Aveam în gând să scriu câteva cuvinte despre colivă, despre cum aceasta se află în ADN-ul românilor de pretutindeni și cum să dăm ștafeta mai departe, copiilor noștri, dar astăzi am auzit afirmația cuiva care spunea că nu ne creștem copiii pentru noi, ci pentru ceilalți și mi-a plăcut mult. Atât de mult încât m-am oprit și am lăsat grija colivei pe altă dată.

Tăcerea asupra evenimentelor zilei, asupra a tot ceea ce nu ține de noi, nu este o lașitate, este o realitate a zilelor noastre! Dacă ați ști câți fii duhovnicești foarte speriați și foarte îngrijorați m-au întrebat ce să facem în aceste momente de încrâncenare din jurul nostru, cred că v-ați pune aceeași întrebare pe care mi-o pun și eu:

– Ce-or avea oamenii de se uită cu alți ochi la creația lui Dumnezeu?!

”În Biserica Slavei Tale stând, în Cer a sta ni se pare”.

Cuvintele psalmistului întotdeauna riscă să ajungă ori în minți prea grăbite, ori în minți luate cu altceva, ori să credem că sunt spuse pentru alții. Nu, sunt spuse pentru noi.

Am să îmi permit să vă spun câte ceva din ceea ce s-a întâmplat aici și nu s-a văzut și nu s-a auzit, ceva din emoția unei slujbe. La ora patru și jumătate dimineață eram aici (n.a. Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Valu lui Traian, Constanța) și mi-am pregătit câțiva enoriași ca să se împărtășească la slujbă. Am venit aici cu un mandat al bunicului meu, nea Ion, cum îi spunea toată lumea, pentru mine tataie, care în anii 1980, vă imaginați, cu un curaj extraordinar, a vrut ca și această parte din Valu lui Traian să aibă o biserică.

Duminică am primit un canon! Să recitesc o carte și să văd ce scoate aceasta din mine, după cinci ani de când am citit-o prima dată. Am mers mai departe, am plusat la numărul anilor, adică, și am ales sau… m-a ales ”Magia”, una din cărțile Rhondei Byrne, pe care am citit-o prin anul de grație 2014.