Povestea vindecării, povestea noastră
Cu toți alergăm după vindecare. Cu toții credem la un moment dat că dacă am așeza o scară a necesităților noastre, sănătatea ar fi pe prima treaptă. Chiar există și o vorbă, ”dacă avem sănătate, avem de toate” sau ”să fim noi sănătoși că le facem pe toate” și acestea ne mărturisesc că tot ceea ce înseamnă neputință a omului este interpretat ca și când dacă am avea, am fi mai fericiți.
În ultimele săptămâni, Sfinții Părinți au rânduit a ne prezenta niște vindecări pe care Mântuitorul le-a săvârșit în timpul celor trei ani și jumătate cât a stat printre noi, vindecări care, după părerea mea, nu prea au fost înțelese și nici valorificate! Cred că povestea vindecării este povestea noastră.
Să știți că s-a făcut un grafic al bunăstării și s-a stabilit inclusiv suma până la care omul se poate mulțumi cu un câștig. Este vorba despre 75.000 de dolari pe an, asta spun statisticile! Cei care sunt sub această sumă spun că dacă o vor avea, vor fi fericiți, cei care au depășit acea sumă își dau seama că nu există fericire după respectiva… linie de sosire și că fericirea nu ți-o acordă nimeni în mod automat. Și atunci s-a stabilit că, de fapt, nu suma de bani este cea care ne așează într-o stare a fericirii și nici măcar starea sănătății, pentru că sunt legate unele de altele.
Noi, din păcate, am fost educați prost, îndrăznesc să vă spun, pentru că am crezut că pentru a avea succes în viață trebuie să fim ca X sau ca Y. Nu, trebuie să fim fericiți și sănătoși așa cum înțelegem noi despre fericire și sănătate! Dar să mergem mai departe cu logica. Un om care este sănătos nu spune ”O, mulțumesc Ție, Doamne, că sunt sănătos”. Dar unul pe care îl doare un picior spune: ”Doamne, cât aș mai fi vrut eu să fac și cutare! Dacă eram sănătos, făceam!”. Întotdeauna când ne aducem aminte de ceva abia când nu mai avem acel ceva și ne dăm seama că ne lipsește, atunci spunem că dacă l-am avea, am fi fericiți. Nu este așa! Am mai spus asta de vreo câteva ori dar întotdeauna îmi aduc aminte de anul 2005 când a scăzut nivelul Dunării atât de tare și nu mai arătase niciodată atât de… jalnic, pe jumătate plină cu apă, și se văitau niște armatori din Orșova că pierd în fiecare zi 90.000 de euro, din cauza faptului că nu se mai putea naviga pe Dunăre. Și eu m-am întrebat, așa, ca un neica nimeni:
– Dar de ce nu i-am auzit niciodată spunând că sunt bucuroși că în fiecare zi câștigă 90.000 de euro?!
Pentru că așa e omul, o să spuneți! Ei bine, așa este omul pe care suntem datori să îl educăm, să îl reașezăm către adevărata valoare! Adică, unui om sănătos să îi aducem aminte, întotdeauna, că este dator să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru sănătate, unui om care are un picior beteag să îi arătăm un alt om într-un cărucior pentru că nu are ambele picioare și atunci poate că se va trezi! Dar să știți că nu se va trezi decât omul acela care are de gând să se trezească, adică omul care vrea să se trezească!
Niciodată nu suntem în stare să vedem ceea ce avem, întotdeauna ne gândim la ceea ce nu avem! De ce?! Pentru că așa am fost educați, avem niște reflexe educaționale de când ne duceam la școală și ne făceam temele.
Bineînțeles că acum urmează ca întrebare ”Ce ați făcut în vacanță?”, adică ce exerciții ați făcut la Matematică și ce ați citit în vacanță. Apropo de asta, după ce arătai că ai citit lista cu lecturi suplimentare pe care o aveai din iunie, te întreba: ”Și altceva?”. Dacă spuneai ”Atât”, răspunsul era ”Păi, nu e bine!”. De ce? Pentru că ceea ce făceai nu era bine, ceea ce urma să faci și nu făcusei, acela era un lucru care te ducea în altă categorie, dar să știți că nici acolo nu era bine! Spuneai că ai mai citit trei cărți pe lângă cele din listă și te întreba ce anume.
