”Nu suntem o statistică, suntem cazuri reale!”

O invitație la a ne motiva că se poate trăi frumos, în echilibru, alegând viața… colorată în locul celei alb-negru, primind și dăruind bucuria acceptării faptului că suntem diferiți și este minunat așa. Să ne amintim că în spatele fiecărui nume dintr-o statistică seacă se află un om unic prin emoțiile și experiențele sale de viață.

O provocare la a trăi în cel mai autentic mod, personalizând ceea ce ne inspiră de la ceilalți pentru că nu există o rețetă general valabilă dar există o bucurie și o iubire pe care toți suntem invitați să le exersăm întru desăvârșire de părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, în predica sa la ”Vindecarea slăbănogului din Capernaum”.

”Ce este mai lesne a zice: ”Iertate sunt păcatele tale” sau a zice ”Ia-ți patul tău și mergi la casa ta”?”

În cea de-a șasea duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinții Părinți au rânduit ca în miez de vară să ne prezinte o vindecare din multele vindecări pe care Sfintele Evanghelii le mărturisesc că le-a săvârșit Mântuitorul în cei trei ani și jumătate în viața publică. Este o vindecare cu totul și cu totul deosebită, pentru că era vorba despre un paralitic în toată ”splendoarea” diagnosticului, pentru că nu se putea deplasa absolut deloc, nu putea să miște nimic. Mântuitorul, văzând credința celor care l-au adus, s-a apropiat de el și i-a spus:

– Fiule, iertate sunt păcatele tale!

În acel moment s-a declanșat… Jihadul:

– Cum adică, cineva să aibă tupeul să spună că îi iartă păcatele cuiva?!

Mântuitorul, știind ce gândesc cei care Îl înconjurau, a spus:

– De ce gândiți cele rele în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice: ”Iertate sunt păcatele tale” sau ”Ia-ți patul tău și umblă”?

Dar, ca să se știe ce putere are cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Evanghelist Matei a spus bolnavului ”Ia-ți patul tău și mergi la casa ta”, ceea ce s-a și întâmplat și toți se minunau cum de Dumnezeu a dat această putere oamenilor. Parcă ar fi o parabolă, dar nu este o parabolă, este un fapt de viață! Și nu este numai ceva întâmplat acum 2000 de ani, ci este exact ce se întâmplă cu noi în zilele noastre. Cei care gândesc că nu poate cineva să îi ierte cuiva păcatele credeți că sunt departe de noi? Nu, sunt cei care înfăptuiesc protocoale de vindecare și sunt în spatele tabelelor care încheie ”administrarea sărăciei pe timp de boală”, sunt dintre cei care stabilesc dacă un caz este eligibil pentru a continua un tratament de hepatită… C, D, E sau să intre într-un program, într-un protocol de a obține vindecarea unui neoplasm și așa mai departe. Înseamnă că acei cârcotași nu au făcut altceva decât să continue și în zilele noastre.

Vă veți întreba ce e cu această propunere pe care Mântuitorul o face de a alege ce este mai simplu, a zice una sau alta. Diferența este fantastică! Mântuitorul nu vorbea despre efecte, ci vorbea despre cauze. Efectul iertării păcatelor avea să fie observat, pentru că era un efect… observabil, sunt efecte care se văd! Cauza trebuia să fie așezată, pentru că atunci când îl vezi pe un om că este bucuros, vezi un efect, dar nu vezi cauza bucuriei lui! Nu vedem altceva decât niște efecte, atunci când ne inundă o stare de bucurie sau de tristețe, emoții pe care nu trebuie să le dăm deoparte că unele sunt bune și altele sunt rele, toate sunt bune, dacă știm să le folosim. Dar trebuie să mergem la cauze! Aceasta este tema Evangheliei de astăzi. De ce? Pentru că faptul că îi este iertat păcatul celui în cauză a avut ca efect ceva ce oamenii aveau să vadă. Faptul că un paralitic și-ar lua patul și ar pleca, cu siguranță că ar fi un lucru vizibil pentru ceilalți! Ei bine, Mântuitorul însă nu a vrut să treacă neobservat, pentru că, în fapt, minunea vindecării se întâmplă în zilele noastre la fel, numai că noi nu știm cum să o prezentăm! Mai vedeți medici care după o anumită constatare cum că diagnosticul nu a mers în direcția în care au spus ei, ridică din umeri și spun că nu știu ce s-a întâmplat, poate s-a greșit la început, când s-a pus diagnosticul. Sunt foarte multe lucruri care se întâmplă, sunt oameni care se trezesc pentru că, de fapt, un diagnostic poate să îți schimbe viața, să schimbe prioritățile și știu că sună dur, dar știți care diagnostic este ”prietenos” cu omul? Este cel care te trezește, cel care îți spune că ceva este în neregulă, este ceva denumit într-un fel sau într-altul, nu vreau să ocolesc termenii dar să știți că atunci când un diagnostic este așa-zis nemilos, acela este momentul în care cineva poate să își schimbe viața! Poate să spună:

