Povestea întâlnirii omului cu Dumnezeu

Când eram mic, nu eram lăsat de părinți sau de bunici să pun mâna pe cuțit și îmi spuneau:

– Fug îngerii de lângă tine!

Un lucru extraordinar, de o Teologie atât de adâncă încât nici astăzi nu aș putea să vă explic exact ce era în mintea mea de copil, când vedeam un cuțit, deși știam că acel cuțit în mâna bunicului putea să taie și o găină, în mâna bunicii putea să taie și o pâine, știam că în mâna mea alungă îngerii! Vă imaginați că aici ne întâlnim cu Dumnezeu, încă de mici, dacă știm să ne întâlnim cu îngerii, atunci știm să pregătim întâlnirea noastră de mai târziu cu Dumnezeu!

Iată cum peste ani, copilul acela care se temea să atingă cuțitul ca nu cumva să fugă îngerii, s-a întâlnit, la 28 de ani aproape, cu harul! Cu harul tot, pentru că deși este împărțit în cele trei trepte, diaconie, preoție, arhierie, harul este compet, decât că lucrările pe care putem să le facem sunt altele. De exemplu, atunci când ne ducem să ni se verifice dacă cunoaștem, într-adevăr, o limbă străină, ni se spune un punctaj, ni se spune ce anume ne-a fost evaluat, dacă ni s-a evaluat la partea de traducere sau la partea de conversație. De exemplu, limbile greacă și latină nu o să le poată nimeni verifica la partea de conversație, că din păcate nu mai ai cu cine să conversezi în greacă și latină pentru că sunt niște limbi tehnice! Să nu cumva să vă aud că spuneți că sunt limbi moarte! Nu, sunt cele mai vii limbi de pe fața pământului, dialectul cel mai important! Fără latină nu există biolog sau medic, fără greacă nu există inginer care să știe toate lucrurile de unde vin, fără această tehnică verbală! Iar despre filologi nu mai vorbim! Să se ascundă, dacă nu știu măcar o câtime din greacă sau din latină!

Ei bine, aceste lucruri pregătesc ceva, pregătesc marea întâlnire! Să știți că marea întâlnire este una ca a îndrăgostiților, care așteaptă și nu știu dacă cel care a promis vine la întâlnire. Stau așa cu o emoție constructivă și cu cât trece timpul, să știți că întâlnirea are o savoare deosebită, se maturizează relația și începi să simți altfel! La un moment dat, ți se pare că auzi pași, adică, uitându-te în jur, ți se pare că se apropie cineva și spui:

– Au, nu e așa!

Ba așa este! În momentul acela a plecat de acasă cel care venea la întâlnire! Și mai întârzie jumate de oră, o oră, dar tu ai auzit niște pași, îți spune cineva, acolo, că se aud niște pași, doar că nu știi cât mai au pașii aceia să ajungă la tine! Așa este și cu harul. Se apropiau pașii ierarhului pe care îl vedeam încărcat de har, venea să îmi aducă și mie toată încărcătura aceea și, cel mai important, el rămânând cu aceeași încărcătură în continuare, să o dea și altora tot întreagă! După cum și duhovnicul împarte harul întreg și obține altul pentru alții, cărora le împarte din nou întreg, așa cum se întâmplă cu împărtășania din Sfântul Potir! Hristos se dă fiecăruia întreg și rămâne întreg pentru toți ceilalți care se împărtășesc. Întâlnirea se petrece numai dacă ești pregătit! Dacă ești pregătit, simți orice mișcare a Duhului și ieși dintr-o lume a părerilor și intri într-o lume reală. Așa cum am spus, dacă cumva ești ispitit să vezi de unde se aude pasul acela, ai depășit lumea reală! Lumea reală este o lume a ochiului. Noi ne apropiem cu credința că vine Dumnezeu spre noi.

mi se pare mult mai bine să ne gândim la praznicul de astăzi ca fiind unul al unui mare prilej, al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Nu fac niciun secret din asta, tema predicii de astăzi mi-a venit tocmai numărând și eu zilele și anii. După cum m-am apucat să număr de la praznicul de astăzi spre Crăciun, așa m-a împins Dumnezeu și am numărat mai mult și am dat încă 20 de ani înapoi. Așa am ajuns la ziua de 2 februarie 1993, în care m-am întâlnit cu Dumnezeu, când am fost hirotonit diacon. De aceea m-am gândit ca astăzi să vă vorbesc despre această întâlnire a mea personală cu Dumnezeu, a mea personală cu harul care iată că m-a însoțit și mi-a schimbat viața în ultimii 20 de ani!