– Păi, am citit Alexandre Dumas, ”După 20 de ani”, ”Cei trei muschetari”…
– Dar nici un clasic rus?!
Și iar nu era bine! Și venea unul care spunea:
– Da, am citit ”Idiotul”.
– Te-ai uitat în oglindă?
Până când nu te ridiculiza cineva, chiar dacă făceai tot, să îți dea de înțeles că ceea ce ai făcut era egal cu zero și conta numai ceea ce putea să scoată de la tine, nu era bine! Cadrul acela didactic pe care îl iubesc foarte mult, de altfel în câțiva ani de zile voi fi și eu trecut în rândul celor care am fost cadre didactice, nu se lăsa până când nu își satisfăcea sistemul de a nu te lăsa să crezi că e ceva de capul tău! Ei, astăzi vine Mântuitorul cu rezolvarea problemei! Totul este, de fapt, la noi în cap! De ce?! Pentru că Împărăția Cerurilor este în noi! Împărăția Cerurilor nu este nici în bibliotecă, nu este nici într-un raft de cărți citite sau scrise sau care urmează să apară, Împărăția Cerurilor este în noi, înăuntrul nostru! Și cum este în noi?! Este dar nu O vedem, așa cum nu vedem până la 75.000 de dolari pe an că suntem bogați, așa cum nu vedem că suntem sănătoși, nu vedem că avem un plămân care funcționează, nu vedem că avem două picioare care ne ajută să ne deplasăm de colo, colo, nu vedem lucrurile acestea! De ce? Pentru că nu am fost obișnuiți să vedem Împărăția Cerurilor în noi, ci am fost obișnuiți să vedem Împărăția Cerurilor în afară, adică:
– Da, am două picioare, dar nu am niciun record mondial la alergare!
– Da, pot să alerg dar la 5.000 de metri încă nu pot!
– Da, am doi ochi dar nu am ce să văd! Aș vrea să văd și eu Bali, aș vrea să văd și eu una, alta… Degeaba am ochi!
Și vedeți că încet, încet ni s-a tot indus ideea asta că degeaba ai, degeaba faci, degeaba dregi, degeaba! Dar Mântuitorul le spune acum celor care aveau ochi dar nu vedeau și s-au ținut totuși după Mântuitorul! Imaginați-vă, niște orbi L-au urmărit pe Mântuitorul! Vedeți ce interesant? Au știut să scormonească niște informații, astfel încât să poată să ajungă în preajma Mântuitorului și în momentul în care au ajuns, Mântuitorul i-a întrebat:
– Ce vreți?
– Vrem să vedem.
Și Mântuitorul i-a întrebat:
– Credeți că pot Eu să fac aceasta?
Și ei au răspuns, așa, cu nonșalanță:
– Da, Doamne!
Și atunci s-a atins de ochii lor și au văzut. Și, înainte de a le reda vederea, le-a spus:
– După credința voastră fie vouă.
Vindecarea nu este, de fapt, o scăpare de boală, ci este înțelegerea că intrăm într-o altă stare de conștiință! De ce vă spun lucrul acesta? Pentru că noi nu știm că suntem sănătoși! Noi credem că dacă facem niște analize de sânge și vedem hașurate niște valori, că trigliceridele nu sunt 150, că hemoglobina e considerată până în 6,5 și este hașurată acolo, gata, am înțeles că suntem bolnavi. Nu, nicidecum! Pot să fie unii perfect sănătoși și în două zile să se ducă! Dar, a fi sănătos înseamnă a înțelege că ești într-o altă stare de conștiință! De ce vă spun acestea? Pentru că sunt mărturii toate morțile clinice! Avem oameni care s-au întors de dincolo. Cum s-au întors? În primul rând erau oameni care nu ar fi putut să trăiască cum ne gândim pentru că organele erau în putrefacție! Și, ce s-a schimbat? Niciun tratament nou nu au putut să facă, toți așteptau că înfrigurare să îi anunțe medicii că s-au dus și iată că s-au întors! Cum s-au întors? S-au întors astfel încât în șase săptămâni maxim, deja organele interne erau restabilite și sănătatea era reașezată! Asta ce înseamnă?! Înseamnă că izvorul sănătății nu este acolo unde crede Medicina, nu este la ATI și nu depinde nici de noradrenalină, nici de alte… povești, povești nemuritoare, povești de campanie! Eu vorbesc despre povestea omului, povestea vindecării! Uitați-vă la starea de sănătate! Este sau nu este, în funcție de cum o vedem noi. S-a dus cineva la un doctor ortoped și i-a spus că îl doare piciorul stâng. După ce l-a consultat, i-a pus toate cele, doctorul a găsit argumentul și i-a spus:
– Dar dumneata nu te-ai uitat în buletin?
