Se spune că odată, un pictor a fost solicitat de către o biserică să îi picteze, la intrare, sufletul omenesc. Și, după câteva săptămâni de stăruință, oamenii au văzut o imagine pe care nu au înțeles-o deloc! Au văzut un înger care ținea în mână un bețișor cu care învârtea în ceva cenușiu care părea o cenușă sau un fost foc! Și au întrebat:

Din punctul nostru de vedere, în calitate de copii, părintele este cel care ne ajută, ne iubește necondiționat dar doar dacă facem ca el, pentru că întotdeauna, părintele spune:

– Uite aici, dacă te duci la Facultatea asta, eu te susțin.

– Păi, știi, tată, mie nu îmi place asta.

– Mă, eu la asta te susțin!

M-am gândit să vă propun o altă perspectivă vizavi de sfințenie și desăvârșire. Și anume, vă spun încă de la început că Dumnezeu nu alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși. Este o optică total diferită de ceea ce credeți despre sfințenie! Noi, în zilele noastre, tindem către o desăvârșire care stă în cutumele pe care ni le vâră pe gât unii și alții! Căutăm desăvârșirea în ochii celorlalți și nu mai alergăm să fim vrednici de a fi aleși de Dumnezeu, ca să Îl lăsăm pe El să ne desăvârșească.

Dacă mintea noastră ar fi o pisică, ori de câte ori avem un gând bun, cât credeți că s-ar juca ea cu acesta sau ar căuta să mai găsească și altele la fel de bune?! Dar dacă ori de câte ori avem un gând rău, mintea noastră ar fi un câine de vânătoare, oare nu s-ar pune pe adulmecat și pe vânat alte și alte gânduri rele, să ne facă nouă pe plac?!