Ghid practic de Parenting și multă iubire
Vă ofer în dar pentru această vacanță de Crăciun și An Nou, o minune de poveste pe care am reușit în sfârșit să o aștern în scris, după înregistrarea Conferinței Sănătate și Parenting la care am participat cu ceva timp în urmă. Vă vorbisem atunci foarte entuziasmată de invitați și de subiectele discutate cu maximă sinceritate și cu exemple din viața personală și vă promisesem că voi reveni cu transcrierea întregii conferințe. Iată că Moș Crăciun a fost deja darnic cu mine și am reușit în Ajun să vă ofer acest dar!
Acum rămâne ca și dumneavoastră, cititorii, să îl puteți oferi celor dragi fie spre citit aici, fie spre urmărit pe pagina de Facebook a televiziunii Dotto Tv, căreia îi mulțumesc pentru că a făcut posibile aceste rânduri ale mele. Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, preotului paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța pentru invitație dar și pentru susținerea poveștii mele cu pozele sale, pentru a o face și mai frumoasă și, vorba părintelui, ”știu că mă repet, dar îmi place foarte mult”! Acum, citiți și vă minunați de această bogăție de povești de viață și despre viață!
Gabriela Bădilă: Bună seara, doamnelor și domnilor și bine ați venit la Conferința Sănătate și Parenting, Părinți informați, pentru copii sănătoși și echilibrați! Această conferință este organizată de Asociația Centrul pentru Jurnalism Constanța și Televiziunea Dotto TV. De asemenea, acest eveniment nu ar fi fost posibil fără sprijinul sponsorilor principali, cărora le mulțumim pentru încredere și implicare. Este vorba despre Euromaterna, Grădinița Piticot, care știu că are reprezentante aici în sală și le spunem ”Bună seara și bun venit”, Clinica de Pediatrie Macmac Medical, Carabelia, Centrul Holistic de Aromaterapie și Hotel Malibu. Mulțumim tuturor, așadar, pentru susținerea educației, sănătății și familiei în comunitatea noastră!
Trăim o perioadă în care părinții sunt mai informați poate ca oricând dar și mai copleșiți. Astăzi ne propunem să redescoperim împreună esențialul, ce înseamnă un copil sănătos, echilibrat și fericit. Avem alături de noi patru oameni care prin profesia și exemplul lor au schimbat modul în care gândim despre sănătate, educație și despre viața de familie, așa că vă invit să îi primim cu aplauze pe invitații acestei seri.
Primul nostru invitat este o voce respectată și iubită, deopotrivă, un medic care a reușit să traducă știința medicală pe înțelesul părinților. Prin platforma Spitalul Virtual pentru Copii, a ajutat mii de familii să înțeleagă mai bine cum să aibă grijă de sănătatea celor mici, fără teamă, fără mituri. Un om care a demonstrat că empatia și informația pot salva vieți. Cu mare bucurie îl invit în scenă pe domnul doctor Mihai Craiu!
Am vorbit despre sănătatea trupului copilului dar știm cu toți că sănătatea emoțională este la de importantă. Următoarea noastră invitată este, probabil, cel mai cunoscut expert în Parenting din România! De peste 15 ani, ajută părinții să își cunoască mai bine copiii și să își construiască relații bazate pe respect, blândețe și încredere. Este fondatoarea All About Parenting și una dintre vocile care au schimbat cultura educației din România. Să o primim cu aplauze pe Urania Cremene!
După emoție și relație, este timpul să vorbim despre unul dintre pilonii esențiali ai echilibrului nostru: relația noastră cu alimentele. Următorul nostru invitat este medic, tatăl a patru copii, antreprenor și promotor al unui stil de viață sănătos. A adus în România un concept inovator, Psihonutriția, care vorbește despre legătura dintre minte, corp și comportament alimentar. Îl cunoaștem din media, din conferințe, dar mai ales din autenticitatea cu care vorbește despre sănătate ca stil de viață, despre oameni și nu numai despre boli și diagnostice. Îl invit cu mare drag aici pe scenă, alături de noi, pe domnul doctor Florin Ioan Bălănică!
Am vorbit despre trup și minte, dar sufletul copilului cine îl hrănește, cine îl ascultă, cine îi arată drumul?! Următorul nostru invitat este o prezență discretă dar profundă, un preot care știe să vorbească despre iubire, echilibru și sens, în limbajul părinților de astăzi. Prin slujirea și cuvintele sale, îi inspiră pe mulți să regăsească liniștea interioară și curajul de a educa prin exemplu, nu prin teamă. Cu mare respect îl invit în scenă pe părintele Marius Moșteanu!
Este o mare plăcere și o mare onoare să avem, în această seară, astfel de invitați, aici, la Constanța! Sunt sigură că abia așteptați să începem seara și vă spun că și dumneavoastră puteți să trimiteți mesaje prin numărul de Whatsapp care va apărea pe cele două ecrane și colegii mei din regie vor selecta câteva și spre finalul întâlnirii noastre, vom adresa întrebările invitaților noștri. Dar, până atunci, doamnelor și domnilor, să înceapă conferința din această seară! Abia așteptați cu toții, sunt convinsă!
O să începem cu două întrebări comune, la care veți răspunde fiecare dintre dumneavoastră, așa, ca să ne facem încălzirea! Prima întrebare este ce înseamnă, bineînțeles, din perspectiva fiecăruia, un copil sănătos?! Domnule doctor Craiu, aveți cuvântul!
Dr. Craiu: Bună seara. Probabil că v-ați aștepta de la un ”urgentist” de copii să vă spună că un copil sănătos este acela care nu este bolnav și foarte multe mame din sală cred că mi-ar da dreptate. Ce fericite ați fi să nu fie o săptămână la Grădiniță, o săptămână acasă, iar o săptămână la Grădiniță! Pot să vă spun din partea cealaltă, a pacientului, un copil sănătos este cel care e fericit că are o mamă care nu îl târăște tot timpul la controale periodice, înțepături și tot felul de lucruri stresante. Deci, uitați-vă la el, dacă poate să se joace, să sară, să se bucure, să facă tot ce fac ceilalți din grupa lui la Albinuțe sau unde este, acela este un copil sănătos! Atunci!
Gabriela Bădilă: Am înțeles. Mulțumesc foarte mult! Doamna Cremene, ce înseamnă un copil sănătos?
D-na Cremene: Din perspectiva mea, un copil sănătos este acela care nu se îmbolnăvește și un copil sănătos nu se îmbolnăvește cel mai bine în momentul în care are nevoile psihologice de bază satisfăcute. Sigur că putem vorbi despre sistem imun, putem vorbi despre lipsa mucilor și febrei, dar eu o văd la nivel de conectare, în primul rând. Deci, un copil este sănătos în momentul în care se simte văzut, se simte valorizat, se simte unic, se petrece timp cu el, se simte competent, are alegeri de făcut, nu i se impun lucruri, este un copil care contează. Deci, copilul cu nevoile psihologice de bază satisfăcute este un copil sănătos, eu așa văd lucrurile și știu că sunt nevoi psihologice de bază dar contează la fel de mult ca foamea, adică să fie satisfăcute așa cum este satisfăcută și foamea. Fiecare nevoie psihologică de bază, dacă este satisfăcută așa cum este satisfăcută și foamea copilului prin hrană fizică, duce la echilibru. Copiii nu vor veni la noi să ne spună:
– Mama, eu cred că nu am nevoia de competență satisfăcută. Uite, în momentul în care încerc să fac lucruri noi și nu îmi ies, eu mă frustrez atât de tare încât renunț foarte repede. Eu cred că ar trebui să facem un plan prin care tu să nu mai faci lucruri în locul meu și pentru mine, ci să mă înveți să le fac singur sau să mă lași să le fac singur.
Nu se va întâmpla asta! Așa cum ne spun copiii când le este foame, nu ne spun și când nu au nevoia de competență satisfăcută sau să ne spună:
– Nevoia mea de autonomie nu este satisfăcută pentru că tu mai degrabă vorbești cu mine prin comenzi și îmi spui ce să fac și gândești în locul meu și îmi dai indicații și cred că nu am nevoia de autonomie satisfăcută.
Deci, dacă vedem foamea copiilor și o auzim atunci când ne-o declară, nu este la fel de simplu cu nevoile psihologice de bază, așa că este una dintre datoriile noastre de a ne uita la comportamentele copiilor noștri și a înțelege ce se află în spatele bolilor lor de orice fel, pentru că nu sunt la fel de vizibile ca toate celelalte pe care le vedem la copii.
Gabriela Bădilă: Am înțeles și mulțumesc foarte mult! Domnule doctor Bălănică?!
Dr. Bălănică: Da, sănătatea este percepută în România ca fiind absența bolii și nu este nici pe departe așa. Dacă dorim să avem un copil sănătos, cred că trebuie să ne gândim la absolut toate aspectele, care înseamnă partea fizică, cum mănâncă, cum se mișcă, cum doarme, zona emoțională. De cele mai multe ori, noi părinții avem tendința să ascultăm copilul dar să nu îl auzim și în felul acesta există o ”fractură” între ceea ce el simte și crede și ceea ce este în realitate. Mergem mai departe la zona de integrare socială care este fundamental importantă pentru fiecare dintre noi și sigur că lucrurile nu se opresc aici. Dacă vom încerca să înțelegem copilul în această complexitate a lui dar totuși simplu, cred că îl putem ajuta să fie sănătos, evident, din toate perspectivele, minte, trup și suflet.
Ar fi foarte multe de spus atât din experiența mea de medic, cât și din experiența mea de tată, pentru că există provocări în viața de zi cu zi, dar cred că esența este de a fi alături de ei, de a-i asculta și auzi și, mai departe, de a putea face echipă pentru ca ei să se regăsească într-un echilibru și nu de a fi o copie a cine suntem noi părinții.
Gabriela Bădilă: Mulțumesc, domnule doctor. Părinte?
Părintele Marius Moșteanu: Un copil este sănătos atunci când este iubit și atunci când el poate să iubească. Știu că sună foarte delicat dar cunosc foarte mulți copii cărora medicii le-au pus diagnostice foarte grave și sunt mai sănătoși decât foarte mulți copii așa-zis sănătoși, pentru că gândesc frumos și pentru că nu caută în exterior sănătatea sau bucuria sau dragostea, ci o simt în interior.