– La ce să mă uit?
– La CNP!
– Păi, de ce?
– Pentru că ai o vârstă!
– Da, dar și piciorul celălalt are aceeași vârstă!
Adică, fraților, vreau să vă spun că nici aceste argumente nu ne arată nouă că doctorul poate să vindece sau nu și vă spun că adevărata stare de sănătate este o schimbare de conștiință. Cei care s-au întors de dincolo dau mărturie că acolo au întâlnit ceva. Ce? O altă lume și întâlnită fiind acea altă lume nu a însemnat altceva decât că în acea altă lume s-a îmbrăcat sufletul cu alt gen de conștiință și de conștiență. Conștiința că aparținem lui Dumnezeu, conștiința că nu trupul acesta este cel pe care trebuie să îl ducem mai departe, ci dacă este nevoie, trupul acesta va întreține o flacără pentru a ne putea pocăi mai mult, atunci vom intra într-o altă stare de conștiință.
Cei care implementează legi au făcut ca economia aceasta mondială să funcționeze pe consum, pentru că știm toți că această economie funcționează pe consum, pentru că este un interes mare, dar de ce știm că funcționează pe consum? Pentru că nu câștigă cel care produce, ci câștigă cel care desface, care vinde produsele. Uitați-vă la bieții agricultori, s-au uitat și ei că a tot plouat, nicio problemă, dar acum a scăzut prețul la floarea-soarelui tocmai pentru că s-a făcut mai multă și o să câștige cei care cară prin port diverse barje, o să câștige alții, pentru că accentul se pune pe consum, nu pe producție! Dar spuneam de cei care fac legi că se gândesc să înfiereze anumite situații ca să poată să aibă control. De ce le e teamă acestor oameni?! Și ei spun că dacă nu am avea niște norme, nu s-ar putea conduce lumea aceasta.
Norma din spatele tuturor normelor este frica! Dacă societatea ar educa oameni curajoși, vă imaginați că s-ar teme că oamenii aceștia curajoși nu ar putea fi conduși! Da, dar oamenii curajoși ar fi niște oameni morali, ar fi niște oameni cu o conștiință înaltă, astfel încât să nu fie nevoie de Codul Penal care să spună cum se pedepsește cutare sau cutare infracțiune pentru că nici măcar nu ar mai fi vorba de infracțiuni pentru o nație de oameni normali! Dar, ne furăm căciula unii altora! Fără să ne dăm seama, alunecăm pe o anumită pantă în care părerea de sine ne ”inundă” și ego-ul nostru nu ne arată calea bună. Și anume, vine cineva și ți se vaită că șeful face și drege și că se uită la ceas când vii și când pleci. Și am întrebat de ce este nevoie să se uite la ceas, dacă tu îți faci lucrarea ta? Ai curaj să îi spui șefului să nu se supere dar după ce ți-ai făcut treaba așa cum se cuvine, ai plecat. Să știți că am lucrat și eu ca funcționar, nouă luni de zile, atât m-a ținut! Am lucrat la Episcopie, eram secretarul consilierului administrativ bisericesc și îmi făceam treaba de dimineață, nu aveam conștiința că trebuie să mă duc la birou cu pachet pentru că nu mă gândeam că m-ar putea apuca ora 4 acolo! Și, în două luni de zile, ce-am făcut? M-am dus cu conștiința că dacă am terminat treaba, trebuie să plec! E adevărat că se făcea 12 și terminam lucrările pe care mi le trimitea părintele consilier. Până m-au raportat la Înalt Preasfințitul Lucian, care m-a chemat într-o ședință:
– Ce e cu dumneata, că am înțeles că ai plecat de la birou?
