători sau la nunți și botezuri. Am zis că e o toană de-a ei, dar a ținut-o vreo câțiva ani. Într-o zi însă, când a intrat în casă după ce se jucase cu mai mulți copii din vecini, a venit direct la mine:

– Mamaie, să știi că am scăpat și de frica bisericii!

Pe vremea aia, la școală fiind, noi tot o încurajam să fie mai îndrăzneață, că de multe ori nu răspundea la ore, de frică să nu greșească și să râdă colegii de ea. Mai tot timpul vorbeam cu ea să ne spună dacă se teme de ceva, dar, știți cum sunt copiii, vorbesc când vor ei, nu când vrei tu. Așa a făcut și acum, că nu ne mai spusese că îi e frică de biserică.

– N-am știut că aveai așa o frică, mamaie. Nu mi-ai spus.

– Uite îți spun acum. Nici nu știi ce frică mi-a fost când am fost cu mama-mare la biserică, la prima spovedanie și împărtășanie!

– Și de ce nu mi-ai spus atunci?

– Păi ce, era să mă crezi pe mine, nu pe ea? Oricum, prietenul meu David stă peste drum de biserica noastră, știi. I-am spus că mie mi-e frică de sfinți și ce crezi? El mi-a spus că de câte ori intră în biserică, își imaginează că Maica Domnului și pruncul Iisus cu Dumnezeu și cu toți sfinții îl salută și îi zâmbesc și îl întreabă ce face și dacă vrea să îl ajute cu ceva. Și mi-a zis să fac și eu la fel, că el se simte tare bine de câte ori intră acolo. El mai intră și când nu e slujbă și m-a luat și pe mine, și m-a purtat pe la icoane, și l-am văzut și pe Sfântul Nicolae acolo, și m-am bucurat, mi s-a părut că îmi zâmbește! Așa că acum nu trebuie să mă luați voi la biserică, mă duc și singură!

Asta e povestea noastră, dar să știți că mai vine și cu lucruri bune de afară, de la colegi sau de la prietenii de joacă. Sigur, au mai fost și cuvinte nepotrivite învățate tot de afară, și povești cu tot felul de prostii de nu mai dormea liniștită în câte o noapte, că doar așa sunt copiii! Și noi le-am făcut pe ale noastre. Dar m-am bucurat mult că Mona m-a ales pe mine să îmi împărtășească povestea ei cu frica de icoane și cum s-a vindecat. David e nepot de preot, așa că în loc să îl sperie că îl bate Doamne-Doamne sau că stau sfinții cu ochii pe el, cum a făcut mama soacră, l-a învățat să se simtă iubit.

Imagini Pixabay