Un copil care se uită cu ochișorii lui în ochii tăi și te ia de mână și îți spune că te iubește este un copil sănătos, chiar dacă are o fișă medicală foarte, foarte grea. Este un copil sănătos acela care știe că totul trece, că totul este în regulă, atâta vreme cât știe că are o mamă fericită. Așadar, nu de copil ține sănătatea, ci de mama lui, de familia lui, de vecinul lui, de duhovnicul lui. Nu puneți accentul pe copil, mai mult decât îl puneți pe generatorul de sănătate, care este cel care îl susține pe copil! De aceea, vă rog să vă uitați acum la copii și să știți că ei au totul dar mai au nevoie de un singur lucru, să recunoaștem și noi că au totul și sunt sănătoși pe cât recunoaștem noi că ei sunt sănătoși!
Un copil care ”explodează” de fiecare dată când vine de la școală este un copil sănătos. Un copil care este cuminte după ce vine de la școală este un copil sănătos. Un copil care nu știe pe unde să se mai ascundă este și el un copil sănătos. Depinde de noi.
Și acum închei cu un lucru foarte interesant. Andersen, o poveste de om! Toată copilăria și adolescența a fost numit ”rățușca cea urâtă” și, iertați-mă, pe bună dreptate, pentru că avea un fizic care nu permitea multora să îl îngăduie chiar așa. Și la sfârșit a ajuns… lebădă și a spus despre situația lui:
– Am fost rățușca cea urâtă și am ajuns o lebădă nu pentru că m-a acceptat societatea, ci pentru că m-am acceptat eu!
Acesta este un copil sănătos! Mulțumesc!
Gabriela Bădilă: Foarte frumos și foarte mult adevăr în toate cuvintele pe care ni le-ați spus fiecare dintre dumneavoastră! Mai avem o întrebare comună: Credeți că părinții din ziua de astăzi sunt mai pregătiți decât cei din generațiile anterioare sau doar mai informați? Domnule doctor Craiu, dumneavoastră sunteți primul!
Dr. Craiu: Da, cantitatea de informații este evident mult mai mare, iar în viitorul foarte apropiat care deja a început, nici nu o să mai conteze cantitatea de informații pentru că Large Language Models, că îl cheamă ChatGPT sau oricum altcumva va ști aproape tot. De aceea, cred că important pentru părinții din ziua de astăzi este un singur lucru, anume să își găsească medicul cu care au o chimie de comunicare, dacă pot rezona cu sfaturile acelui medic, atunci sunt părinții potriviți pentru medicul potrivit. În rest, diferențele nu sunt foarte mari, eu spun acum uitându-mă înapoi, în 35 de ani de carieră medicală.
Gabriela Bădilă: Am înțeles, mulțumesc. Cred că doamna Cremene are mai multe de spus.
D-na Cremene: Și de la mine se vede tot așa. Nu este despre informație. Informația ne ajută în măsura în care ea provoacă în noi anumite schimbări, ne ajută să devenim o altă variantă sau o variantă mai bună a noastră, ne ajută să ajungem cu adevărat la autenticitate. Da, în mod evident, părinții au acum mai multă informație decât au avut acum 10 ani, 15 ani sau 60 de ani. Măcar și pentru că Psihologia este o știință nouă, Neuroștiința este o știință nouă. Astăzi deschizi orice ecran și ceri lui ChatGBT sau oricărei alte entități de soiul acesta științe comparative despre orice.
Nu este despre informație, ci este despre ce produce în tine acea informație și cred că am ajuns într-un punct în care informația nu o să mai coste, din ce în ce mai mult, informația nu o să mai coste pentru că o găsim peste tot. Și mai cred că cu cât această informație va fi mai puțin costisitoare, cu atât vom reuși mai ușor să discernem între ce este cu adevărat valoros pentru noi și ce nu este. Acesta este un lucru foarte fain!
Un alt element este legat de felul în care informația ne va ajuta să ne conectăm sau nu, pentru că foarte mulți părinți mă întreabă astăzi cum fac să disting o informație bună de una greșită, cum fac să știu dacă un sfat este bun sau nu. Acestea sunt niște întrebări foarte bune pentru că toate informațiile ajung la noi în măsura în care reușim să le punem la treabă și să ne întrebăm ce se întâmplă cu ele pe termen lung. Dacă ceea ce las să intre la mine și să îmi schimbe comportamentul este un sfat bun, pot să verific acest aspect în măsura în care mă întreb ce se întâmplă dacă pun la treabă acel comportament pe termen lung, dacă repet acest lucru și astăzi, și mâine, și peste cinci ani, care vor fi efectele. Dau un exemplu foarte simplu. Părinții aud că trebuie să își laude copiii sau să le ofere recompense. Okay. Ce se întâmplă dacă pun în practică acest comportament pe termen lung? Care vor fi efectele? Pentru că un comportament bun este cel care va acumula niște efecte pozitive în timp.
Un alt element, care nu mai ține doar de informație, este legat de ceea ce foarte fain a spus părintele mai devreme și ceea ce eu traduc în conectare, iubirea! Pentru că orice fel de informație dacă rămâne la nivel mental, am învățat, știu această informație și mulți părinți îmi spun că știu deja un anumit lucru, știu această informație. Okay, dar dacă o știi în cap și nu ai pus în practică acel comportament, adică nu a coborât în inimă și nu te-ai conectat cu copilul tău sau cu cei din jurul tău și nu a produs această magie care se întâmplă între oameni, mai cu seamă între părinte și copil, când s-a întâmplat acea conectare, știi că s-a întâmplat pentru că atunci s-a întâmplat magia, degeaba ai informația, degeaba ai păstrat-o la nivel mental pentru că nu a produs nimic în corp, nu a produs nimic în relațiile tale. Cred că aici avem de lucrat cu toții, la felul în care facem informația să se întâmple între noi, altfel este doar un exercițiu intelectual și atât. Fain și acela dar nu ne ajută foarte mult.
Gabriela Bădilă: Da, foarte adevărat. Domnule doctor?
Dr. Bălănică: Aș face o comparație simplă și foarte ușor de recunoscut pentru fiecare. Dacă acum 20, 25 de ani mergeam la un restaurant unde aveam în meniu felul unu, felul doi, un desert și eventual un suc, astăzi mergem la un restaurant unde meniul are foarte multe pagini, cu extrem de multe tipuri de bucate, preparate în tot felul de moduri și cu extrem de multe ingrediente și atunci se pune întrebarea ce aleg. Ce aleg din acel meniu? Ce îmi poate folosi? Pentru că, în mod evident, recunoaștem informația ”ceafă de porc cu cartofi prăjiți”, dar nu știm mai departe dacă acel fel de mâncare este pentru noi sau nu. Dacă mergem un pic mai în profunzime și discutăm despre cunoaștere, fără dubiu că aproape orice pacient din cabinet care vine în vremurile de astăzi are informația și de multe ori și declară acest lucru! Rolul nostru, al specialiștilor, este tocmai să fim în acest drum de la vreau la pot, în așa fel încât să putem ajuta pacientul să folosească informația adaptată, în favoarea lui.
Cred că există, încă, o mare discrepanță între calitatea și cantitatea informației și modul în care noi suntem pregătiți să o primim și aici vreau să mai dau un exemplu. Revoluția din România ne-a prins nepregătiți. Eram obișnuiți fiecare, la țară, cu un porc, o găină, o bucată de brânză și două ouă de la vreun cunoscut și nu murea nimeni de foame, fără dubiu. A venit Revoluția care, odată cu libertatea, ne-a adus fast food și atunci am făcut prima asociere mentală între libertate și fast food, am îngroșat rândurile restaurantelor fast food și iată că, încet, încet și pas cu pas am ajuns la un nivel de obezitate, diabet, patologii metabolice, atât la copii, cât și la adulți, care sunt absolut îngrijorătoare. Acest lucru se numește tranziție nutrițională, este o subștiință a nutriției și trebuie să o cunoaștem într-un mod profund pentru că în felul acesta știm cum am trecut, fiecare, prin anumite etape care ne-au pregătit să fim cine suntem noi, cei de astăzi. Și nu am folosit întâmplător cuvântul ”pregătit” pentru că indiferent de calitatea și cantitatea informației, dacă noi nu ne aflăm în etapa mentală în care suntem pregătiți pentru schimbare, nu vom face schimbarea decât într-un context acut, de exemplu, o patologie acută în care pacientul s-a prezentat la o cameră de gardă și solicită ajutorul. În rest, până când nu doare atât de tare, nu vom face schimbarea, o vom face în momentul în care durerea schimbării este mai mică decât durerea prin care noi trecem astăzi din absolut orice fel de perspectivă! Vă rog, percepeți durerea ca pe un element vindecător și nu ca pe un element nepotrivit, pentru că fără asta nu s-ar putea întâmpla nimic într-un proces care este, fără subiu, fără discuție, schimbarea!
Gabriela Bădilă: Mulțumesc, domnule doctor. Părinte? Vă văd nerăbdător să răspundeți.
Părintele Marius Moșteanu: Am să preiau, să vă traduc ceva. Apropo de fast food, o bătrânică îl întreabă pe Dan Puric, pe Calea Victoriei, unde bătrânica era în fața unui afiș mare…
Gabriela Bădilă: Nu este un banc, nu? Este realitate?
Părintele Marius Moșteanu: Nu, nu, Doamne ferește, e informație și să vedem ce facem cu ea!
Bătrânica a citit acolo ceva și vă imaginați că nu era chiar așa ca în românește:
– Nu vă supărați, spuneți-mi și mie ce scrie acolo.
– Fast food, mamaie! Fast food!
– Dar nu te supăra…
– Hai, măi mamă, că mă grăbesc!
– Dar ce înseamnă?!
– Să mănânci repede!
– Dar de ce, mamă, că-i păcat?!
Asta este diferența între a ști și a simți! Chiar credeți că noi ca părinți sau bunici știm?! Ni se pare că știm!
Un copilaș vine de la școală, cam pe la clasa a VII-a, când la Anatomie se studiază anumite părți mai intime și Fiziologia umană și tatăl lui, împins de mama să iasă în față, că e băiat, e fi-su, îl cheamă pe băiat, îi spune să stea jos și îi spune:
– Uite, să știi că a venit vremea în care să discutăm așa, între noi, despre niște lucruri mai intime.
Și băiatul se așează și spune:
– Bun, și ce te interesează?
Chiar credeți că avem niște copii sau nepoți care nu au informație?! Noi suntem mai puțin informați decât ei, dar ce ne lipsește?! Simțul acela al ridicolului, câteodată! Avem pretenția să îi învățăm pe copii! Aici este răspunsul la întrebarea dacă suntem mai informați sau nu. Dacă am avea un simț al realității și am considera că noi trebuie să învățăm de la copii câte ceva, atunci am rezolva problema. Îmi pare rău că poate mă așez în alte principii, dar ca duhovnic vă spun că de la copii avem cel mai mult de învățat! Dacă am fi în stare să îl lăsăm pe copil să vorbească, el ne va spune niște lucruri extraordinare!