– Bun, până aici a fost, de acum înainte va fi!

Nu suntem în stare ca atunci când suntem sănătoși, să ne bucurăm de sănătate, dar atunci când aceasta începe să fie șubrezită, începem să o prețuim, începem să ne dăm seama că dacă până mai ieri ni se părea că toate ne sunt nouă la îndemână, când vezi că nu mai este așa de simplu, atunci începi să prețuiești sănătatea. Chiar îmi aduc aminte de domnul diriginte al meu de la clasa a IX-a și a X-a, când după un diagnostic de meningită a fost ”răpit” dintre noi pentru vreo trei luni și a trebuit să studiem Fizică cu un alt profesor și când te obișnuiești cu cineva, vă imaginați că nu e chiar așa de simplu. Când a venit după ce și-a rezolvat problemele, bineînțeles că nu mai avea părul pe care îl avea, era tuns zero, cum erau vremurile, în anii `80, chiar `81, ne-a spus:

– Măi copii, sunt dator să vă spun că de acum înainte nu voi mai fi cel care am fost până acum. Am înțeles că omul are datoria să se bucure de viață.

Din acel moment, chiar nu a mai fost la fel, a mai trăit 43 de ani dar să știți că ne-a dat și nouă a înțelege că sunt diagnostice foarte, foarte ”prietenoase” cu noi, atunci când ni se spune ”Gata”!

Acum, în acest ”Gata” trebuie să decriptăm altceva, înseamnă că de acum înainte ține de noi, dacă mergem înainte sau rămânem acolo sau ne plângem de milă! Un om care a primit un diagnostic dur, final, o fază a patra, și află lucrul acesta, are două moduri de a se comporta: să își plângă de milă pentru câteva zile câte i-au mai rămas din viață sau să spună:

– Bun, ce-am avut și ce-am pierdut? Înseamnă că trebuie să mă trezesc!

De cele mai multe ori, diagnosticele acestea vin tocmai ca să trezească oamenii! Nu numai pe cel în cauză! Un diagnostic dur este un deșteptător, o alarmă, pentru tot neamul! Încep să se roage oamenii, încep să fie mai buni, încep să fie mai atenți, să își aducă aminte unii de alții și asta înseamnă partea bună a lucrurilor!

Sunt suferințe care dor și suferințe care schimbă. Suferințele care schimbă sunt cele care ne ajută. Cum ne ajută? Ne ajută să ne dăm seama care sunt prioritățile. Ce este mai lesne: a face ce făceai până ieri, adică să faci într-un ritual și într-o rutină zilnică sau a te opri și a face din rutina zilnică ceva frumos?! Să nu credeți că rutina zilnică este ceva urât. Nu, este ceva superb, dar numai atâta vreme cât este conștientizată că este o rutină. A da cu T-ul prin casă în fiecare zi, de trei ori, poate să devină o boală sau o rutină. Același dat cu T-ul în fiecare zi! În momentul în care o faci de dragul cuiva, inclusiv cel care are această rutină, când vede că nu cârtești, aceea este cea mai mare bucurie pe care poți să o ai, că îi furnizezi celuilalt bucuria că e în regulă! Necârtirea este, de fapt, bucuria pe care vă propun să o încercați acceptând o rutină a celuilalt!