– Nu vă supărați, dacă aveți ceva să îmi dați de lucru, rămân până noaptea, dar dacă nu aveți de lucru, spuneți-mi, că eu nu mai vin deloc!
Și atunci, a spus:
– Părinte consilier, uite care e treaba, dă-i de lucru!
Mi-a dat de lucru și a venit cu niște catastife… De zece ani de zile nu își făcuseră jurnale de hirotonire! Trebuia să facem proces verbal, cine te-a condus, nu aveau nici această situație, trebuia să pui mâna pe telefoane:
– Părinte, dumneata ai condus pe diaconul cutare în anul cutare?
Acum să nu vă imaginați că erau atâția câți sunt acum! Nu, erau câțiva, era un singur diacon la Catedrală, mai aveam altul la Episcopie, atâta erau cu toții. Adică, în ceea ce mă privește, lucrarea era relativ simplă pentru că îmi făcusem niște programe deja, apăruseră calculatoarele, 3.86 mi se pare, am dat câteva telefoane, urma să introduc câteva nume și eram gata! Era luni când am primit lucrarea și am întrebat:
– Asta până când să fie gata? Până sâmbătă e bine?
– He, he, he! Dacă în două luni e gata, încă e bine!
– Bine, gândiți-vă ce îmi dați de lucru de săptămâna viitoare, că nu mă apucă vineri!
Zis și făcut, m-am apucat de treabă, am făcut programul și joi după-masă am terminat lucrarea! Cine s-a mai dus vineri la muncă?! Părintele consilier, că eu n-am mai fost! Bineînțeles, m-a raportat! Luni dimineață mă așteptau toți!
– Păi, ce-am făcut, părinte?! Mi-am făcut lucrările!
– Care lucrări?
– Păi, mi-a dat părintele să fie gata în două luni și le-am terminat, acum am venit să îmi dați altele.
– Păi cum de le-ai terminat, că nu fuseseră făcute de nu știu când?!
– Eu le-am făcut! Mi-am făcut un program și le-am făcut! V-am avertizat că dacă nu am de lucru, eu nu mai vin.
Și atunci s-au gândit:
– Trebuie să te apuci de doctoratul de la Facultate, că aici nu cred că avem ce să îți mai dăm de lucru!
Și mi-au mulțumit după nouă luni și cam așa a fost toată tevatura asta. Ce aș vrea eu să vă spun este altceva. Omul trebuie să își regleze timpul și munca după cum știe că poate să lucreze. Tot ceea ce muncește omul trebuie să fie de plăcere. M-a întrebat cineva dacă am văzut o emisiune pe un post foarte interesant, unde au avut o provocare:
– Ce ați face dacă ați ști că este ultima zi de trăit din viața dumneavoastră?
Bineînțeles că erau și niște sugestii, că nu toți or să stea la birou sau or să facă nu știu ce. Concluzia era că în ultima zi trebuie să iubești, să stai cu familia acasă și să îți arăți iubirea. Și am spus:
– Doamne, mulțumesc că am o familie mare, cred că aș veni la ora 4 dimineața și aș spovedi, să fiu din plin trăitor al ultimei zile a vieții mele!
Cred că atunci când ajungi la această concluzie, că poți să împarți ultimele secunde cu plăcerea maximă pe care o ai prin a încuraja pe cineva, cred că asta înseamnă de a merge pe linia de a obține sănătate! Sănătatea este o altă fază a conștiinței în care intrăm. Dacă sunteți conștienți acum că munciți ceva ce nu vă aduce satisfacție, că ceva nu este în regulă, să știți că nu sunteți în locul în care trebuie! M-am apucat să spun asta, joia trecută, când eram în București, la un studiou și, între două episoade, a intrat o doamnă tânără, tânără, ca să ne prezinte acolo ca să pară că este în altă zi înregistrarea și m-am uitat la ea și i-am spus:
– Soro, te văd că ai venit cu oarece plăcere, aici, dar văd că încă îți lipsește ceva. Nu ești pe funcția ta, nu?
Și a încremenit! Și i-am spus:
– Dacă ceea ce faci nu faci cu plăcere, aș vrea să fii sinceră cu mine, astăzi, că de mâine încolo nu ai ce căuta aici!
