Felicitări și recunoștință!

E miez de toamnă la Constanța, cu vânt puternic amintind de meleagurile dobrogene străbătute de Sfântul Apostol Andrei, cel pe care l-am ”cunoscut” pe îndelete prin 2017, când am citit, cu bucuria copilului din mine, lucrarea de doctorat a părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi, situată în spatele Catedralei. De acolo am ajuns și eu acasă, în fața calculatorului, să vă spun o poveste frumoasă dintr-o lună de nota 10, în a doua zi din octombrie, ziua Sfântului Ciprian în calendarul ortodox. Astăzi, la Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel din Constanța, părintele Marius Moșteanu a primit Distincția Eparhială ”Crucea Apostolică Tomitană” de la Înalt Prea Sfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

Astăzi, sub Acoperământul Maicii Domnului, vă invit să citiți povestea unui om și a bisericii lui, o poveste în care nu se poate spune unde se oprește povestea omului și începe cea a bisericii sau invers. Tot ce știu este că mă emoționez de fiecare dată când trec pragul Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și chiar acum vreo două săptămâni mă gândeam că simți efectiv că pereții bisericii sunt plini de iubire, speranță, bucurie și pace de la atâtea suflete care au pătruns acolo, la întâlnirea cu părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al bisericii.

Astăzi s-au împlinit trei decenii de când părintele a fost instalat preot paroh și pot spune că este o binecuvântare că suntem parte din povestea sa, că ne luminează prin zâmbet, prin îmbrățișare și prin poveste, iar cuvintele totdeauna par sărace să descrie starea, simțirea. Este de ajuns să arunci o privire la oamenii care participă la slujbele sale ca să înțelegi că toată lumea se simte acasă, când acest cuvânt descrie de fapt o emoție, o trăire și nu un loc anume.

Viața omului este cartea, iar el este aidoma semnului de carte care marchează prezentul. Chiar și când acesta se mai caută prin trecut, energia acelor momente regăsite îl propulsează în… viitorul prezent, ca o mașinuță cu arc pe care o tragi înapoi ca să meargă înainte.

Într-un exercițiu de imaginație cum numai copiii pot avea, uneori, semnul de carte se mai pune și în viitorul poveștii, ca atunci când visezi cu ochii deschiși și te oprești pentru a trăi, iar oprirea te aduce mai aproape de bucuria trăirii viitorului. Așa văd cartea ”Terapia Tăcerii”, o împlinire a unui vis la nivel de energie colectivă, autori și cititori, deopotrivă, o minunată colaborare a doamnei Prof. Psih. Ani Cășărică cu Preot Dr. Marius Moșteanu, despre care, co-autoarea spune că ”s-a născut din credința că liniștea vindecă acolo unde cuvintele se opresc. (…) Nu este doar o carte, ci o chemare: să asculți Tăcerea și să descoperi Lumina din ea”.

Încercați gândul intuitiv, încercați lucruri pe care ați considerat că nu puteți să le faceți și o să vedeți cât de ușor le puteți face! V-ați speriat degeaba! Cei care sunteți de vârsta mea v-ați speriat de CNP, apropo, pot să le spun celor care tot rostogolesc informații cu tot felul de sperieturi de înrolări și așa mai departe, că după 63 de ani scăpați de toate, nu vă mai cheamă nimeni!

De ce vă spun toate acestea? Pentru că avem niște reflexe limitative, ”numai asta se poate”, ”numai până la vârsta asta se poate”, ”numai asta poate să fie o rețetă de succes”, bineînțeles că acel copil căruia tot timpul i se spun lucrurile acestea va deveni un adolescent care va primi alt set de limitări și va deveni un om matur cu alt set de limitări și încet, încet va îmbătrâni în niște limitări și la sfârșitul vieții nu o să știe dacă se putea trăi și altfel sau nu.