Am auzit de prea multe ori, inclusiv când eram eu copil:

– A, generația voastră! Nu e nimic de capul vostru, nu o să ajungeți nicăieri! Se termină lumea cu voi!

Mă întrista foarte tare și mi-am propus un singur lucru când eram mic, să nu fiu ca bunicii mei care nu aveau încredere în generația noastră! Nu mi-am permis niciodată să dau sugestii nepoților mei, după cum nu îmi permit față de Dumnezeu să Îi dau sugestii!

Aveam în gând să scriu câteva cuvinte despre colivă, despre cum aceasta se află în ADN-ul românilor de pretutindeni și cum să dăm ștafeta mai departe, copiilor noștri, dar astăzi am auzit afirmația cuiva care spunea că nu ne creștem copiii pentru noi, ci pentru ceilalți și mi-a plăcut mult. Atât de mult încât m-am oprit și am lăsat grija colivei pe altă dată.

Într-o lume tot mai grăbită, când noi ca părinți sau bunici facem adesea o cursă amețitoare pentru a tăia de pe lista noastră imaginară diverse sarcini sau… îndatoriri zilnice, ce facem cu copiii și nepoții? Nu cumva ne grăbim să îi îmbrăcăm, hrănim, plimbăm și să îi… îmbătrânim din copilărie? Ce anume nu mai ținem minte din propria copilărie, adesea cu cheia de gât sau cu… bunica, încât acum să le răpim celor mici bucuria propriilor experiențe de viață?

Știu, sună ciudat această alăturare, asta dacă nu cumva ne gândim la acei crackers sărați care merg în loc de pâine. Teoretic. Dar de fapt, varza, the humble cabbage, umila varză, mâncarea săracului de pe vremuri, o mâncare foarte sănătoasă, de altfel, nu mai este deloc ce a fost!