Măi, s-a întors către echipă care o cunoștea foarte bine, eu nu o cunoșteam, după care m-a aplaudat și a spus:
– Uite, voi nu ați fost în stare să mă încurajați așa! Da, părinte, o să găsesc locul meu!
Trebuie să ne găsim locul nostru pentru că locul nostru este înăuntru, nu în afară! Dacă îl cauți într-un birou, dacă îl cauți în altă parte decât în tine însuți, adresează-ți întrebarea aceea, ce ai face în ultima zi cu tine însuți! Dacă poți răspunde că inclusiv ai niște lucrări de făcut și de terminat, înseamnă că ești acolo unde trebuie! Eu am răspuns la întrebarea aceasta:
– M-aș duce la biserică să stau cu cât mai mulți oameni ca să îi încurajez, ca să știu că sunt vrednic și dincolo!
Știți ce bine și ce pace dă această bucurie să constați că faci nu neapărat ceea ce îți place numai ție, ci faci ceea ce place și altora? Știu că este foarte complicat să vă explic despre duhovnicia pe care o practic eu, pentru că e puțin diferită de noțiunea de duhovnicie, dar duhovnicia încurajării este pornită tocmai din duminica de astăzi: ”Credeți voi că pot să fac aceasta?”. Asta este întrebarea pe care o adresez fetelor care vor să se mărite, mamelor care mai vor să facă un copil. Dacă mi se răspunde afirmativ, cu siguranță că în acel moment începe lucrarea! Ține de mine foarte puțin, dar ține de mine cel mai important lucru în procesul acesta, ține de mine să conving pe celălalt că dacă el crede că poate, chiar se poate! ”Credeți că pot să fac Eu aceasta? După credința voastră fie vouă”. Mai sunt câteva cazuri pe care pot să le număr pe degetele de la o mână cele pe care nu le-am rezolvat până acum, dar știu și de ce nu le-am rezolvat până acum, pentru că sunt alte și alte și altele. Mi-aduc aminte de părintele Arsenie, Dumnezeu să îl odihnească, care spunea unei fiice duhovnicești care tot vroia să se mărite, să se mărite, să se mărite și părintele s-a simțit dator la un moment dat să îi spună:
– Auzi, soro, știi ce?! Tu știi câte femei bătute de soți vin aici la ușă? Zi bogdaproste!
Dacă vine la mine o fătucă de 30-32 de ani și vrea să se mărite, spun:
– N-ai fost măritată?
– Nu!
– Poți să consideri că ai trecut prin două divorțuri și ești deja la a treia înfățișare!
Trebuie să vezi partea bună a lucrurilor, asta înseamnă încurajarea! Nu înseamnă așa, ”lasă că o să fie bine”! Nu, nu o să fie bine, o să fie frumos! Să știți că a fi frumos nu înseamnă neapărat să fie bine sau comod! A fi frumos înseamnă a fi frumos! A se întâmpla ceva frumos înseamnă a lupta pentru fiecare picătură de sudoare care îți curge pe fața pământului! A se întâmpla ceva frumos cu tine nu înseamnă a sta degeaba pentru că a sta degeaba nu e un lucru comod decât pentru cei care acum sunt obosiți că au făcut cine știe ce lucrări și spun că ce-ar sta și ei degeaba! Lăsați-i să stea degeaba o jumătate de zi, să vedeți că se plictisesc că nu au antrenamentul să stea degeaba!
Apropo de sfaturile pe care le-ar da cineva, mi-aduc aminte că cineva s-a dus la un psihiatru și acesta împreună cu psihologul i-au făcut acolo tot felul de recomandări și la sfârșit i-au dat și o temă și i-au spus:
– Uite care e treaba, te văd foarte, foarte agitat și încurcat. Te rog eu frumos să te duci acasă, să iei o foaie de hârtie și să scrii pe ea persoana care te supără cel mai mult, să scrii acolo tot ce i-ai face și după aceea să îi dai foc!
Când să plece, omul s-a întors din ușă:
– Și cu hârtia ce să fac?
Vedeți? Depinde ce sfaturi puteți să traduceți pentru dumneavoastră!
