”Când nu am avut de niciunele, ne-a trebuit ceva?!”

Cât de frumos vrea Dumnezeu de la noi să ne trăiască! Și noi ce vrem?! Nu, noi vrem neapărat anumite lucruri, noi vrem să știm sigur că avem lângă noi tot harnașamentul! Și ce facem cu el? Pentru că dacă îl avem, pierdem esența lui a fi! Și acum putem să avem un Post ireproșabil și să nu fim postitori! Și ce-am făcut?! Ne pregătim pentru Înviere ca să avem sau ca să fim?! Imaginați-vă că pentru Înviere, acum o să colindăm pe la toate marketurile și o să cumpărăm toate cele! După ce le-am cumpărat, dacă se întâmplă ceva cu noi sau cu un apropiat de al nostru, mai suntem veseli de sărbătoarea Paștelui? Nu. Și atunci, degeaba avem!

Trebuie să fim foarte atenți cu aceste două nuanțe, pentru că au trecut deja câteva săptămâni de Post în care bată-l vina, cum spunea părintele Arsenie, aghiuță, ne dă ocol acum cu mâncarea, cu mielul, cu oul! Uite așa, parcă ne cădește, parcă a ieșit la Cădirea Mare și Cădirea Mică!

”Când v-am trimis fără traistă și fără pungă, ați avut nevoie de ceva?

Și I-au răspuns Lui:

– N-am avut.”

Iată-ne în sfânta și marea zi joi! O să vă uitați, așa, puțin, unii la alții și o să spuneți că am uitat că astăzi este miercuri. A fost miercuri, pentru că noi, deja, prin slujba Deniei pe care am săvârșit-o, ”denie” care vine din slavonul ”deni” care înseamnă zi, am trecut deja în ziua de joi! Suntem, așadar, în ziua sfântă și mare joi! În această zi, Mântuitorul ne învață câteva lucruri de excepție, aș putea să spun, pentru că eu, astăzi, citind Sfânta Evanghelie, mi-am dat seama ce vrea Dumnezeu de la noi, de fapt și printre multe mesaje pe care le-a trimis în Sfânta Evanghelie de astăzi, mi-a rămas ceva lipit, așa, de timpan. Când se apropiau Paștile evreiești și Mântuitorul știa și declarase că sunt ultimele pe care le săvârșea împreună cu ucenicii, le-a spus:

– Mult am dorit să săvârșesc aceste Paști împreună cu voi.

Acest lucru l-a spus pentru că toate elementele pe care Mântuitorul le-a înnoit au fost pe o bază de dinainte, nu a inventat Mântuitorul Paștile, ca să spun așa, ci a creștinat ceea ce, prin Moise și prin proroci, se săvârșea de mult în poporul lui Israel. Nu a schimbat Dumnezeu din nimic decât la început, starea de neființă, întru ființă, după care a început să folosească lumina, să folosească pământul, să folosească tăria, să folosească apa, animalele și așa mai departe. Și iată că astăzi folosește Paștile evreiești, să ne învețe ce vrea Dumnezeu de la noi! Și anume, Mântuitorul le aduce aminte ucenicilor de începutul propovăduirii, vasăzică cu trei ani și jumătate înainte de acest eveniment, când i-a trimis o dată într-o… propovăduire de probă, chiar așa se și numește în termeni tehnici, propovăduirea de probă. I-a trimis și nu le-a dat nici traistă, nu le-a dat nimic și i-a întrebat:

– Atunci când v-am trimis așa, ați avut nevoie de ceva?

– Nu!

– Ei bine, astăzi, cine nu are traistă, să-și cumpere și cine nu are sabie, să-și vândă traista și să cumpere sabie!

Ecoul acestei situații a fost următorul: imediat, un ucenic a spus:

– Sunt aici două săbii!

Și Mântuitorul a spus:

– Este de ajuns!