Mergeți pe stradă și vedeți doi copilași pe care îi duce de mână o bunică sau o mămică sau bona, mai nou acum, și dacă întrebați pe unul dintre ei câți ani are, bunica va spune:
– 5 ani!
– Lasă-l, măi femeie, să spună el!
Cum îl cheamă, imediat îi spune tot ea numele și dacă mai întrebi ceva, va spune și că va fi avocat! De fapt, ea este avocatul lui!
Niciodată nu îi lăsăm pe copii să se manifeste! Cred că primul lucru pe care trebuie să îl învățăm noi, nu numai în calitate de părinți sau bunici, chiar și de vecini, este de a-l lăsa pe copil să spună el.
La o masă la un restaurant, o familie cu o fetiță. Vine ospătărița și întreabă pe tată și pe mamă ce vor și după aceea se duce și la fetiță să o întrebe:
– Tu ce dorești?
Bineînțeles că mama intervine imediat:
– Șnițel cu cartofi prăjiți!
Atunci, ospătărița, nu știu dacă avea studii de Pedagogie sau de cine știe ce, dar avea școala vieții, pe românește, a spus fetiței:
– Nu te supăra, dar peste cartofiori punem niște sos de maioneză sau ketchup?
Și fetița a răspuns șoptit:
– Ketchup.
A plecat ospătărița și fetița, entuziasmată, a spus:
– Mami, mami!!! Doamna asta chiar crede că exist!!!
Aceștia sunt copiii noștri! Trebuie să le lăsăm această bucurie să fie! Lăsați copiii să fie!!! Informațiile sunt pentru altceva, sunt pentru școală, să îi întrebe doamna despre strofa a cincea din Tabla Înmulțirii, nu dumneavoastră! Dumneavoastră întrebați-i dacă vor cinci mere sau două le dăm fratelui și atunci veți face un joc, așa, în care copilul vă va învăța cum se împart cinci mere la doi copii și cum îți rămâne și ție unul, dacă ești cuminte! Vă mulțumesc mult!
Gabriela Bădilă: Mulțumesc mult, părinte! Trecem acum la prima rundă de întrebări individuale și bineînțeles că o să începem cu domnul doctor Mihai Craiu. Domnule doctor, vedem tot mai mulți părinți speriați care vin la medic chiar și pentru simptome minore, dar și unii care ignoră semnele serioase. După atâția ani de experiență pe care îi aveți, care vi se pare mai periculoasă, teama exagerată sau neglijența și ce sfaturi ați avea pentru aceștia? Știu că ați pregătit ceva pentru noi.
Dr. Craiu: Da, cred că lucrul cel mai important din punctul meu de vedere, cu care va trebui să plecați acasă în seara aceasta sau ceea ce pot să vă dau eu drept cadou practic pentru că uneori ne întrebăm de ce venim să auzim niște lucruri pe care le știm, este ideea că un copil nu este un adult în miniatură, deci este mult mai mic. Are căi aeriene foarte diferite de ale adultului, adică are limba proporțional mult mai mare decât a adultului. Dacă ne uităm pe imaginile proiectate, constatăm că spațiul care rămâne aerian liber în gură este mult mai mic la copil decât la adult, cu alte cuvinte, este mult mai probabil ca la un copil să se producă obstrucția căii aeriene. De ce vă spun acest lucru? Pentru că în afară de diferențele de dimensiune și de formă care sunt cunoscute și pe care le știți, ați constatat cu toți, în calitate de părinți, că în primele luni de viață, copilul respiră exclusiv pe nas și în primele două, trei luni, orice fel de cantitate de muc sau de altă chestie de pe acolo este o tragedie și știți cum sunt nopțile în care copilul este răcit, iar această aventură se continuă până la șase luni, pentru că până la această vârstă, copilul nu reușește foarte bine să deschidă gura și să respire pe ea, 40% din rezistența căii aeriene fiind în nas.
Deci, mesajul practic este: Copilul mic nu este un adult în miniatură, este pur și simplu un… instrument care are nevoie de nas ca să funcționeze normal. Bun, și cadoul despre care vorbeam. O să vă dau să luați acasă cu dumneavoastră un triunghi și nu suntem la ora de Geometrie! Este instrumentul pe care noi, toți ”urgentiștii”, și colegii noștri paramedici de la SMURD, și asistentul de la Triaj, și dispecerul de la Salvare, îl folosim ca să ne adresăm unui părinte panicat, confruntat cu o stare de boală. Cum funcționează triunghiul? Se numește Pediatric Assessment Triangle sau Triunghiul Evaluării Copilului și care face diferența, foarte repede, fără nicio analiză, nicio cunoștință medicală și nicio măsurătoare cu un aparat, între copilul bolnav și copilul într-o situație gravă, că asta m-ați întrebat, cum îi recunoaștem pe cei gravi. Este în ordine A, B, C, unde A vine de la Appearance, aspect general și îl putem ține minte cu acest acronim de cinci litere TICLS, unde T vine de la tonus muscular. Ne uităm la copilul nostru, dacă este mai moale decât de obicei sau dacă dincontră este mai înțepenit. Interacțiune, aici în imagini este o domnișoară care vedeți că are febră foarte mare, este transpirată toată, mama face pulsoximetrie, sunt imagini din compartimentul nostru de Primiri Urgență și pentru toate am acordul părinților să le folosim. Dar fetița reacționează normal, se uită la asistentă care îi pregătea ceva, pe când în imaginile cu acest tânăr care respiră foarte dificil, cu gura larg deschisă, apropo de ce spuneam despre nas, vedeți cum i se înfundă și pieptul și nu reacționează normal, ar fi trebuit să se lupte cu situația în care se află. C vine de la consolabilitate, copiii care se lovesc, îi doare ceva, evident au ca principal limbaj plânsul și asta înțeleg toți părinții. L vine de la Look, de la privire, ne uităm la ochii copilului, dacă sunt într-o poziție ciudată, noi ”urgentiștii” întrebăm părinții dacă așa era și ieri sau așa era și săptămâna trecută. În fine, S vine de la speech, de la voce. O să îmi spuneți că bebelușii nu vorbesc. Da, nu vorbesc, dar ar trebui să emită, dacă sunt sănătoși, niște note respiratorii normale, nu ar trebui să aibă acea respirație șuierătoare foarte frecvent îngrijorătoare pentru părinți, sau alte zgomote supraadăugate. Deci, prima literă a triunghiului, A, aspectul general!
B, Breathing, efortul respirator, îl putem recunoaște uitându-ne la copilul nostru. Dacă veți vedea oricare din manifestările din cele patru filmulețe pe care vi le pun, bătăi de aripioare nazale, domnișoara din imagine pare că miroase o floricică, așa începe insuficiența respiratorie, e la început, respiră mai repede și are bătăi de aripioare nazale. După aceea apar aceste mișcări de piston ale capului, când copilul pare că sughiță dar de fapt respiră foarte dificil, după aceea încep să se înfunde părțile moi, întâi ale gâtului și apoi ale pieptului, fenomen care se numește tiraj și uneori, tirajul este atât de amplu încât trage mandibula și închide acea cale aeriană micuță, se poate observa la bărbița copilului care se înfundă la fiecare inspir. Aceste mișcări spectaculoase sunt însoțite și de mișcări ale burții și sunt sigur că dacă ați avut vreodată copilul răcit, asta v-a frapat, că nu respiră ca noi când suntem bolnavi, ci respiră cu burtica, pentru că cel mai bun mușchi respirator este diafragmul.
Închei cu cea de-a treia latură a triunghiului, C, circulația la piele. Ne uităm punând mâna noastră lângă copil și observăm. Dacă este marmorat ca și când i-ar fi frig, dacă este cianotic, vânăt, deci circulația anormală la piele, bifăm o literă acolo din triunghi. În fine, cel mai grav, pe acesta chiar vreau să îl știți cu toții pentru că trebuie să ajungeți imediat la spital, este o erupție purpurică, ca niște pete vineții și puteți să vă dați seama că nu este mușcat de purece sau că nu s-a jucat pe afară și l-au mușcat țânțarii, dacă aplicați pe pielea lui un pahar sau o sticluță transparentă și dacă nu pălește deloc, aceea nu este mușcătură de insecte sau zgârietură, sunt vase de sânge sparte și pot pune viața în pericol absolut imediat!
Deci, cum folosiți triunghiul?! Dacă are numai modificări ale efortului respirator, adică vedeți numai acele mișcări speciale ale copilului, atunci este o urgență dar este una mică, pacientul are doar detresie respiratorie. Dacă are modificări de stare generală și respirație dificilă, puteți fi siguri că are insuficiență respiratorie și nu va merge până dimineață, trebuie dus în seara respectivă la Urgență. Dacă are modificări de aspect general, de efort respirator și circulație la piele, chemați Salvarea, nu pierdeți vremea prin trafic sau discutând cu medicul de familie pentru că este un pacient în risc de stop cardio-respirator!
În fine, mesajul de luat acasă este: copilul meu are muci, are febră, da, este bolnav, folosesc un triunghi și dacă văd că are cele patru elemente pe care le-am văzut cu ochiul liber, mișcări de piston ale capului, bătăi de aripioare nazale, balans toraco-abdominal sau tiraj de părți moi și mai ales dacă respiră mai repede decât 50 de respirații pe minut, atunci trebuie să mergeți la spital.
Acesta este cadoul meu practic pentru dumneavoastră. Mulțumesc mult.
Gabriela Bădilă: Mulțumim foarte mult! Prețioase informațiile pe care ni le-ați dat în această seară!
Acum, doamna Cremene, mulți părinți trăiesc cu acel sentiment de vinovăție că nu petrec mult timp cu copiii și că nu sunt foarte răbdători cu ei. Cum rezolvăm aceste probleme?
D-na Creme: Vinovăție plus răbdare, cât timp avem?!
Gabriela Bădilă: Nu foarte mult din păcate! Din păcate!