Vreau ca duminica aceasta, cât a rămas din ea, până ajungeți acasă, nu mai mult, în Liturghia de după Liturghie, vreau să vă gândiți ce ați face dacă ați primi vindecare la un singur aspect pe care îl considerați că nu funcționează de regulă! De exemplu, dacă vă doare un picior, ce ați face dacă nu v-ar mai durea, ce ați face dacă v-a durut capul, ani de zile și acum nu vă mai doare, ce ați face dacă v-a durut stomacul și acum nu vă mai doare! Ce ați face dacă ați scăpa de o neputință, pentru că de fapt, aceasta este vindecarea: să știi cu siguranță ce ai face după ce nu te-ar mai durea ceva! Știți cum lucrează Dumnezeu? Lucrează în chip minunat pentru că ne arată cum să ne vindecăm numai dacă trăim respectiva situație!
Am venit dimineață cu bucuria de a vă prezenta acest mesaj și mai ales cu bucuria de a pătrunde în casele multora care nu sunt acum aici, îmi pare bine că v-am găsit și pe cei care sunteți în fața ecranelor, nu vă deranjați, e perfect, așa ne vrea Dumnezeu! Să știți ceva, Dumnezeu vă iubește așa cum sunteți! Și ajuns la biserică, la un moment dat au început niște dureri că eu cred că mă pregătesc acum să operez și partea cealaltă de hernie inghinală! Niște dureri groaznice, nu m-a mai durut stomacul de acum patru ani de dinainte să îmi fac operație! Și am spus:
– Doamne, Îți mulțumesc că astăzi trebuie să vorbesc despre vindecare!
Și știam de data trecută, de acum patru, cinci ani, când mă străduiam să îmi induc că nu mă doare și mi-am dat seama cât funcționează: înainte de a te durea! Dacă apucă să te doară, nu mai funcționează nimic, dar absolut nimic! Lasă să te doară un ceas, două, trei, după care mai vezi care e situația, așa am lăsat eu! Și mă gândeam că am niște poziții în care îmi reașez ceea ce e de așezat inghinal dar nu am putut să le fac, vă imaginați că mă vedeau frații, mă vedeați dumneavoastră! Ei, după ce am tot intrat în toate stările de rugăciune și am început să îmi dau seama că nu trebuie să mă rog acum, neapărat, ca nemernicul, să fiu foarte sănătos și să îmi văd de slujbă numai ca să mă fac eu bine. Nu, acum trebuie să dau pentru alții. Să știți că atunci când am făcut primul pas pe solee, mi-am dat seama că nu mă doare nimic și sunt dator să vă spun că nu mă doare nimic.
Durerea face parte din viață, ca o durere a nașterii, când se naște o idee, trebuie întâi să o moșești. De ce v-am spus toate acestea? Ca să înțelegeți că suferința nu este cea pe care trebuie să o alungăm în vindecare, suferința ne învață cum să ne obișnuim cu noi înșine, pentru că vindecarea, până la urmă, este obișnuința noastră cu noi înșine! Sunt oameni cu un coeficient foarte ridicat de rezistență la durere, vă spun din… ale ATI-ului, iar alții au un coeficient foarte, foarte scăzut de rezistență la durere. Știți vorba aceea, dacă ar fi să nască un bărbat, să știți că ar fi un deces la naștere asigurat pentru că din câte am înțeles din măsurători, la naștere este vorba de o durere care este egală cu cele provocate de fracturile deschise la 45 de oase! Nu este de luat în calcul așa ceva, dar tot ceea ce v-am spus despre vindecare și despre ce așteptăm de la vindecare, astăzi, este în Evanghelia zilei, povestea vindecării, povestea noastră și dacă vreți ca până în seară să vă faceți canonul pe care vi l-am dat, să vedeți ce ați face dacă nu v-ar mai durea ceea ce v-a durut ani de zile, atunci vă veți da seama că nu degeaba v-a durut ani de zile, ci tocmai pentru această zi în care nădăjduiesc să aveți răspunsul!
Mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru îngăduința de a-i reda aici predica la ”Vindecarea a doi orbi și un mut în Capernaum”. Mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea predicii pe care o puteți urmări pe adresa
Leave a Comment