Gândiți-vă în seara asta, numai în seara asta, dacă aveți patru inși care, dacă v-ar vedea paralizat, și-ar pierde vremea să vă ducă într-o cetate unde au aflat ei că există un medic care să vă vindece! Nu vă înșelați! Știu că în prima etapă o să faceți o listă cu o sută! Da! Până diseară o să tăiați din lista asta de nu o să găsiți decât doi despre care vă spun că nici de aceia să nu fiți siguri! Acum, eu nu sunt un pesimist, doar mă știți foarte bine, dar știu ce înseamnă speța umană, exact când ai nevoie de cineva și poți să bagi mâna în foc că acela te ajută, are și el o problemă mult mai importantă față de ceea ce ai tu.

Eu de când mă știu pe drumul Teologiei, nu m-am rugat să ajung, pentru că știam că ajung, m-am rugat să fiu vrednic. Când am aflat că este un singur loc la Facultate, în 1987, nu m-am rugat să fie al meu, ci m-am rugat să fiu vrednic. Când am venit aici și am depus o cerere pentru a fi diacon la Catedrală, nu m-am rugat neapărat să se facă… pârtie și să mă duc acolo. E adevărat că nu aveau post pentru așa ceva, dar nu m-am rugat să se dea lumea la o parte. Orice sistem să știți că are niște reticențe față de tinerii care vin. Să știți că eu am fost și tânăr, nu am făcut 61 de ani alaltăieri!

Un copil privește cu admirație la stiloul dirigintelui său, cu care acesta a promis că va scrie în catalog doar notele de zece. Privește și visează, cum numai copiii știu să facă, cum peste ani va da autografe pe cartea sa, cu acel stilou. Mai târziu, același copil citește și conspectează, într-o singură noapte, ”Inteligența Materiei”, cartea profesorului Dumitru Constantin Dulcan și visează din nou, de această dată să își întâlnească și să își îmbrățișeze autorul preferat, cel care i-a arătat că Dumnezeu există și pentru oamenii de știință, într-o vreme în care comuniștii se străduiau din răsputeri să contrazică acest lucru. Copilul se pregătea să devină preot, după ce deja pe la 4 ani știa că aceasta îi va fi calea și își confecționase, din hârtie albastră de împachetat, primele straie preoțești. Este povestea viselor împlinite ale părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța.

De ce nu suntem și noi în stare ca atunci când vrem să facem ceva, să ne așezăm pe locul pe care vrem să stăm după ceva strădanie?! Ce ne ține? Vă spun eu, un reflex educațional! Ni s-a indus că este mai bine să stăm în banca noastră, că e mai bine să nu ieșim în față, că e mai bine să stăm puțin mai pe la umbră că nu știm dincotro bate vântul. Astea sunt numai texte de care ar trebui să scăpăm!