D-na Cremene: Spunea domnul doctor Bălănică, puțin mai devreme, să privim durerea cu recunoștință, dacă am reținut corect. Încercăm să facem un fir roșu între informațiile pe care le oferim. Asta o spun și eu, sentimentul de vinovăție și sentimentul de rușine sunt, din perspectiva mea, niște simptome ale unei stări de dezechilibru, pentru că starea de echilibru emoțional înseamnă satisfacerea celor trei nevoi psihologice de bază. Fiecare cu placa lui și eu mă întorc la cele trei nevoi psihologice de bază. În momentul în care le avem satisfăcute, în fiecare din noi se instalează o stare de echilibru, de bine. Conectare înseamnă că suntem văzuți, valorizați, respectați, că avem cui dărui, că aparținem, relațiile noastre sunt unele împlinitoare, ne simțim competenți pe ceea ce facem. Adică, știm ce avem de făcut, de ce? Ca să obținem control, adică autonomie. În momentul în care aceste trei nevoi ne sunt satisfăcute, avem o stare de echilibru și este suficient ca una singură să nu ne fie satisfăcută și începe să se instaleze un efect de tip domino, care duce la lipsă de răbdare, care duce la smulgere, la împingere, la o stare de irascibilitate, practic, la acest vulcan care erupe din când în când sau foarte des, de mai multe ori pe zi. De ce erupe acest vulcan în ridicări de ton, în numărări până la trei, în ”Vezi că-l chem pe taică-tu!”?! Pentru că nevoile acestea nu ne sunt satisfăcute.
Vreau să vă dau un exemplu foarte simplu. Ești în bucătărie și gătești ceva sau faci o cafea și copilul tău este în sufragerie și se uită la ceva, desene animate. Tu te uiți la ceas și constați că timpul pe care l-a petrecut copilul tău pe ecran este dublu decât ți-ai fi dorit. Ce se întâmplă în secunda respectivă este că apare gândul că nu ești o mamă suficient de bună, că iar nu ți-ai petrecut suficient timp cu copilul tău, că nu știi cum să îi oprești timpul petrecut pe ecran, că nu poți să le faci pe toate, apare o stare de neputință, că nu te ajută cineva în toată povestea asta. Deci apar toate aceste gânduri care încep să modifice biochimia corpului, încep să apară hormoni de stres, adrenalină, cortizol, îți pierzi starea de calm, cu toate gândurile astea și te duci în ușa bucătăriei și îl rogi pe copilul tău să închidă televizorul.
– Hei, Răzvan! Gata, s-a terminat timpul, închide televizorul!
Ce se va întâmpla în acel moment? Fix nimic! Fix nimic nu se va întâmpla! Răzvan va ignora total mesajul tău din ușa bucătăriei și se va uita în continuare în ecranul lui! Tu ca părinte te simți nevăzut, nevalorizat, nerespectat de cine? De copilul tău pe care tu l-ai făcut! Deci, nevoia ta de conectare nu îți este satisfăcută. Și ce faci? Ce știi, repeți mesajul pe un ton mai ridicat:
– Hei! Te-am rugat să închizi televizorul ăla! N-auzi?!
Și tu începi să îți pierzi cumpătul pentru că această lipsă de conectare a ta, de respect, este dublată de lipsa competențelor tale, că nu știi ce să faci diferit pentru a obține cooperarea copilului tău, adică să închidă televizorul cu pricina! Deci, tu trebuie să obții controlul asupra acestei situații și nu știi cum. Te trezești repetând același lucru pe tonalități diferite, aducând eventual și niște amenințări în poveste, țipând la copilul tău, din bucătărie în sufragerie! E posibil ca la un moment dat când ai ajuns într-un punct din acela în care îți ies flăcări pe nas, pe ochi și pe urechi, copilul tău să închidă televizorul, e posibil. De ce închide copilul televizorul în acel moment și nu în altul?! Pentru că copiii noștri știu foarte bine care este acel punct! Cum îi spun americanii, the point of no return! Știu foarte bine care este punctul ăla și mai știu și că punctul acela este diferit la mama, e diferit la tata, la bunica… și noi i-am învățat acele puncte, pentru că ei știu că atunci când mama ajunge la tonul acela, e cazul să mă mișc!
Ce transmit eu de fiecare dată este că atunci când avem un sentiment de vinovăție, e clar că este un simptom pentru noi că ar trebui să facem lucrurile diferit. Să nu îl îngropăm, să nu spunem:
– Lasă, că oricum sunt un părinte foarte bun!
Suntem niște părinți foarte buni, singurii pe care îi au copiii noștri, dar sentimentul acela de vinovăție ar trebui să îl luăm în serios, nu neapărat în cantitatea de timp pe care o oferim copiilor, pentru că zău că ne-am dori să fie mai multă și nu e, ci în calitatea timpului respectiv! Știu că sună a truism, deja, ”calitatea timpului pe care îl petreci cu copilul”, dar în momentul acesta specific pe care vi l-am spus, calitate înseamnă conectare. În momentul în care te conectezi cu un copil, îi poți obține cooperarea. În momentul în care nu îi obții cooperarea, tot ce faci este să urli pe un ton sau altul din ușa bucătăriei, pentru că diferență foarte mare face, în punctul acela, să lași oala, să lași cafeaua, să te duci lângă copilul tău care se uită la desene animate, să-l privești în ochi, nu din ușa bucătăriei țipând și să îi spui:
– Știu că ai vrea să te mai uiți la desenele astea animate. Știu că îți plac foarte mult și ai vrea să nu închizi televizorul ăsta, așa-i?
Și el se gândește:
– Da, da, mama mă înțelege!
Iar tu continui:
– Televizorul trebuie închis acum, te rog. Îl închizi tu sau o fac eu? Ce îți alegi?
Diferența este enormă, pentru că ai apucat să te conectezi! Și asta putem să facem pentru a dizolva sentimentul de vinovăție, să ne conectăm real și asta este doar o mică cheiță, sper să mai am șansa să vă mai dau și altă cheiță pentru cum să ne conectăm cu copiii noștri și dintr-un spațiu al conectării să le obținem cooperarea, pentru că altminteri, tot ce facem este să intrăm în lupte de putere care ne secătuiesc și pe noi și pe copii și adâncesc acest sentiment de vinovăție, că nu ne iese!
Gabriela Bădilă: Și așa se va întâmpla la nesfârșit. Foarte bun sfatul, doamna Cremene! Mâine, cu siguranță, îl vor aplica mămicile din sală, nu-i așa?!
Acum trecem de la ore petrecute în fața televizorului la obiceiurile alimentare. Cum reușim, domnule doctor Bălănică, să cultivăm obiceiuri alimentare sănătoase, fără să le transformăm în… lupte de putere?
Dr. Bălănică: Văzându-l pe domnul profesor Craiu mi-am amintit de prioada studenției când dumnealui mi-a fost profesor, am avut această șansă și atunci mă gândisem să răspund un pic altfel, dar am restructurat răspunsul și vreau să vă spun așa: undeva în 2008, 2010, când Organizația Mondială a Sănătății și nu numai propunea conceptul de Gold One Thousand Days, concept care presupunea ce se întâmplă în această plajă de intervenție de o mie de zile, care începe din momentul concepției și se termină la vârsta de 2 ani a copilului. Este un concept care a început din dorința de a ajuta în țările mai puțin dezvoltate, unde, sigur, accesul la alimente de bună calitate într-o perioadă importantă pentru mamă și copil era unul limitat dar sigur că pentru ziua de astăzi este relevant pentru absolut orice fel de cultură, de țară și indiferent de accesul la alimente și la nutrienți.
Aș vrea un pic să nuanțez aceste o mie de zile dintr-o perspectivă psihonutrițională și medicală, pentru a fi mai ușor de înțeles. Iată că la un moment dat, se întâlnește o femeie cu un bărbat, femeia decide să devină mamă iar bărbatul decide să devină tată. În acest context contează absolut orice au făcut cei doi înaintea momentului concepției. Vine momentul concepției, de unde încep cele o mie de zile și de aici devine important absolut totul pentru mamă. Ce înseamnă absolut totul? Accesul sau lipsa accesului la nutrienți, confortul ei emoțional din perioada sarcinii, contextul în care se întâmplă sarcina, patologiile la care se expune și totodată toate elementele pe care ea le simte în acest moment și care înseamnă această construcție de relație fiziologică, biologică dar și emoțională cu copilul. Ajungem, iată, la momentul nașterii, unde discutăm despre o naștere naturală sau prin cezariană. Nașterea prin cezariană presupune că acel copil nu are șansa trecerii prin canalul vaginal care este bogat cu o microbiotă care îi dă copilului prima parte de imunitate, e un fel de Trabant, așa, care îl ajută să facă primii pași. Apropo, ca o paranteză, pentru că în sfera mea de interes intră și zona de femeie la menopauză și premenopauză, contează foarte mult calitatea microbiotei vaginale în momentul intrării la menopauză, pe lângă determinismul genetic!
Mergem mai departe cu cele o mie de zile și vine zona de alăptare, unde contează accesul și lipsa accesului mamei la anumiți nutrienți, elementul emoțional și contextul în care aceasta are grijă de copilul ei.
Totodată, vreau să știți că ne naștem, așa, cu un gust și jumătate! Ne naștem cu gustul dulce și parțial gustul sărat, restul le învățăm pe parcurs. Și ne mai naștem cu un lucru fantastic! Ne naștem cu un mecanism perfect, care calibrează calitatea și cantitatea alimentelor pe care le consumăm! Sugarul mănâncă la cerere, pentru că el știe precis cât trebuie să mănânce. Cine credeți că intervine pe parcurs și strică acest mecanism?! Deci, noi suntem cei care intervenim într-un mecanism care funcționează foarte bine! Apare zona de diversificare. În zona de diversificare, evident că exacerbăm gustul dulce prin alegerile nutriționale pe care le propunem copiilor noștri și, totodată, în primii doi ani de viață există acest fenomen numit neofobie, fobia de nou. Copilul are această fobie, nu cunoaște, prin toate simțurile lui, alimentele cu care intră în contact și este bine să îl punem în contact, atât din punctul de vedere al pipăitului, al gustului, al mirosului, al văzului, cu anumite alimente, pentru că o bună parte a intoleranțelor alimentare care au o componentă genetică, sigur, în spate, se pot întâmpla și pe parcursul vieții, nu trebuie neapărat să fie încă de la început.
Ajungem spre vârsta de 2 ani, când se termină aceste o mie de zile, adică un interval care pentru noi părinții reprezintă intervenția de cea mai bună calitate în care, atenție, am setat comportamentele alimentare, într-un foarte mare procent! De aici, mai departe discutăm despre intervenția psihologică și social-comportamentală în viața copilului. Până la vârsta de 7 ani, mama este extrem de importantă, contextul familiei este extrem de important! Între 7 și 14 ani intervine educaționalul. Țin minte, copiii mei mâncau legume numai la școală, pentru că alea sunt mai bune! Dar nu și acasă! Acel context era unul care îi făcea, în grup, să consume anumite alimente, pentru că făceau anumite asocieri mentale. Între 14 și 21 de ani intervine anturajul. Orice spune un prieten, o prietenă, un coleg, este mai valoros decât ceea ce spunem noi! Copilul vine și spune:
– Ce știi tu?! Pe vremea ta era altfel! Acum eu știu mai bine ce am de făcut!
