Cât de frumos vrea Dumnezeu de la noi să ne trăiască! Și noi ce vrem?! Nu, noi vrem neapărat anumite lucruri, noi vrem să știm sigur că avem lângă noi tot harnașamentul! Și ce facem cu el? Pentru că dacă îl avem, pierdem esența lui a fi! Și acum putem să avem un Post ireproșabil și să nu fim postitori! Și ce-am făcut?! Ne pregătim pentru Înviere ca să avem sau ca să fim?! Imaginați-vă că pentru Înviere, acum o să colindăm pe la toate marketurile și o să cumpărăm toate cele! După ce le-am cumpărat, dacă se întâmplă ceva cu noi sau cu un apropiat de al nostru, mai suntem veseli de sărbătoarea Paștelui? Nu. Și atunci, degeaba avem!

Noi întotdeauna când primim un mesaj, vedem partea dureroasă a lucrurilor, partea care este mai puțin plăcută, partea de forțare, pentru că așa am fost educați. Știți că de când suntem mici, atunci când ne ducem la Grădiniță, ni se pare că ni se face program, ni se pare că ni se răpește din libertate, dar, dacă tragem linie după ce ieșim la pensie, datorită Grădiniței pe care am făcut-o mai serios sau mai puțin serios, avem și o pensie și avem și nepoți pe lângă noi și așa mai departe, dar acestea aflându-le prea târziu, câteodată este prea târziu.

Este o săptămână atât de frumoasă înaintea noastră, încât nu cred că mai este cazul să ne întrebăm ce mâncăm! Să știți că dacă ne vom lua cu mintea spre altceva, nici nu ne vom mai aduce aminte când, cum sau ce am mâncat ultima dată! Este o realitate faptul că omului nu îi trebuie decât foarte puține, acele puține, însă, trebuie trăite la maxim! Spune Sfântul Apostol Pavel: ”Ori de mâncați, ori de beți, spre Slava lui Dumnezeu să o faceți”! Adică, nu neapărat să stăm cu ochii la Cer, spre Slava lui Dumnezeu, nu, pentru că Slava lui Dumnezeu este Slava faptelor noastre, este înclinația noastră de a face bine, de a nu ne mai tângui ce vom mânca sau ce vom bea sau ce vom îmbrăca, ci pur și simplu de a ne uita în noi înșine și a ne da seama că avem de toate! Din acele de toate trebuie să folosim câte puțin.

Parafrazând pe unul dintre cei mai sensibili poeți contemporani până mai deunăzi, până în 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu, care atât de frumos spunea ”Aș vrea să fiu noroiul de pe opinicile celor care în 1918 au mers la Alba-Iulia”, nu aș putea să spun la fel de frumos dar am să spun măcar cu aceeași sensibilitate că aș vrea să fiu cea mai peticită haină a celui mai bolnav, aruncată la picioarele lui Iisus, ca să simt nu numai ceea ce va fi simțit cel care a îmbrăcat-o după ce a trecut Iisus, ci să simt și ceea ce a lăsat Iisus în urmă!