Era înainte cu zece zile de a împlini 28 de ani, atunci, pentru că acum, peste zece zile împlinesc 48. Întâlnirea aceasta pornise de mult, cu cel puțin 20 de ani înainte, pornise cu gândul de a pleca la Seminar și trecuse și prin strădania cu care am petrecut cei cinci ani de Seminar, cele nouă luni de armată tradiționale și cei patru ani de Facultate. Mulți dintre colegii mei de Seminar erau preoți, mulți dintre colegii mei aveau deja prima sau chiar a doua ctitorie și se distinseseră oarecum în câmpul acesta pastoral. Eu am rămas să îmi termin școala, am rămas să aștept dacă va fi nevoie și de mine. După ce am terminat Facultatea, vă imaginați că m-am apucat de predat Muzică la Școala Generală din Cumpăna și încet, încet am rămas în așteptare. Dar ce așteptam?! Veți spune:

– Păi da, dar făcând o școală, aștepți să ajungi unde trebuie!

Să știți că diferența între oamenii de succes și oamenii care ratează startul este nerăbdarea. Dacă aș fi dat… cu ochii pe foc, eram și eu ca ceilalți, după cinci ani de Seminar era suficient să merg mai departe, cine știe unde eram acum! Nu vă întâlneam pe dumneavoastră, cu siguranță. Ei și tot lăsându-L pe Dumnezeu să intre în viața mea, am avut răbdarea să îmi văd de ale școlii, ca să spun așa, până când am fost chemat la Arhiepiscopie:

– Gata, se deschide un post de diacon la Catedrală!

De atunci mi-am dat seama că se apropie, se apropie o mare întâlnire! Să știți că oricâtă școală ar avea cineva, un candidat, nu este pregătit niciodată să se întâlnească cu Dumnezeu, după cum, din păcate, nu suntem pregătiți niciodată să ne întâlnim cu moartea! Acestea sunt lucruri atât de fine încât trebuie să ne pregătim! Constantin Noica spunea:

”- Pentru văz avem ochii, pentru auz avem urechile, pentru pipăit avem degetele, pentru toate simțurile, pentru miros avem nasul, pentru gust avem limba și cerul paladin, dar pentru Filosofie ne trebuie un alt organ!”

Așa se întâmplă și cu întâlnirea cu Dumnezeu, trebuie să pregătești un organ care să îți spună dacă e cald, dacă e rece, dacă miroase frumos, dacă are o anumită strălucire și un anumit lustru, dacă este plin de lumină sau de întuneric. Orice întâlnire trebuie să fie percepută de un organ! Când ne întâlnim cu lumina, trebuie să avem ochi! Dacă suntem orbi, nu putem să ne întâlnim cu lumina, orice am face noi! Ne întâlnim poate cu imaginea noastră despre lumină sau cu ce ne povestește cineva despre ce este lumina, dar dacă nu am văzut niciodată lumina, nu putem să știm ce este lumina!

Vă mai aduceți aminte de cel care cerșea, orb fiind, și a primit de la cineva o cană cu lapte. Și orbul l-a întrebat pe respectivul:

– Ce este acesta?

– Lapte.

– Ce se face cu el?

– Se bea.

A băut și a spus:

– Da, e bun laptele, e dulce la gust. Dar ce culoare are?

– Alb.

– Cum este albul?

Omul a început să se încurce, nu știa ce să îi spună orbului despre alb. Și a încercat:

– Este ca lebăda!