V-am mai spus și altă dată, noi avem în casă pe doamna preoteasă care ține foarte mult la curățenie, sunt foarte multe lucruri pe care le face și eu am încercat ani de zile să mi le țin pe ale mele dar mi-am dat seama că nu am dreptate! De exemplu, după ce te speli pe mâini, să ștergi cu prosopul chiuveta și robinetul. Și am spus:

– Da, dar mai avem de spălat o pară!

– Da, speli para și ștergi din nou!

Se întâmplă de 35 de ani lucrul acesta și de câteva luni, mi-am propus să o iau ca atare. Dar de ce? Ce credeți că a declanșat lucrul acesta? În momentul în care mă întrebam de logica cu care se întâmplă ceva, bineînțeles că sunt mai multe explicații, că noi avem o apă calcaroasă și se depune și așa mai departe, dar mi-am dat seama că acestea sunt niște explicații puerile, nu aveau nicio legătură cu realitatea… adevărată! Dar când am văzut într-o cameră de hotel că rutina este aceeași, atunci am zis:

– Înseamnă că nu e rutină, este un mod de viață pe care trebuie să îl respect.

Dacă ar fi făcut așa numai acasă, ar fi fost o problemă pentru mine, credeam că e vorba despre niște explicații foarte clare și probabil că nici în ziua de astăzi nu aș fi făcut la fel. Bine, îmi mai scapă, vă imaginați că nu poți să ai atenția atât de bine manevrată încât să nu uiți ceva, ea nu uită pentru că așa e ea, dar a reușit să facă și din jurul ei pe cineva să se străduiască, nu pot să spun că o să ajung vreodată la un nivel la care o să fiu aplaudat, dar eu v-am adus în acest punct ca să înțelegeți că orice lucru pe care îl facem și alții îl văd dereglat este valoros numai atunci când îl facem cu sinceritate, nu îl facem numai de mântuială! De exemplu, am venit acasă după câteva zile cât am fost plecați, vă imaginați că nisipul mării, tot nisipul ăsta pe care îl calcă turiștii, îl ia vântul și îl aruncă în casă și am dat cu aspiratorul, iar seara mi-a spus să mai facem o dată curățenie și am fost de acord. Bucuria cu care faci fără să cârtești este esența a ceea ce faci! Când transformi orice lucru, orice amănunt, într-o bucurie, îți dai seama că de fapt, Mântuitorul ne provoacă astăzi:

– Ce e mai ușor: să dai cu aspiratorul sau să o faci cu bucurie?

De dat cu aspiratorul și dând mărunt din buze o să vadă toată lumea, dar ceea ce nu se vede este foarte important, să o faci de dragul celuilalt! Așa a făcut Mântuitorul, de dragul celor care au adus în fața Lui pe un paralitic! De dragul lor a făcut ceea ce știa că o să Îi atragă oprobiul cărturarilor! Vă imaginați acum un medic care ar spune că medicamentele prescrise sunt prea multe, vă imaginați ce se întâmplă cu frații farmaciști:

– Ce facem aici? Noi vrem să facă dializă până la adânci bătrâneți și pe ăsta îl înveți să facă niște exerciții de respirație și Rugăciunea Inimii ca să ce?! Ca să nu mai facă dializă?! Păi, nu e bine!

Odată, la un congres de neurologie, a fost invitat singurul medic de Ayurveda acreditat, care rezolvase o paraplegie neuronală, că una e să nu mai poți să mai mergi și alta e să nu poți să mergi din naștere, când nu ai nicio legătură neuronală! Și acel medic rezolvase cazul acesta fără legătură neuronală și a fost chemat să vorbească.

– Dar ce să vorbesc?!

– Păi, cum ai făcut!

– A, e simplu, nu o să lungesc povestea. Hai să o spunem!

Și a povestit el la congres cum a vindecat un paralitic neuronal.

– Au venit la mine ca la Evanghelie, patru inși mi-au adus paraliticul pe targă și mi l-au lăsat acolo. Au ieșit și l-am întrebat pe cel în cauză ce se întâmplă.