Iar după vârsta de 21 de ani, când, iată, și din punct de vedere biologic, cortexul prefrontal începe să se definitiveze și vom lua în calcul deciziile asumate, care pun preț și pe risc, suntem noi, încercând să vindecăm rănile pe care părinții noștri ni le-au făcut din iubire! Pentru că noi părinții suntem responsabili și nu vinovați! Responsabilitatea este ceva total diferit de vină!
Aș vrea să mai adaug un lucru care cred că contează foarte mult și îl spunea Urania mai devreme. În momentul în care noi reușim să avem o relație cu copilul nostru, de fapt am trecut de la următoarea premiză: cine își cunoaște cel mai bine copilul? Mama, părinții. Dar a-l cunoaște nu înseamnă că am construit o relație cu el! A-l cunoaște înseamnă numai o interacțiune fizică bazală, care nu are nicio legătură cu emoția, cu nevoile, cu dezvoltarea acelui copil!
Așa că, dragii mei, vă propun să oprim vina și să înțelegem responsabilitatea pentru a le da copiilor șansa să nu petreacă atât de mult timp din viața lor corectând de fapt ce? Minusurile pe care noi le-am transmis prin modelul educațional pe care l-am înțeles la momentul la care am ales ca din femeie și bărbat să devenim mamă și tată!
Gabriela Bădilă: Mulțumim foarte mult. Părinte, e rândul dumneavoastră, am o întrebare pentru dumneavoastră. Părinții știți că încearcă să ofere absolut totul copiilor, dar uită de suflet. Cum credeți că ar putea să îi învețe pe copii echilibrul dintre credință, bunătate și libertate?
Părintele Marius Moșteanu: Am să vă desenez un grafic.
Gabriela Bădilă: Imaginar, așa.
Părintele Marius Moșteanu: Dacă vreți să înțelegeți cum funcționează lucrurile, să știți că există, în orice grafic x0y, verticală și orizontală. Problema este următoarea: punctul zero este punctul de comunicare perfectă între copil și părinte. De acolo începe graficul, de la naștere, totul este superb, totul este perfect pentru că așa vine copilul, cu o comunicare perfectă. Problema este următoarea: ce facem cu linia orizontală și cu linia pe verticală, de autoritate, de responsabilitate și așa mai departe?!
Copilul în viața lui tinde să se uite mai mult pe orizontală, pentru că pe orizontală sunt lucrurile comode, lucrurile care funcționează într-un fel fără un efort deosebit și îi este mai ușor să mănânce legume la școală, că așa mănâncă cu toții, este pe orizontala aceasta, decât să vină acasă, să îi spună bunica sau mama că sunt sănătoase. Sunt sănătoase numai la școală, exact cum a spus domnul doctor Florin, care mi-e foarte drag, să știți că dumnealui are niște povești de viață extraordinare pe care aș vrea să vi le mărturisească, așa, scurt și am să îl provoc eu! Dar, autoritatea aceea pe verticală la care noi din păcate ținem câteodată mai mult decât este cazul, pălește în momentul în care copilul ajunge la școală. Când ajunge la școală, copilul se uită la autoritatea pe orizontală și anume, se uită ca atunci când se întoarce profesoara la tablă, un coleg de-al lui, cel mai ”curajos”, face gesturi obscene prin spatele dumneaei și când se întoarce doamna, el stă foarte cuminte. Dar din toată atitudinea aceasta este de luat în seamă faptul că acel coleg ”chiar este curajos” și atunci devine un model și o autoritate extraordinară!
Cum facem ca autoritatea noastră pe verticală să capete și accentul acesta al autorității pe orizontală pentru copilul nostru? Foarte simplu, să nu uităm că acel copil are un suflet! Sufletul este revenirea la setările din fabrică, la zero acela despre care v-am spus! Zero acela trebuie să fie și pentru părinte, și pentru copil, în același timp, ca să putem să desenăm curba gausiană, să vedem unde este adevăratul randament al autorității, să nu ne mai simțim noi vinovați că copilul nostru ia modele din clasă, nu de acasă, ia modele nu din Cancelarie, ci de pe holul școlii. Și atunci începem urcușul! Urcușul se face încet, încet. Noi, pe orizontală, spunem:
– Uite, vrei să facem o lecție împreună? Dacă vrei!
Bineînțeles că la prima invitație, ne refuză. Bun, atunci trebuie să găsim, neapărat în săptămâna respectivă, o lecție la care vă pricepeți dar și o lecție pe care el să o accepte să i-o repredați:
– Nu ești curios să afli cum ne predau profesorii noștri, niște lucruri imposibile?
– Nu ești curios să afli ce făceam noi la școală când eram de vârsta voastră? Am învățat niște lucruri pe care nu mai avem cum să le probăm în ziua de astăzi. Că știu că șisturi bituminoase sunt pe la Alba-Iulia este egal cu zero, acum, că nu se mai exploatează nimic!
Și atunci, îi suscităm lui curiozitatea! Curiozitatea face parte din prima lansare în curba gausiană la autoritate și el spune:
– Chiar așa! Cum era?
– Auzi, vrei să îți spun cum îi spuneam noi profesoarei de Geografie care avea numai 28 de ani? Baba de Geografie!
L-ai cucerit! Din acel moment poți să vorbești pe limba lui! În momentul în care el află că jargonul acesta are o vechime mai mare decât crede el, în momentul acela urcăm, urcăm, urcăm! Știți până unde urcăm?! Până când copilul începe să realizeze că îl iubești, că ții la el, că îți pasă de el. Acolo este întâlnirea cu sufletul copilului. Mulțumesc.
Gabriela Bădilă: Mulțumesc și eu, părinte! Vă mulțumim pentru mesaje, le-am primit, colegii mei din regie deja mi-au trimis două întrebări pentru doi dintre invitații noștri! Să știți că aveți la dispoziție câte un minut pentru a răspunde, am să încep cu întrebarea către domnul doctor Bălănică. Din punct de vedere al nutriției unui copil de 9 ani care consumă preponderent proteină, carne, lactate, ouă și legume deloc sau foarte rar, sub formă de supă, îi poate fi afectată dezvoltarea în vreun fel?
Dr. Bălănică: În momentul în care discutăm despre farfuria unui copil în vârstă de 9 ani, discutăm despre echilibru. Nu cunosc cazul copilului și evident că nu voi putea să dau o sugestie personalizată. Există, sigur, niște norme, un range al cantității de proteină care poate fi consumată într-o zi și dacă discutăm despre o persoană care dorește să scadă în greutate, mergem undeva între 1,5 și poate până la 2 grame de proteină pe kilogram corp și zi. Dacă discutăm despre o persoană normoponderală care vrea să își păstreze greutatea, lucrurile sunt mult mai jos, undeva între 0,8 și 1 gram de proteină pe kilogram corp și zi. Tocmai de aceea, cel mai important este să vedem prin investigații simple dacă starea de sănătate a copilului este una bună și mai apoi să identificăm de unde pornește această restricție în a consuma anumite alimente.
Vreau să știți că cea mai mare parte a copiilor nu agreează legumele. Legumele nu sunt printre preferate pentru că de cele mai multe ori nu stimulează lucrurile pe care le pot stimula dulciurile, chipsurile sau alimentele care declanșează în creier o explozie de dopamină. Și atunci, răspunsul meu final este să investigați dacă copilul este într-o stare bună de sănătate, mergeți la un medic să vedeți dacă parametrii corporali sunt unii corecți și de aici mai departe, cred că o relație cu specialistul potrivit va duce la o soluție. Nu încercați în schimb să forțați consumul de legume, pentru că nu se va întâmpla nimic în sensul pozitiv. Există metode psihonutriționale prin care se pot introduce alimente prin tehnici speciale de comunicare, cum spunea și Urania mai devreme, trebuie să știi cum să vorbești cu copilul și cu părintele, în așa fel încât acesta să poată să accepte diversitatea. Soluția există. Am lucrat cu copii care mâncau patru tipuri de alimente, deci în cazul acesta chiar discutăm despre o abundență!
Gabriela Bădilă: Mulțumesc foarte mult! Cealaltă întrebare este pentru doamna Cremene și am să citesc mesajul ca atare din partea mamei. Cum aș putea să gestionez o situație cu fetița mea de 5 ani? De trei săptămâni plânge rău la intrarea în Grădiniță, doar când este condusă de mine, mama, cu bunica sau tatăl este fără lacrimi.
D-na Cremene: Mulțumesc pentru întrebare și îmi place foarte mult adăugirea de la final pentru că ne ajută să înțelegem niște tipare foarte importante, pentru că una dintre întrebările pe care eu le adresez atunci când mi se pune o întrebare legată de o problemă comportamentală sau emoțională este în ce măsură copilul se comportă altfel în alt context cu altcineva. Contează foarte mult treaba asta pentru că dacă eu aud ”Copilul meu lovește”, eu vreau să știu dacă acel copil lovește pe toată lumea, lovește preponderent pe cineva, dacă există vreo persoană pe care nu o lovește niciodată. ”Copilul meu nu mănâncă”. Okay, dar mănâncă la Grădiniță și nu mănâncă acasă, ce interesant! ”Nu este cooperant copilul meu”. Nu este cooperant cu un părinte, dar este cooperant cu celălalt! Deci, aceste diferențe sunt foarte, foarte importante pentru că ne duc la o concluzie foarte importantă și anume că problema nu este la copil! În general, problema nu este la copil.
Dacă domnul doctor Craiu a vorbit despre un triunghi, vin și eu și vă ofer unul. Atunci când avem o problemă comportamentală, trebuie să verificăm un triunghi care are următoarele laturi, să ajungem cumva la un diagnostic:
– Știe copilul să se comporte bine? Adică are informațiile teoretice care îl ajută să se comporte bine? O să vă dau imediat și un exemplu sau două pentru că construim pe acest caz.
– Poate copilul să se comporte bine? A demonstrat în trecut că poate consecvent? Pentru că una este să știi, alta este să poți.
– A treia latură este dacă vrea copilul asta. Există acolo o voliție internă sau externă? Vrea că vrea el sau vrea că trebuie, adică pentru că poate fi pedepsit dacă nu o face sau are niște consecințe pe care vrea să le evite sau o face pentru recompensă?