– Dar cum e lebăda?!

– Uite, o pasăre cu un gât lung și puțin încovoiat.

– Cum adică încovoiat?!

– Cum e cotul meu, uite, pune mâna pe mine și pipăie-mă, să vezi cum e cotul meu, la un moment dat are o curbă, așa!

Când orbul l-a atins pe cel care i-a întins cotul, își va fi adus probabil aminte de cotul mamei care îl ținuse la sân și a spus:

– Acum știu ce culoare are laptele!

Să știți că până acolo merge mintea omului să își traducă orice lucru pe care nu poate să îl priceapă în mod normal! Această pricepere a omului ține, așa cum am spus, de pregătire! Ne întâlnim cu mulți oameni, dar pe unii îi considerăm ca fiind niște oameni care fac parte din viața noastră, iar pe alții nu îi băgăm în seamă! Așa este și cu întâlnirea cu Dumnezeu, poți să o ratezi! Cum a ratat biata femeie care Îl aștepta pentru că îi promisese Dumnezeu că vine în seara aceea la ea și când a venit la ea un copilaș, a spus:

– Măi, du-te, lasă-mă în pace, că în seara asta vine Dumnezeu pe la mine, așa mi-a promis!

După aceea, peste un timp a venit cineva ca să îi ceară ceva, apoi a venit o vecină și femeia tot i-a alungat pe toți și când în sfârșit s-a făcut liniște, s-a făcut și noapte. A așteptat până dimineață și dimineață s-a trezit că vine soarele peste ea, Dumnezeu nu venise și a spus:

– Doamne, de ce m-ai făcut să aștept, dacă știai că nu vii?!

Și Dumnezeu i-a răspuns:

– Ba, am venit de trei ori și M-ai alungat!

Așa se poate întâmpla și cu harul pe care Dumnezeu îl trimite! Știu foarte mulți nași și foarte multe alaiuri de botez care vin aici în biserică, dar nu toți percep întâlnirea cu harul a copilului pe care l-au adus la botez. Poate unii stau mai mult cu grija ca nu cumva să îl scap eu prin cristelniță, poate alții au grijă să cerceteze dacă este încălzită bine cristelnița și apa de acolo nu cumva să îi facă rău, sau au grijă cum să țină copilul, sau au tot felul de instrumentare ca să scoată apa din urechi și așa mai departe! Dar întâlnirea cu harul unde este?! Tocmai că Dumnezeu ne întreabă pentru că însăși Mântuirea nu este o destinație, Mântuirea este o cale! Așa este și întâlnirea cu Dumnezeu, nu este o destinație, este o cale. Dumnezeu nu se întâlnește cu noi o dată și atât! Dumnezeu merge cu noi toată viața!

Știți de cel care Îi cerea socoteală lui Dumnezeu ce a făcut El în viața lui. Și arătându-i Dumnezeu ce a făcut în viața lui, Dumnezeu l-a scos la malul mării și i-a arătat pe nisip niște perechi de pași. Erau două perechi de pași și atunci a înțeles omul și a spus:

– Da, uite, eu sunt aici și Tu, Doamne, ești lângă mine!

– Da.

Și când se uită mai încolo, vede numai o pereche de pași și spune:

– Ei, vezi Doamne? La asta mă refeream!

– La ce?

– Păi, aici, când m-ai părăsit!

– Nu, aici obosisei și te luasem în brațe!

Dumnezeu nu este ca un om cu care să ne întâlnim o dată și după aceea să ne uite. Nu ne uită Dumnezeu, noi Îl uităm pe El!

Să știți că pentru a ne întâlni cu harul trebuie să fim pregătiți și să știm că este atât de sublimă întâlnirea pe cât o investim noi. Pe cât suntem noi pregătiți să ne întâlnim cu Dumnezeu, pe atât Dumnezeu ni se descoperă nouă! ”Lumină spre descoperirea neamurilor”, ne spune dreptul Simeon, astăzi. Acum, îmi aduc aminte că părintele Stăniloaie spunea un lucru extraordinar despre artă, cum că ”arta eliberează pe om din animal, pe când non-arta, adică urâtul, eliberează animalul din om”! Eu aș spune despre întâlnirea cu Dumnezeu! Întâlnirea cu Dumnezeu eliberează omul din animal, pe când depărtarea de Dumnezeu eliberează animalul din om!

