Nepotul și mama-mare

– Aș vrea să știu de ce nu-ți place când tata-mare tace,

Iar eu când vreau să cânt, îmi spui să cânt în gând.

– Tata-mare tace când ceva nu-i place,

Tu dac-ai cânta, l-ai cam întrista.

– Cum să-l întristez?! Eu vreau să-l distrez!

Ce, muzica mea chiar așa-i de rea?!

– Tu ești drăgălaș dar ești cam poznaș,

Chiar de cânți frumos, el e furios

Că nu-i respectat, când e supărat!

– Dar tu cum de poți să ne placi pe toți, soț, copii, nepoți?

Eu când cânt prea tare, soră-mea când sare,

Tata-mare când vorbește și chiar nu se mai oprește,

Tati când e supărat și răspunde îmbufnat,

Mami când e obosită și-i veșnic nemulțumită?

– Vezi cum judeci tu pe toți? Ia iubește-i, știi că poți!

Așa fac eu mereu, mereu și nu e așa de greu,

Vreau să fiți toți mulțumiți, sănătoși și fericiți,

Asta-i bucuria mea, doar sunt mama-mare-a ta!