– Nu pot să merg.

Și eu l-am convins că poate! Asta e tot.

Cu această situație pe care am început-o acum câțiva ani să știți că nu e de joacă. Eu întotdeauna când primesc pe cineva în cămăruța mea de spovedit îmi dau seama ce nu merge și știu că am de făcut un singur lucru, să îl conving că poate! Așa este datoria noastră ca soți, ca părinți, ca bunici, să îl convingem pe celălalt că se poate. Chiar am avut, ieri, niște întâlniri extraordinare cu niște oameni care au venit fiind convinși că nu se mai poate și au venit într-un fel și au plecat altfel, convinși că se poate și convingerea aceea că se poate face, de fapt, tot ceea ce trebuie să facem. Adică, să întoarcem cumva întrebarea aceasta:

– Ce este mai lesne a face?

Credeți că a face ceva comod este esența? Nu! A face ceva dincolo de ceea ce crede toată lumea că se face! A învinge un protocol! Un protocol știți ce înseamnă? În momentul în care ai început un tratament și, slavă Domnului, știu destui medici de toată isprava, nu vreau să arunc cu pietre în niciun fel, dar vreau să mai eliberăm puțin medicația. În ce sens? Nu cumva noi credem că medicația aceea funcționează independent? Nu cumva noi credem că dacă am luat un anume medicament, ăsta trebuie să își facă treaba? Am văzut o reclamă, odată, în care o doamnă stă la masă și în spatele ei stă aceeași doamnă, adică conștiința ei, care îi spune:

– Dar mănâncă, dragă!

– Dar nu e bine!

– Stai liniștită, avem Colebil!

Păi, aici e esența?! Adică să mănânci că ai un tratament?! Nu, trebuie să fii cumpătat, pentru că ce este mai lesne a spune: ”Avem Colebil” sau ”Hai să fim și cumpătați”?! E ca și cu Postul, dacă s-a terminat, trebuie să fim și cumpătați. Dar cum îl faci pe celălalt să înțeleagă cum stau lucrurile? Mi-aduc aminte că acum vreo zece ani s-au dus niște reporteri, după un meci foarte important, la fratele nostru Hagi și l-au întrebat cum a făcut antrenamentul și cum îi învață pe cei pe care îi antrenează să joace.

– De exemplu, știm cum dați dumneavoastră în minge într-o direcție și de acolo se duce direct în poartă. Cum faceți?

– Veniți după mine!

S-a dus Hagi la jumătatea terenului, a pus mingea jos și i-a întrebat pe reporteri unde vor să trimită mingea și acolo a trimis-o.

– Și cum ați făcut?

– Cum ați văzut!

Nu poți să îi explici celuilalt decât într-un singur fel, să îi arăți cum faci tu! Și atunci, eu m-am gândit să… traduc că noi între noi, Vărsătorii, trebuie să traducem rețetele! Cum să îl fac pe celălalt să îi spun că se poate?! Spun:

– Uită-te la mine! M-am trezit dimineață la 4 și sunt aici! Sunt vesel, sunt încărcat, am de dat, deci se poate! Măi, dacă pot eu, tu poți și mai mult!

– De ce aș putea eu și mai mult?!

– Păi, tu ai doar o problemă! Eu trebuie să am un rețetar întreg, pentru fiecare în parte!

Și când vede omul că într-adevăr se poate, îmi spune:

– Da, părinte, de ce să nu încerc?!

Mesajul Evangheliei de astăzi este tocmai acesta, să nu ne gândim că există numai două căi, a fi sănătos sau a fi bolnav! Nu! Nu v-a învățat nimeni că, de fapt, viața este pe mijloc, că, de fapt, a fi sănătos este o extremă iar a fi bolnav este altă extremă?! Calea de mijloc este calea pe care trebuie să o găsim, însă, fiecare! Să nu credeți în rețeta altora! Să luați din rețeta altora ceea ce trebuie să personalizați! Încercați să faceți pentru voi ceea ce găsiți la altul, dar nu ce a făcut el, ci cum a făcut el, adică a insistat, s-a străduit și a găsit varianta lui! Să nu credeți acum că dacă va veni David Popovici să învețe pe cineva cum să arunce brațele, va avea și cel învățat tot o medalie de aur! Nu, pentru că el s-a străduit în mai multe feluri să vadă cam care este traiectoria până când a pornit-o și a lăsat patru fracțiuni de secundă în spatele lui pe toată lumea!