Dacă am avea întotdeauna conștiința că Dumnezeu ne vede, ne aude, ne judecă, ne ajută mereu, atunci nu ne-am mai teme de nimic! De ce m-aș teme eu că cineva spune cuiva ce am vorbit eu într-un anumit moment?! De ce să mă tem de asta?! Sau săracii bieții copii de la Bacalaureat?! Imaginați-vă un copil care știe toată materia perfect, la ce s-ar teme el că o cameră de luat vederi poate să arate și peste 50 de ani ce a făcut el în clipa aceea?! Cel stăpân pe sine nu poate niciodată să se teamă! Sau de ce m-aș teme eu că ducându-mă printr-un loc sau prin altul, mai fac câte o fotografie și o mai scap așa, în eter, eterul ăsta care se numește Facebook, că nu știu cum s-o mai numi peste o sută de ani. De ce să mă tem?! Că mă vede careva? Dar credeți că eu sunt preot numai în fața dumneavoastră și îmbrăcat în toate veșmintele? Nu, preoția nu mi s-a dat pe veșminte, că dacă mi s-ar fi dat pe veșminte, astăzi eram îmbrăcat ca acum 20 de ani, ca nu cumva să pierd vreo boare de har! Nu, preoția este dată ca orice har, dată la fiecare Taină, dincolo de haine, dincolo de pereți! Chiar mă bucur să îmi aduc aminte că atunci când eram la Seminar, ni se spunea că viața preotului se săvârșește și se petrece într-o casă cu pereți de sticlă. Ei, iată de ce nu mă tem eu de așa-zisul Big Brother! Pereții casei mele oricum sunt de sticlă, nu trebuie cineva neapărat să numere câte costume de haine am sau câte perechi de pantofi! Dacă mă vede bine îmbrăcat, înseamnă că e bine, dacă nu, înseamnă că am fost neglijent și mă străduiesc să nu fiu.

Ei bine, să știți că întâlnirea cu Dumnezeu îți dă curajul de a fi tu însuți! Fără a avea conștiința întâlnirii permanente cu Dumnezeu, suntem niște fricoși și așa cum spunea părintele Arsenie, niște milogi! Spunea:

– Lui Dumnezeu nu Îi plac milogii ăștia! ”Dă, Doamne!”, toată ziua! Dumnezeu nu dă la milogi, dă la curajoși și smerenia trebuie să aibă inclusă dârzenie!

Aceasta este întâlnirea omului cu Dumnezeu, aceasta este întâlnirea candidatului cu harul preoției și noi trebuie să permanetizăm această întâlnire. Trebuie să ținem minte că odată întâlnit, Dumnezeu rămâne în noi, rămâne cu noi și rămâne și deasupra noastră! De aici trebuie să învățăm un lucru, orice om cu care ne-am întâlnit trebuie să fie o întâlnire veșnică în mintea noastră! Astăzi, Dumnezeu nu s-a întâlnit cu Simeon pe verticală, nu era Simeon în mijlocul pustiei și se uita în sus la Dumnezeu! Nu, astăzi a venit Dumnezeu pe orizontală, înseamnă că orice întâlnire a noastră cu un om este întâlnirea cu Dumnezeu din omul acela! Aici am vrut să vă aduc! Întâlnirea dintre candidat și ierarh este o întâlnire dintre viitorul preot cu Dumnezeu Însuși care trimite harul! Nu este sub nicio formă o exagerare! Dacă știm că întâlnirea cu orice om este întâlnirea cu Dumnezeu, atunci vom responsabiliza aceste întâlniri ale noastre, adică nu îl mai ții pe om departe, pentru că nu mai e om, e Dumnezeu, deja ți-l apropii! Nu îl mai minți cu tot felul de îmbrobodeli, îl amâni, îi promiți ceva deși știi sigur că nu te poți ține de promisiune, pentru că te-ai întâlnit cu Dumnezeu! Așa a făcut astăzi bătrânul Simeon, care ne învață că întâlnirea cu Dumnezeu se face pe orizontală, nu pe verticală.