Punct. Fraților, din acest moment este clar pentru mine, cel puțin, și vreau să vă împărtășesc acest lucru, că asta vrea Dumnezeu de la noi, nu vrea cantitate, ci vrea calitate. Atunci când Dumnezeu ne îndeamnă să fim milostivi, trebuie să începem prin a da, ca să dobândim calitatea de milostivi. Dacă, prin viciul nostru, s-a lipit ceva de mâna noastră, nu trebuie să se lipească de mâna noastră o bancă întreagă sau un cont sau un card, ci un singur leuț și deja suntem hoți! Înseamnă că de la noi, Dumnezeu vrea calitate, pentru că în momentul în care ucenicul a spus că sunt aici două săbii, Mântuitorul a spus că este de ajuns, adică nu trebuia să fie un rastel întreg de armament sau o unitate blindată. Înseamnă că Dumnezeu vrea să înțelegem că nu trebuie să mișcăm altceva decât sufletele noastre. De ce erau de ajuns numai două săbii pentru evenimentul serii pentru care se pregăteau, adică să fie dați în mâinile ostașilor?! Pentru că aceste două săbii făceau din ei o ceată de tâlhari! Dacă cineva este oprit pe stradă și i se găsește un cuțit, se spune despre el că ”poartă armă albă”. Nu trebuie să aibă o trusă de cuțite, nu trebuie să aibă două săbii ninja și nu știu de care, nu, el din acel moment este un potențial tâlhar la drumul mare, dacă e găsit pe stradă, dacă e găsit în casă, se numește altfel!

Trebuie să știm în ce ne aflăm! Noi ne străduim să avem sau să facem anumite lucruri, dar important este să ne întrebăm dacă atunci când nu am avut de niciunele, ne-a trebuit ceva! Ca să faci un act de bunătate, nu este neapărată nevoie să dai. Chiar părintele Arsenie spunea:

– Tată, atunci când nu ai ce să dai, dai din tine!

Și o să spuneți:

– Da, astea sunt niște filozofii, cum să dau din mine?!

Dai din ceea ce ai, până când ai! Când nu ai, dai din ceea ce ești! Și o să spuneți:

– Cum anume să facem să dăm din ceea ce suntem?!

Foarte ușor, pentru că noi suntem ceea ce ne-am pregătit să fim. Și anume, suntem ocupați. Punct! Dacă suntem ocupați, înseamnă că ce putem să dăm? Din timp! Care timp? Pe care vrem să îl avem! Pentru că numai cel care dă din ceea ce vrea să aibă și el, acela dă cu adevărat! De aceea, întorcându-ne, când Mântuitorul a constatat că deja erau două săbii, a spus că sunt de ajuns! Dacă noi suntem pregătiți să obținem o calitate, nu trebuie să avem cantitatea, ci să avem aplecarea către acea calitate Vasăzică, trebuie să știm că Dumnezeu nu vrea de la noi lucruri mari sau mici, ne vrea și atât.

Eu am înțeles foarte bine ce vrea Dumnezeu de la noi, atunci când părintele Arsenie se tot concentra să exprime din ceea ce simțea pentru noi. Eram cu soția și cu încă o enoriașă și vroia să ne facă să înțelegem cât de mult ne iubește, cât de mult ține la noi și părintele s-a concentrat așa și deodată a spus:

– Nu, tată, nu! Eu nu vă iubesc, eu vă trăiesc!

În momentul acela mi-am dat seama ce vrea Dumnezeu de la noi! Dumnezeu nu vrea de la noi lucruri de suprafață, așa cum nu avea nevoie de un camion de săbii ca să se împlinească Scriptura, ”cu cei fără de lege a fost numit”. Iată că două săbii erau de ajuns! Dacă le ai pe acestea, cu siguranță că această ”calitate” de a fi tâlhar este una cu acte în regulă!

Vasăzică, Dumnezeu vrea de la noi să dăm. Spuneam că să dăm din ceea ce suntem și suntem ocupați. V-am mai rugat și altă dată și aș vrea ca în seara aceasta să îmi reiterez un canon drag mie, pentru fiecare dintre noi și să ne străduim să îl ținem și cu siguranță că nu o să putem decât să îl începem, nu o să îl continuăm nici la anul și chiar dacă îl continuăm, nu o să ajungem la capăt! Este acela de a ne concentra măcar în seara aceasta să ascultăm pe cineva. Știți ce greu vă va fi să ascultați pe cineva?! Imediat cum începe cineva să vorbească sau să se vaite, faceți legături cu ceea ce vi s-a întâmplat dumneavoastră și îi spuneți să vă lase să îi povestiți! Nu. Atunci să vă opriți!