Vreau să personalizăm, ăsta este mesajul zilei de astăzi! Nu există rețete citite undeva! Adevăratele rețete au așa-zise secrete. Ele nu sunt secrete, sunt lucruri pe care o gospodină nici măcar nu le ia în seamă. Dacă întreabă cineva câtă făină sau ce vâscozitate să aibă un aluat, nu o să afle niciodată acest secret, pentru că el nu există! Eu știu pe cineva care începea să facă un aluat de gogoși și i se părea la un moment dat că a pus prea mult lapte și aluatul este mai moale și mai aducea niște făină și dacă scăpa făină mai multă, tot cartierul avea de mâncat gogoși! Și una și alta, și una și alta, dar gustul era același, indiferent că făcea o sută de gogoși sau zece, gustul era același pentru că nu se lăsa până când nu făcea un echilibru în acel aluat. Despre acest echilibru ne vorbește Evanghelia de astăzi! Ne vorbește despre ce înseamnă să fii sănătos. Să fii sănătos nu înseamnă să ai analizele fără vreun chenar hașurat, nu aia e sănătate! Probabil că asta li se cere la roboți, la altceva! Nu asta e sănătatea! Sănătatea este să te simți bine, să simți tu că ești bine, să simți tu că funcționezi corect! Dacă cineva ar vedea analizele cuiva care este foarte, foarte implicat, ar spune că nu are fier destul, nu are nu știu ce potasiu, dar omul respectiv se simte bine! Dacă un om din acesta care se simte bine începe să se uite la analize și să își inducă ideea că nu are una sau alta cum trebuie, e adevărat că în două săptămâni nu se va mai simți bine și nici tratament nu o să găsească! Nu căutați așa! Căutați să înțelegeți că fiecare om are echilibrul lui! Nu suntem o statistică! Suntem niște cazuri reale! Așa este și în afaceri. Rețeta de afaceri pentru cineva poate să fie un dezastru pentru altcineva, după cum un dezastru pentru cineva poate să fie rețetă de succes pentru altcineva. Trebuie să înțelegem că diferența nu o face nici afacerea, nici starea de sănătate, ci o face modul în care te raportezi. Cineva care se gândește la angajații pe care îi are, cu siguranță că va găsi niște soluții de a merge mai departe, chiar dacă pe termen scurt sau mediu, situația nu este în regulă. El știe că responsabilitatea de a face ceva nu este numai pentru familia lui, ci are în spate niște destine de oameni care nu au aceeași posibilitate de a schimba lucrurile, ci el trebuie să le schimbe. Și cum să le schimbe? Să le facă din ce în ce mai performante. A face un lucru performant nu înseamnă a așeza șaua pe mai mulți cai decât ai avut până acum. A face un lucru performant înseamnă a folosi performant capacitatea noastră.

Paraliticul de astăzi avea capacitatea de a-și lua patul, dar el nu știa că o are și Mântuitorul l-a convins! Asta trebuie să exersăm și noi, la început cu cel de lângă noi, încet, încet cu noi și apoi veți vedea cum toate funcționează, pentru că noi avem o problemă educațională deosebită. Noi credem că lucrurile sunt numai alb și negru și nu este așa. Noi trebuie să mergem către jumătatea lor, între o extremă și alta, astfel încât să vedem ce este mai ușor astăzi, să reparăm o cauză sau să reparăm un efect? De exemplu, dacă aveți niște musafiri și vreți să faceți curățenie și vine cineva mai cârcotaș și îți spune că trebuie să dai cu var, deja ți-a ”amputat” calitatea de gazdă, că zice că să dai întâi cu var și după aia să îi chemi, dar dacă dai cu var și zugrăvești toată casa, nu știu dacă mai ești dispus să faci o invitație atât de… ofertantă! Deci, trebuie să facem lucruri, când este vorba despre o categorie anume, reparăm cauze, altă dată reparăm efecte. Dacă vom căuta de fiecare dată să reparăm numai cauze, că așa e bine, când de fapt nimic nu e bine sau rău decât prin întrebuințare, dacă vom căuta întâi să facem curat perfect și apoi să chemăm oaspeții, nu o s-o mai facem niciodată! Atunci, ce facem? Reparăm niște efecte! Orice reparație a unor efecte înseamnă a face o curățenie pe o anumită zonă, pentru un anumit timp. Și o să spuneți:

– Păi, bine, dar reparăm cauze!