Vă aduceți aminte de cel care a venit la stareț și i-a spus că a venit la mânăstire tocmai pentru a se ruga? Și i-a răspuns părintele stareț:

– A, da, nicio problemă! Roagă-te, frate!

După vreo trei, patru zile în care nu i-au trimis nici mâncare, nici nimic, omul l-a întrebat pe stareț:

– Frate, dar ați mâncat săptămâna asta?!

– Ei, da, că noi suntem neputincioși, mâncăm de trei ori pe zi!

– Păi și cum adică?! Pe mine de ce nu m-a chemat nimeni?!

– A, noi am crezut că îți dă deja Dumnezeu de mâncare, direct, dar noi nu suntem vrednici!

Vedeți cum imediat l-a pus cu picioarele pe pământ cu ridiculizarea situației?! Așa se întâmplă și cu noi! Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan:

”- Cine spune că îl iubește pe Dumnezeu dar pe aproapele său îl urăște, minte, adevărul nu este întru el, pentru că nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu, dacă urăște pe aproapele său!”

Dacă ne uităm în calendar, nu numai să vedem ziua de astăzi, ci să o ancorăm în evenimentele petrecute în ultima vreme și numărăm înapoi, spre Crăciun, dăm de numărul 40. Astăzi se întâmplă 40 de zile de la Nașterea Mântuitorului. Știți că după opt zile am numărat din nou și am ajuns la Tăierea Împrejur a Mântuitorului, imediat prăznuindu-se și Botezul Domnului. Iată că acum ne aflăm la 40 de zile de la Nașterea Mântuitorului, un prilej cu care, conform Legii Vechi, se aducea, la templu, tot cel născut de parte bărbătească, întâiul născut. Tot atunci se aducea și o jertfă, în vremea aceea, jertfă sângeroasă, doi pui de turturea sau doi pui de porumbel, după starea socială a părinților, ce puteau să își permită să aducă la templu, ca să spunem așa, dar importantă era marcarea acestui eveniment.

Vedeți, omul, deși este legat de multe lucruri, totuși are câteva limite. 40 de zile este o limită umană, 40 de zile, perioada pe care o consideră și medicina ca o curățire de după naștere, numită lăuzie, această perioadă se răsfrânge asupra întregii vieți a omului. 40 de zile înseamnă limita până la care un om poate să rabde de foame, dar mai ales de sete, pentru că după ce învingi foamea, urmează să învingi setea, care este mult mai greu de învins. Așadar, 40 de zile înseamnă o limită. Mântuitorul a postit timp de 40 de zile, așa cum de altminteri postise și Moise, 40 de zile, înainte de a lua Tablele Legii de pe Muntele Sinai. O să spuneți:

– Dar, Mântuitorul putea să postească și mai mult!

Nu, acum a postit omenește, a postit cu implicare umană, nu cu partea de dumnezeire, ci cu partea de trup omenesc. De aceea spuneam că aceste 40 de zile reprezintă o limită. Această limită este cea care ne așează pe borna dintre hotarul între viața de aici și viața cealaltă, este o piatră de hotar și de aceea această piatră de hotar trebuie să fie marcată, ca să știm unde ne aflăm, în funcție de această piatră. Știți că sunt zile de Post și zile de ajunare, sunt zile în cadrul unui Post și zile în cadrul unei săptămâni, cum sunt miercurea și vinerea, zile de Post în cursul săptămânii sau cum ar fi o zi de miercuri sau de vineri în timpul Săptămânii Patimilor, cum este Vinerea Mare, care este o zi de ajunare! Așadar, și Postul are mai multe etape.