Mergem mai departe. Un om știți că are de multe ori nevoie să îi fie ascultată tăcerea, să aibă un om lângă el care să îi asculte tăcerea, care să îi vadă o lacrimă și lucrul acesta este foarte, foarte important de reținut, pentru că atunci când cineva de lângă tine, necăjit fiind, tace, tu crezi că el are nevoie de cuvinte, dar nu este așa, are nevoie de tăcerea lui! În momentul acela îl ajuți, dacă știi să îi asculți tăcerea. Acesta este un lucru pe care Dumnezeu ni-l cere! Nu ne cere să-i spunem mai multe celuilalt, ci Dumnezeu vrea de la noi calitatea de om! Spune:

– Omule, vino și stai aici, lângă Mine!

De multe ori, cel de lângă noi nu are nevoie nici măcar să îl ajutăm, că știe să își facă treaba mai bine decât noi și dacă încercăm să îl ajutăm, îl încurcăm, e clar! Și spune:

– Nu! Stai, măi omule, aici! Dar stai aici!

Dacă vom lua canonul acesta în serios, în primul rând ne vom da seama cât de greu ne este, pentru că nu avem antrenament, pentru că noi suntem ca ucenicii, când le-a spus să vândă traista și să cumpere săbii, gata, de acum toată lumea a crezut că trebuie să o ia… rara, să cumpere săbii! Dar s-a mai întâmplat cum s-a întâmplat cu Neeman Sirianul, care atunci când știa de Elisei, a spus că vrea să meargă la Elisei, prorocul care îl va face bine de lepră și când s-a apropiat, Elisei de departe i-a văzut și când a venit solul marelui Neeman, împăratul Siriei, i-a spus:

– Stai așa, nu mai veniți până aici, că sunteți mulți și nu are rost! Spune-i să se îmbăieze de șapte ori în Iordan!

Și solul s-a dus și i-a spus lui Neeman, dar acesta a spus:

– Nu, domnule, dacă am ajuns eu până aici, mă duc să-l văd! Cum adică?!

Dar Dumnezeu i-a dat lumină solului acela, care i-a spus:

– Luminăția Ta, dar dacă îți spunea să înconjori pământul de șapte ori, o făceai!

Și atunci, Neeman și-a dat seama de mesaj. Dacă lucrurile acestea mărunte noi le considerăm că sunt mărunte, ne amăgim. Iată că două săbii erau de ajuns, iată că Dumnezeu nu vrea de la noi să facem multe, să vorbim mult! Nu! Dumnezeu vrea de la noi să fim! Vedeți că una este să ai două săbii și alta este să fii tâlhar. Nu a fost nevoie să aibă un armament oarecare, ci pur și simplu, dacă aveau două săbii, erau tâlhari! Vasăzică, transformarea lui a avea în a fi ține de noi și Dumnezeu de la noi nu vrea să avem, ci vrea să fim. Atunci când i-a trimis fără traistă, i-a trimis cu un singur semnal:

– Măi tată, nu vreau să am, eu vreau să fiu! Vreau să fiu un mesager, sunt în probă! Și am încheiat discuția!

Ne rugăm bunului Dumnezeu în această sfântă și mare zi joi, să ne limpezească și să așezăm prioritățile acolo unde trebuie ele așezate. Nu multe vrea Dumnezeu, ci mult, adică ne vrea cu totul. Ne vrea inclusiv cu patimile noastre! Ne vrea să ne țină în brațe! Ne vrea cu tăcerea sau cu vorbăria noastră! Ne vrea Dumnezeu așa cum suntem, pentru ca să ne schimbăm numai la gândul că o să stăm în brațe la Dumnezeu și nu o să ne permitem să stăm ca niște ticăloși! Să rânduiască bunul Dumnezeu ca până la Paști, aceste gânduri să se sedimenteze între noi, să așeze lucrurile astfel încât de Paști să spunem că avem de toate și suntem așa cum ne așteaptă Dumnezeu.

Vă mulțumesc că ați acceptat această invitație de a (re)citi și (re)trăi minunata poveste spusă de părintele Marius Moșteanu în Miercurea Mare din 8 aprilie 2015, o poveste care după cum ați constatat este foarte actuală! Îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a-i reda cuvântul aici și îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mă îngăduie cu strădania mea de a spori talantul scrisului pe care mi l-a dăruit pentru bucuria mea și a celor care primesc scrierea mea. Mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea cuvântării părintelui Marius, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=9fo1mw7h1Vw&t=1s. Vă mulțumesc din suflet pentru curiozitatea și răbdarea cu care citiți cele scrise de mine.