Uite un exemplu simplu. Pentru ca un copil să se poată îmbrăca singur, trebuie să aibă informațiile necesare, teoretice, despre cum se așează hainele pe el, să nu își pună lenjeria intimă peste pantaloni, să afle care este ordinea hainelor, apoi să fie capabil să se îmbrace singur, adică să aibă vârsta necesară de a se îmbrăca singur și să fi exersat de suficient de multe ori încât să o facă consecvent, treabă care ia niște timp, pentru că este un proces, niciun copil nu va învăța să se îmbrace într-o clipă și să își dorească să facă asta.
Acum, întorcându-ne la această situație, dacă copilul nu plânge cu bunica, nu plânge cu tata, dar plânge cu mama, asta înseamnă fie că acest copil nu își petrece suficient timp cu mama și nu se creează conectarea de care copilul are nevoie și practic se agață de mama lui în acest moment, fie, intuiția mea îmi spune lucrând cu foarte mulți părinți în astfel de situații, că mama nu a lucrat la sentimentul ei de vinovăție. Pentru că noi mamele avem o problemă reală în a ne lăsa copilul la Grădiniță, simțim că îl abandonăm, iar starea noastră de vinovăție sau de îngrijorare este transmisă copilului. Cred că orice mamă știe lucrul acesta. În momentul în care mama este ”șifonată” în interior, este înfricoșată, irascibilă, nervoasă, și starea copilului se schimbă imediat. De ce se întâmplă asta? Copiii noștri au nevoie de siguranță și dacă un copil simte că mama lui nu este în siguranță, în mintea lui gândește că mama nu îl lasă cu încredere la Grădiniță, nu îl lasă cu liniște, înseamnă că nu e bine și se agață de mamă! Deci, poate fi la mamă sentimentul de vinovăție că își lasă copilul acolo sau și copilul nu se conectează suficient cu mama. Eu m-aș uita întâi la starea mamei care își lasă copilul la Grădiniță. Cu încredere.
Gabriela Bădilă: Mulțumesc foarte mult. Trecem acum la o nouă rundă de întrebări individuale și schimbăm și direcția! Vorbim despre efectele presiunii moderne asupra copilului, meditații, școală, suprasolicitare.
Începem cu domnul doctor Craiu. Vedem copii tot mai obosiți, suprastimulați cu program de adult, școală, meditații, sport, activități diverse. Din punct de vedere medical, unde se termină performanța și unde începe epuizarea? Cum poate părintele să recunoască momentul în care prea mult devine periculos?
Dr. Craiu: Este o întrebare foarte bună pentru că în competiția asta a noastră a adulților, unii cu ceilalți, știm că asta este, uneori ne împingem copiii să facă niște lucruri pe care nu am reușit să le facem noi ca adulți și punem pe umerii lor aceste lucruri.
Am să vă răspund strict din punct de vedere al corpului. Cum îmi pot da eu seama, ca specialist în bolile corpului, că prea mult e prea mult. În primul rând, ne putem uita și avem cu toții posibilitatea să o aflăm, dacă acel copil se află pe traiectoria lui normală de dezvoltare în înălțime și greutate. Avem faimoasele curbe percentile, care ne spun dacă al nostru copil aleargă în culoarul care este determinat de genele lui, că sunt copii mai mici, copii mai înalți, mai voinici și dacă traiectoria începe să se modifice, fie începe să crească exagerat de repede și asta poate să ne spună că de fapt, acel copil este foarte sâcâit și stresat și ronțăie tot timpul, asta fiind pentru el o formă de protest, putem să identificăm precoce. Al doilea lucru pe care putem să îl facem în afară de măsurători este să ne uităm la numărul de ore de somn, pentru că din păcate, extrapolăm de la noi adulții și spunem:
– A, dacă am apucat să dorm cinci ore, totul e perfect!
Copilul are nevoie de somn, pentru dezvoltarea și emoțională dar și structurală, neurologică, pentru că somnul este momentul în care lucrează ”fabrica de reciclat gunoaie cerebrale”. Foarte serios! Asta știm de la capătul celălalt al vieții, la senectute, când lipsa de reciclare a anumitor proteine cerebrale duce la apariția demenței. Deci, copilul care nu mai crește cum trebuie sau crește prea repede, copilul care nu mai doarme, fie că doarme excesiv și ia note proaste la prima oră sau la a doua oră, că este somnoros, acel copil a trecut dincolo de performanță și a intrat în boală.
Nu vreau să pătrund pe teritoriul doamnei Cremene, probabil că o să vă spună dumneai cum este din punct de vedere emoțional, dar eu pot să vă spun că nu cred că există părinte care să nu știe când s-a depășit limita la copilul lui. Puneți-vă în spatele copilului dumneavoastră și urmăriți-l o sută de metri în timp ce merge! Este cea mai bună măsurătoare, să știți din poziția umerilor, din atitudine, din cât se uită în jur, câte secunde durează până scoate telefonul din buzunar ca să evadeze în locul care îl validează și îl face fericit, acestea pot fi măsurate direct, înainte de a face analize de sânge!
Închei spunându-vă că nu există analize periodice. Terminați cu prostia asta, știu că se vinde! Panel-ul pentru vârsta de 5 ani, de 6 ani, 6,33 ani și așa mai departe… e business! Copilul care aleargă și se joacă, face julituri, nu are nevoie să dozăm zonulina și trigliceridele sau mai știu eu ce! Până la urmă, fiecare părinte știe când e prea mult, dar cred că trebuie să completeze alți specialiști, domnul doctor Bălănică.
Gabriela Bădilă: Mulțumesc mult, domnule doctor. Mergem mai departe către doamna Cremene. Cum poate un părinte să rămână calm și prezent într-o lume care îl solicită constant între deadline-uri, notificări și foarte multe griji?
D-na Cremene: Da, o întrebare mai faină decât alta! O să rețin asta, mi-a plăcut! Trebuie să-mi repet mie, deci, mergi în spatele copilului tău și îi imiți mersul și vezi cum se simte în corp felul în care el se mișcă. Îmi place foarte mult asta!
Cum rămânem calmi în această lume? Eu cred cu tărie că este mai greu decât a fost vreodată să fii părinte, astăzi. Adică, dacă nu ne uităm la lucruri așa cum sunt, nu avem nicio șansă să ne gestionăm mai bine viețile și să ajungem și la un echilibru. Nu cred că mai ține cu minciunile și nici să ne spunem că suntem generația cea mai prosperă. Da, așa este, suntem generația cea mai prosperă, ne dăm jos din casă, din bloc, de oriunde, traversăm și ne luăm zmeură în mijlocul iernii! Foarte fain, minunat! Da, și avem apă caldă la robinet și mașini de spălat și putem să fim recunoscători pentru toate lucrurile astea! Eu sunt de fiecare dată, vă promit, când apăs pe un întrerupător sau folosesc un robinet, pentru că știu ce înseamnă să nu le ai! Dar dincolo de asta, felul în care trăim noi, astăzi, nu ne mai satisface nevoile psihologice de bază. Adică, natura noastră umană nu este hrănită în felul în care trăim, noi nu suntem făcuți să trăim la etajul zece al unui bloc, nu suntem făcuți să nu ne conectăm cu natura, să ne culcăm la două noaptea, după ce am stat niște ore pe ecrane, să mâncăm mâncare preambalată și să ne conectăm cu doi oameni într-o zi, la modul real! Noi suntem ființe sociale, noi suntem ființe de trib, care avem nevoie de îmbrățișări, avem nevoie de sprijin, avem nevoie de cuvinte și de… ochi în ochi și față-n față. Avem nevoie de competențe care se măsoară într-un mediu real, cu mâinile noastre și nu cu degetele opozabile pe un ecran! Avem nevoie de decizii pe care să le luăm, altele decât ce comandăm pe Glovo, astăzi!
Felul în care noi ne trăim viețile nu ne ajută să trăim într-un echilibru. Dacă înțelegem lucrul acesta, adică de ce avem noi nevoie real, înțelegem cum să fentăm, deștept, felul acesta semiartificial în care trăim, pentru că doar așa se poate!
Câți dintre voi ați crescut cu cheia de gât? (n.a.: întrebare adresată publicului, la care a ridicat mâna și d-na Cremene) Vreo șase?! Okay! Hai să ne gândim un pic la cum arătau viețile noastre atunci și cum arată viețile copiilor noștri, ca să înțelegem un pic din ce am putea să ne aducem diferit pentru calmitate! Eu presupun că voi vă petreceați câteva ore pe zi afară. Corect? Erau părinții pe lângă voi care vă spuneau ce să faceți continuu, constant?!
– Nu pune mâna!
– Nu-i a ta!
– Las-o acolo!
– Nu alerga!
– Vezi că nu-i frumos!
Bun! Vă mai și băteați? Vă mai și băteați! Vă mai și puneați viața în pericol dând drumul la butelie, ca să vă încălziți mâncarea, având o grămadă de competențe pe care copiii noștri, la aceeași vârstă, nu le au! Nu pentru că nu ar fi în stare, ci pentru că noi nu le predăm și facem lucruri pentru ei și în locul lor! Acest timp petrecut afară, nouă ne satisfăcea cele trei nevoi psihologice de bază! V-am spus, fiecare cu placa lui, am și eu placa mea, pentru că toată munca mea este bazată pe aceste trei nevoi și fiecare tehnică pe care eu am creat-o sau am adus-o în metodologia All About Parenting vine să satisfacă una sau alta dintre aceste nevoi, pentru că cred atât de mult în acest echilibru, atât de precar astăzi!
Noi aveam gașcă! Aveam prieteni? Unu? Mulți, în fața blocului, în spatele blocului, pe maidan! Altă gașcă aveam la școală! Copiii noștri nu mai au prieteni iar noi părinții am devenit cam principalii parteneri de joacă ai propriilor noștri copii! Chiar așa, ce făceau părinții noștri în timp ce noi eram afară, ore, în fiecare zi?! Bun, noi ne satisfăceam nevoia de competență pentru că învățam să facem o grămadă de lucruri singuri și ne satisfăceam nevoia de autonomie pentru că luam decizii în fiecare zi! Nu erau adulții continuu în spatele nostru care să ne spună ce să facem, cum să facem și să desenăm un contur, metaforic sau fizic!
Asta înseamnă, pentru noi, echilibru, pentru fiecare dintre noi și dacă înțelegem ce ne ține calmi, înțelegem că dacă ne satisfacem aceste nevoi, conștient, și pentru copiii noștri, constant conștient, ținem vulcanul acesta cât mai rece, pentru că suntem într-un echilibru. Și atunci, ne punem întrebarea:
– Cum ne satisfacem nevoia de conectare în viețile noastre?
– Cum aducem, în viețile noastre, alți oameni cu care să avem relații autentice?