Nu, cauza o reparăm după ce rezolvăm problema asta stringentă. Vedeți care sunt prioritățile în viață?! Mântuitorul nu avea nevoie să fie recunoscut, avea nevoie să arate cât îi iubește pe oameni, să simtă oamenii că sunt iubiți! Știți că și hipnoza e de mai multe feluri, este o hipnoză clinică foarte importantă, care rezolvă foarte multe, dar există și hipnoza stradală:

– O, stați așa! Stați așa!

I-a dat un bobârnac și gata, nu mai știe de el! Îl ia în brațe cineva, îl așează jos și la sfârșit îi mai dă un bobârnac și gata, s-a trezit! Asta este hipnoza de stradă, dar noi nu despre asta discutăm acum. Avem nevoie să fim gazde iar oaspeții noștri să se simtă bine, chiar dacă după ce ei pleacă, noi avem multe de reparat! Am reparat niște efecte, de dragul de a fi gazde adevărate! Diferența între a avea și a fi este esența umanității. A avea o casă fără a fi ospitalier nu înseamnă mare lucru, înseamnă să te bucuri numai tu de acea casă, dar transferul acesta între a avea și a fi vedeți că ajunge la a avea prieteni transformați în a fi prieteni. Câți dintre noi nu avem patru prieteni dar pe câți dintre noi ne pot duce acei patru prieteni într-un loc în care să ne vindecăm? Acei patru prieteni care l-au dus pe paralitic în fața Mântuitorului erau prieteni, omul acela era prietenos cu ei, deci transferase averea în prieteni ca să fie prietenul celorlalți. Cred că în această vară care este în desfășurare mai avem de învățat câte ceva. Avem de învățat să fim mai atenți cu ceea ce este de făcut astăzi și cu ceea ce este de făcut pentru zilele următoare. La jumătatea acestei căi vom afla pacea, vom afla diferența între a avea și a fi și vom afla că, de fapt, nu trebuie să căutăm să facem lucruri nici vizibile mereu, dar nici invizibile mereu. Ceea ce este mai ușor de făcut este ceea ce se vede. Știți de ce? Pentru că ceea ce se vede imediat are o răsplată. Dacă se ducea Mântuitorul și îi punea mâna pe creștet paraliticului și îi spunea să se ridice, imediat oamenii s-ar fi minunat de puterea Lui, dar omul acela nu era vindecat pe dinăuntru. Omul acela s-a vindecat și s-a ridicat pentru că a aflat că nu mai are păcate, a aflat că este ușor! Mântuitorul l-a convins că este ușor, de aceea s-a ridicat! Și de ce l-a convins că este ușor? Pentru că el, cel în cauză, a mărturisit că nu poate, înseamnă că se simțea greu!

Dacă aveți măcar astăzi, cât a mai rămas din ziua de astăzi, pe cineva care vă spune că nu poate, vă rog să stați lângă el până îl convingeți că se poate și primul care va avea beneficii veți fi dumneavoastră, cei care nu îl lăsați pe cel în cauză să se vaite. De ce? Pentru că nu este cazul să ne văităm! Avem de toate, Împărăția Cerurilor este în noi, nu este nici în cabinetul medical, nu este nici în sediul Primăriei, nu e nici la cel care are condeiul să semneze ceva documente. Este în noi. Noi putem prin noi înșine să îi convingem pe ceilalți că se poate. Da, se poate să trăim frumos!

Mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru îngăduința de a-i reda cuvintele predicii sale aici. Mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea integrală a predicii pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=lFurd6I6oPU