Ani de zile ne-am apropiat de acest Praznic al Întâmpinării Domnului punând accentul pe venirea Mântuitorului la templu. Astăzi aș vrea să vă propun o nouă abordare, și anume, întâlnirea omului cu Dumnezeu. Întâlnirea omului cu Dumnezeu, pentru că dacă ne gândim la ceea ce a spus bătrânul Simeon, personajul principal al praznicului de astăzi, ca să spunem așa, și dacă o luăm de la început, ”Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne”, e clar că Simeon Îl aștepta pe Dumnezeu să vină spre el. Dar imediat după ce a venit Dumnezeu la el, începe cealaltă parte, a întâlnirii lui cu Dumnezeu, și explică de ce: ”Că au văzut ochii mei Mântuirea Ta”.

Astăzi, Dumnezeu s-a coborât în brațele lui Simeon. Cel neîncăput de Ceruri stă în brațele bătrânului Simeon. Și atunci, ce este mai important, că L-a primit Simeon sau că a primit Dumnezeu să stea în brațele lui Simeon?! De aceea m-am gândit ca astăzi să poposesc pentru câteva momente asupra întâlnirii omului cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu se întâlnește cu noi de fiecare dată, numai noi ne întâlnim mai rar cu Dumnezeu! Noi credem că sunt anumite hotare, anumite borne de hotar, de kilometru în care trebuie să numărăm zile sau ani, însă trebuie să știm că toată viața noastră este într-o întâlnire permanentă și permanetizată cu Dumnezeu!

Ne rugăm în ziua de astăzi ca întâlnirea noastră cu Dumnezeu, care a avut loc și are loc în fiecare moment al vieții noastre să fie una conștientă și conștientizată de noi. Dumnezeu nu este departe, Dumnezeu este aproape, Dumnezeu este în aproapele nostru, pentru că de aceea ni se spune că cea mai mare poruncă este ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”! Să rânduiască bunul Dumnezeu ca și noi, după întâlnirea cu Dumnezeu, să spunem ”Au văzut ochii mei Mântuirea Ta”!

Aceasta este o poveste care astăzi a împlinit frumoasa vârstă de 13 ani și a fost rostită de părintele Marius Moșteanu, preotul-paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, pe data de 2 februarie 2013, la Praznicul Întâmpinării Domnului. Întâlnirea sa cu Dumnezeu și cu harul a prilejuit, multora dintre noi, bucuria propriei întâlniri și pentru asta îi mulțumesc din suflet. Ca de obicei când vin cu o poveste din anii trecuți a părintelui, fac asta ca o invitație la o întoarcere în timp la propriile amintiri, pentru a vedea apoi, revenind în prezent, frumusețea călătoriei. Îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a reda aici cuvintele sale și pentru fotografiile cu care mă ajută să fac această poveste mai frumoasă. Îi mulțumesc Cristinei Veronica Radu pentru înregistrarea predicii pe care o puteți urmări pe adresa https://www.google.com/search?q=%C3%AEnt%C3%A2mpinarea+domnului+predica+p%C4%83rintelui+marius+mo%C8%99teanu&rlz=1C1GCEA_enRO981RO998&oq=%C3%AEnt%C3%A2mpinarea+domnului+predica+p%C4%83rintelui+marius+mo%C8%99teanu&gs_lcrp=EgZjaHJvbWUyBggAEEUYOTIHCAEQABjvBTIHCAIQABjvBTIHCAMQABjvBTIHCAQQABjvBTIHCAUQABjvBdIBCTE0MDg4ajBqN6gCALACAA&sourceid=chrome&ie=UTF-8#fpstate=ive&vld=cid:25655c4e,vid:dLn9Ojj-DnQ,st:0. Vă mulțumesc că ați citit aceste rânduri și promit că revin cu predica de astăzi a părintelui Marius. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul pe care mi l-a dăruit de a primi și a da mai departe bucuria cuvântului Său prin minunata lucrare a părintelui duhovnic Marius.