– Cum ne punem în stare de prezență în relație cu copiii noștri? Nu de prezență fizică, că suntem în aceeași casă, ci de prezență reală, care să ne încarce această conectare, că nu este doar despre cum o încărcăm copiilor, este despre cum ne-o încărcăm și nouă, pentru că atunci când s-a întâmplat acea magie a conectării dintre tine și copilul tău, nu doar copilul tău are nevoia de conectare satisfăcută, ci și tu o ai! E cu dublu sens! La fel, dacă înțelegem că avem nevoie să ne simțim în stare, să ne simțim capabili să dezvoltăm, că asta este nevoia de competență, ne întrebăm cum putem să facem asta zilnic. La fel și cu nevoia de autonomie, și pentru copiii noștri la fel.
Deci, ca să argumentez răspunsul la întrebare, eu cred că este un proces de reînvățare, pentru fiecare dintre noi, a ceea ce înseamnă acest echilibru, fără să te întrebi ce sens are să învăț despre sufletul meu, despre corpul meu, despre relațiile mele, despre copilul meu, despre sănătatea mea. Fără să te întrebi ce sens are să învăț pentru că oamenii dintotdeauna au avut relații, nu-i așa?! Dintotdeauna au fost părinți, nu-i așa?! Dintotdeauna a existat o conexiune cu o divinitate sau alta. Din perspectiva mea, viața așa cum arată ea astăzi, cu televizoare, cu ecrane, cu hrană, cu becuri, cu etajul zece, cu fast food, cu tentații cu droguri, cu țigări, cu învățământul cum arată astăzi, toate lucrurile acestea, din păcate, nu vin să ne sprijine, vin să ne provoace natura noastră și echilibrul nostru. Dacă nu învățăm și nu ne propunem să învățăm ca să rămânem calmi și nu doar în supraviețuire, ci în bunăstare pe toate planurile, înseamnă că ratăm șansa tocmai de a obține informația și de a o așeza. Ea e acolo! Încă o dată, felicitări vouă, publicului, că o obțineți, că de aceea sunteți aici, ca să obțineți toate aceste informații!
Gabriela Bădilă: Așa este, mulțumim foarte mult!
Domnule doctor Bălănică, știm că vă ocupați și de sănătatea adolescenților, dintr-o perspectivă complexă, medicală, nutrițională și psihologică. Cum pot părinții să își sprijine adolescenții în controlul greutății corporale și al comportamentului alimentar, într-o perioadă în care conflictele și neînțelegerile par să ia locul comunicării? Știm că este o perioadă foarte grea cea a adolescenței.
Dr. Bălănică: Da, o întrebare foarte bună și încerc să construiesc răspunsul meu, apropo de întregul panel de invitați și discutam cu părintele, înainte de a începe conferința și mi-a venit în minte ceea ce spunea Iisus, ”Credința ta te va vindeca”.
Trăim în credințe, ceea ce credem contează mai mult decât știința. În momentul în care noi credem că fructele sunt sănătoase, vom mânca fără limită și fără dubiu că vom lua în greutate. În momentul în care considerăm că proteinele sunt nesănătoase pentru că pe toate rețelele sociale sunt informații care spun că proteinele duc la cancer și asta ne sperie foarte tare, dar nu ne sperie prăjitura sau tortul, sub nicio formă, nu am văzut niciun fel de informație că acestea ar avea vreo problemă, în momentul respectiv iar suntem într-o anumită credință.
Aceste credințe pot fi limitative, adică ne opresc accesul la progres, la informația corectă și la starea de sănătate. Aceste credințe se construiesc și pe ceea ce suntem noi ca popor. Putem vreodată să scoatem porcul din farfuria românilor?! Niciodată! Iar lucrurile e bine că sunt așa, pentru că tradițiile au o parte frumoasă, care însă nu a fost adaptată vremurilor moderne! Nu mai putem spune că trăim ca pe vremea bunicilor, nu mai putem spune că lucrurile se întâmplă la fel ca atunci. Tocmai ce am discutat puțin despre această tranziție nutrițională care ne-a modificat la nivel comportamental, la nivelul alegerilor alimentare, la nivel chimic, la nivel biologic.
Ce fac adolescenții și copiii noștri? Ei fac ceea ce simt și ceea ce văd, mai puțin ceea ce aud. Așa că, dacă eu am o formă de obezitate și ronțăi chipsuri în fața televizorului, spunându-i copilului meu că acest lucru este nesănătos, în mod evident, nu pot să obțin niciun fel de rezultat. Dacă, în schimb, copilul meu mă vede că mă trezesc în fiecare dimineață la 5.30 și fac o oră de activitate fizică, eventual îl implic și pe el în această activitate, lucrurile se schimbă puțin, pentru că acesta va vedea un comportament. Există peste tot în lume trenduri legate de activitatea fizică și de participarea copiilor, de la vârstă mică, la diverse forme de activitate fizică a adulților, care nu înseamnă neapărat sală.
Ajungem acum la o zonă care iarăși pentru mine este importantă. Tatăl meu, medic militar și el, avea un obicei, ținea ca măcar masa de duminică să fie în familie, adică să ne așezăm cu toții la masă și să vorbim, poate, vrute și nevrute. Nu neapărat pe masă erau cele mai sănătoase bucate, dar era un moment plăcut, care are anumite conotații și acum. Tatăl meu făcea cel mai bun șnițel de vițel ever și atunci când mă duc la un restaurant și văd în meniu șnițel de vițel, mai mult ca sigur că voi alege asta pentru că îmi amintește de el și de ce se întâmpla în copilărie.
Mai departe, dacă vrem să avem un copil cu un echilibru ponderal și o greutate corectă, contează să setăm niște rutine, încă din mica copilărie, pentru că va exista un interval pe care nu îl controlăm. Acest interval se numește intervalul educațional, adică, mai pe românește, când copilul nu este cu voi, nu controlați nimic. Plecând copilul la școală, degeaba voi îi spuneți:
– Să mănânci pachețelul pe care ți l-am făcut! M-am trezit cu două ore înainte, să îți fac sandwich!
Nu se va întâmpla nimic! Copilul va veni cu șapte pachețele din șapte zile, care vor fi în ghiozdan și el va prefera chipsurile, croissantele sau burgerii de la restaurantul fast food de la colțul școlii, unde fără dubiu că va găsi sau va regăsi gustul pe care îl recunoaște. Mai trebuie să mai știți un lucru, copiii din ziua de astăzi recunosc gustul altor feluri de mâncare. Niciodată nu o să îi atragem cu o tocăniță sau nu o să îi atragem cu o mâncare tradițională, ci o să îi atragem cu alimente care se numesc burgeri, shaorma, quesadilla, pizza, paste, dar care pot fi reinterpretate! Eu îi ajut pe pacienții mei cu diverse tipuri de rețete, în așa fel încât toate acestea să se întâmple acasă. Pentru că mai există un element, voi vedeți copilul vostru care mănâncă sănătos, acasă și apoi mergând într-un grup de prieteni și când toată lumea mănâncă burgeri, el să roadă la morcovi?! În niciun caz! Lucrurile nu se pot întâmpla așa pentru că atunci, el va fi exclus din punct de vedere social și atunci am pierdut unul dintre elementele fundamentale ale rațiunii lui de a exista!
Revenind la întrebare, am spus ceea ce simt și ceea ce văd că se întâmplă în casă. Dacă noi controlăm acel moment de acasă, am făcut un prim pas. V-am spus despre elementul școală, există și un concept internațional care se numește school based intervention, care fără dubiu că în România este sublim dar lipsește cu desăvârșire, adică nu putem discuta despre a ne baza noi părinții pe ceea ce se întâmplă din punct de vedere al educației nutriționale în școli. Și atunci, dacă este să vorbesc și eu despre un triunghi, pentru că au mai fost două anterior, în triunghiul acesta care înseamnă familie, copil și societate, dacă dinspre societate către copil am înțeles să construim un mediu obezogen în care el se dezvoltă evident în această direcție, șansa este ceea ce se întâmplă în familie, dinspre familie înspre copil. Vreau să știți că acolo unde există cel puțin un părinte obez, în special mama, șansa ca și copilul să fie obez sau cu tulburare metabolică este mare, pentru că evident că acolo sunt niște comportamente alimentare nepotrivite.
Încă un lucru important, am spus și puțin mai devreme, în momentul în care voi comunicați cu copilul și îi spuneți lucruri, vedeți că discutați așa cum ați vorbi singuri la un perete, spuneți o dată, spuneți de două ori, de șapte ori, spuneți de mai multe ori. Nu este nimic nefiresc, dragii mei! Nu trebuie să vă pierdeți răbdarea, este absolut normal! Tocmai ce v-am spus mai devreme vârsta la care se dezvoltă o parte a creierului care îl poate face pe el să îmi și răspundă într-o zonă pertinentă și echilibrată. Nu este de vină! El nu are încă instrumentele, le va avea, dacă noi construim un comportament în timp.
În ceea ce privește modul de abordare, vă spun cu toată dragostea că ceea ce a punctat Urania mai devreme și ceea ce fac și eu în fiecare zi, în clinică, cu pacienții, aș construi un ghid de comunicare al părinților cu copiii, din mai multe perspective, în așa fel încât părintele să poată să aibă vorbele la el! Altfel, așa cum spunea și părintele, mai devreme, copilul nostru o să vină să ne întrebe:
– Auzi, dar ce vrei tu să știi din lumea asta de astăzi?!
Pentru că, fără dubiu, lucrurile s-au schimbat și atunci, faptul că voi sunteți aici este clar că vă doriți să progresați, aveți nevoie nu numai de informație, ne-am săturat de informație, avem nevoie de elemente practice! Elemente practice pornesc de la cunoașterea copilului și mai departe, de la un model de familie care să poată fi funcțional. Și vreau să mai știți un lucru. Sunt foarte mulți copii care provin din familii în care părinții sunt separați. Vreau să știți că dacă cei doi părinți înțeleg că s-au separat Ion și Maria și nu mama și tata, iar ei sunt împreună cu copilul din punct de vedere emoțional, comportamental și social, lucrurile nu trebuie să ducă la tulburări de comportament alimentar. De multe ori, din familii de acest gen rezultă copii cu tulburări de comportament alimentar severe și iată că acum avem instrumentele să diagnosticăm, să cunoaștem și să putem să intervenim! Așa că, o familie echilibrată, o familie cu credințe corecte, nu numai credință, credințe corecte, adaptate, va fi o familie din care va fi greu să iasă oameni bolnavi fizic, metabolic și emoțional.
Nu este atât de greu. Eu nu cred aproape deloc în acest timp petrecut de noi să reparăm trecutul! Nu avem ce să mai reparăm! Suntem azi, aici, acum și numai noi decidem cât lăsăm din acele răni să ne influențeze astăzi! Există timpul prezent, starea de prezență și alegerile pe care le avem astăzi de făcut în viața noastră. Să știți că schimbarea începe acum, în acest moment, atunci când eu am spus că vreau să mă schimb! De aici, mai departe, lucrurile pot merge numai în direcția potrivită și cu credințele potrivite!
Gabriela Bădilă: Așa este! Mulțumim foarte mult! Și vorbim tot despre răbdare, pentru că de foarte multe ori, ca părinți, ne pierdem răbdarea și spunem sau facem lucruri pe care le regretăm.
Părinte, cum am putea să cerem iertare propriului copil, fără să ne pierdem autoritatea, poate dimpotrivă, să le câștigăm respectul?
Părintele Marius Moșteanu: Este o completare a ceea ce am spus mai devreme cu orizontala și cu verticala. Dacă noi avem impresia că numai noi avem dreptate, deja, copilul este dincolo de gard! Noi trebuie să avem impresia că suntem într-un parteneriat. Copilul, atunci când este tratat de la egal la egal, să știți că se va manifesta altfel decât cel tratat de sus în jos, cum de altminteri se și tratează.
Eu sunt duhovnicul multor familii cu copii și am fixat câteva principii foarte clare. Întâi vorbesc cu ei, dacă sunt patru sau cinci, câți sunt, în cămăruța mea au loc cu toții, le spun câte ceva despre viața de familie, după care individual vorbesc cu tata, cu mama și la sfârșit și cu copiii, pe rând. De ce? Ca nu cumva să creadă că așa cum se duce, învingând gravitația, prin capilaritate, informația de la copil la părinți, să nu creadă copiii că ceea ce vorbesc cu ei, după aceea spun mai departe părinților, adică să îi dau în primire. Dar copilul la 3, 4, 5 ani, în momentul în care constată că a fost tratat așa cum au fost tratați și mama și tata, deja pleacă de la mine din cămăruța de spovedanie cu o încredere de sine pe care nu poate să i-o ofere nimeni altcineva decât autoritatea care l-a egalizat cu mama și cu tata! Și atunci, dacă ei pleacă măcar de la spovedanie, de trei, patru, șase ori pe an, dacă măcar atunci pleacă de la conceptul de egalitate, nu egalitarism, părintelui îi este foarte ușor să spună:
– Știi ce? Am cam exagerat atunci când te-am ținut toată noaptea să înveți la teza pentru Fizică.
E adevărat, ”iartă-mă” o să spuneți de abia după ce copilul împlinește 18 ani. Eu însumi am fost vinovat pentru lucruri pe care le-am considerat foarte în regulă! Și anume, punctualitatea mea, în loc să imprime fetelor mele numai și numai copiere, le-a imprimat și o stare de teamă! În ultimele ore pe care le aveau la școală, știind că urmează să vin eu să le iau de la școală, fetița mea Ozana mi-a mărturisit numai după ce a făcut 20 de ani:
– Tati, pentru punctualitatea ta, eu am avut mult de suferit. Înainte de a începe ultima oră, mă duceam la doamna să îi spun:
– Știți, astăzi mă ia tata. Eu la fără zece am ieșit, că tata are un program și el este punctual și nu îmi permit altfel de comportament.
Mi-am cerut iertare, aș fi vrut să știu de lucrul acesta, dar ea a crezut că este firesc ceea ce a văzut în casă, că sunt foarte punctual. Nu am crezut că pot să așez un bagaj atât de greu pe umerii unui copil, deși lucrurile acestea se întâmplau și când era clasa a X-a, a XI-a, că într-a XII-a avea mașina ei și era cu treaba ei! Chiar le-am rugat pe fetele mele:
– Vedeți că poate să vă aducă vreun coleg acasă, eu vreau să fiu informat, să nu vin să vă caut degeaba!
Adică s-a creat o comunicare, dar îmi dau seama că oricât de mult am crezut eu că am creat această comunicare, mai sunt lacune.
De ce v-am spus lucrul acesta?! Ca să înțelegeți că este firesc și să eșuezi câteodată. Acum mi-am revenit, știu cum o să mă comport cu nepoții mei, cu siguranță! Dar v-am spus și vreau să țineți minte lucrul acesta, eu, în momentul acesta, spun copiilor mei:
– Iertați-mă!
Așa să faceți și voi! Mulțumesc.
Gabriela Bădilă: Mulțumim, părinte.
Am primit iarăși întrebări din partea dumneavoastră, a publicului, le-au selectat colegii mei și acum am o primă întrebare pentru domnul doctor Craiu.
Vaccinul DTPA din timpul sarcinii este în regulă pentru mamă și pentru copil? Nu am auzit multe mămici să îl facă și nu știu ce să cred despre el.
Dr. Craiu: Da, răspunsul este foarte simplu și e inclus în reglementările oficiale ale Societății Române de Obstetrică Ginecologie, prima societate profesională care după Revoluție a făcut ghiduri și protocoale. Ultimul care a fost revizuit, în septembrie anul trecut, a fost cel de monitorizare a sarcinii, pentru că vedeți că toate știrile negative și emoțiile s-au concentrat acum, în ultima vreme, apropo de sarcină, pot să vă spun că există, așa cum există un Cod Rutier sau un Cod Penal, există niște reguli pentru sarcină. În aceste reguli, în ceea ce privește prevenția pe care putem să o oferim copilului noi, părinții, respectiv mama, mama vaccinată în timpul sarcinii cu vaccinul diftero-tetano-pertussis va produce ea anticorpii care trec transplacentar la copil și evident că anticorpii mamei sunt cei mai buni și mai potriviți și personalizați. Apropo de tratamentul personalizat, nu există alți anticorpi mai buni pentru copil decât cei ai mamei lui. Dacă doamna respectivă primește vaccinul în ultimul trimestru de sarcină, nu în ultimele zile, înainte să nască, ci cu niște săptămâni anterior, ca să apuce să construiască anticorpii și să îi dea prin placentă, copilul acela va avea certitudinea că nu va face niciuna din maladiile respective la vârstă mică, cât imunitatea nu este foarte bună. Foarte mulți sceptici vor spune:
– Da, dar bolile astea nu mai există.
Răspunsul meu de doctor ”urgentist”, dublat de informațiile Institutului Național de Sănătate Publică, este că în România și în America și în toată lumea, bolile acestea din secolul trecut se întorc cu o viteză uluitoare! În 2024, ca să punem și o cifră la mărimea pericolului, în România au decedat de tuse convulsivă cinci sugari foarte mici și niciuna din mamele lor nu fusese vaccinată în sarcină!
Deci, fraților, când ne dăm pe motocicletă sau cu parapanta, ne trebuie cască de protecție, dacă ne-o face mama dinainte și ne-o dă gratis, e mai bine decât să construim propria imunitate după ce ne-am lovit de boală! Și nu ați vrea să vedeți cum arată tusea convulsivă în mod real! Tușești până te faci negru complet și nivelul de oxemie din creier e atât de mic încât faci și convulsii, că de aceea se cheamă tuse convulsivă sau, popular, tuse măgărească.
Răspunsul scurt este da, trebuie să îl facă, în primul rând pentru că îi spune protocolul și în al doilea rând, nu este de neglijat, este gratuit!
Gabriela Bădilă: Mulțumim foarte mult!
Părinte, pentru dumneavoastră, o întrebare din public! Cum considerați că poate fi ajutat un copil care trăiește într-o familie în care părinții sunt separați?
Părintele Marius Moșteanu: În primul rând, grija unui cuplu de genul acesta să fie concentrată pe următoarea idee: trebuie să facem totul astfel încât copilul să nu creadă că din vina lui s-au despărțit părinții lui, este primul punct! În al doilea rând, să îl facă pe copil să înțeleagă că nu este abandonat și că gestul unuia sau al altuia, pentru că sunt mai multe cazuri, ori pleacă cineva de acasă și rămâne celălalt, ori pleacă amândoi în direcții diferite, important este să știe copilul că are doi părinți și că dragostea lor se va manifesta altfel decât s-a manifestat până acum, dar el este beneficiarul iubirii lor!
Să spunem că nu pot părinții să implementeze programul pe care vi l-am spus. Atunci, toată greutatea rămâne pe copil și copilul trebuie să își găsească un aliat. Dacă aveți cumva un caz particular, sunt aliatul perfect! Nu am să distrug imaginea părinților care s-au despărțit, să știți că știu cum să iau copilul astfel încât să știe că el este iubit, dar iubirea are mai multe aspecte, iubirea răsfăț pe care o vede la colegii lui care au doi părinți acasă este un alt gen de iubire, de care el nu va mai avea parte așa, va avea parte însă de un alt gen de iubire, una care eliberează, are acum dreptul să își ofere el tot ceea ce trebuie și în acel moment, copilul începe să aibă încredere în el! Sunt foarte realist cu copiii, să știți, pentru că ei sunt foarte dornici să fie cineva realist.
Așadar, dacă ați rămas acasă singuri și a plecat soțul sau invers, în cazuri foarte rare, luați-l pe copil și spuneți-i:
– Uite, de acum înainte am rămas numai noi doi, am să mă străduiesc să facem împreună ceea ce puteam să facem și cu taică-tu care a plecat, dar uite, acum rămâi bărbatul casei!
Asta în cazul în care este un băiat, dacă nu:
– Măi, uite, rămânem între noi fetele!
Trebuie făcut un parteneriat cu cel care a rămas acasă! Bun, nu a rămas nimeni acasă. Rămâne cu bunicii. Atunci, bunicii trebuie să ia măsuri astfel încât să fie tot ceea ce are nevoie copilul. Numai de dragoste are nevoie, nu de pachețel pentru școală, nu de navetă în condiții optime, ci are nevoie să știe că îl așteaptă cineva acasă! Mulțumesc.
Gabriela Bădilă: Mulțumim.
O altă întrebare din public pentru doamna Cremene. Cum pot stabili limite cu bunicii, în legătură cu dulciurile pentru copii de 3 ani, mai ales cele date pe ascuns și pus copilul să mintă?
D-na Cremene: Se pare că este o problemă foarte prezentă, așa-i? Câți aveți această problemă? (n.a. Întrebare adresată publicului din sală, la care și doamna Cremene a ridicat mâna)
Bun, în primul rând, aceste limite trebuie foarte clar scrise și este un lucru pe care noi nu îl facem. Este foarte ușor să spunem celuilalt părinte sau bunicilor:
– Vezi că-i dai copilului prea multe dulciuri!
– Mama, dar ți-am spus să nu-l mai lași atâta la desene animate!
Deci, noi venim dintr-un spațiu al cererilor, al certei, că asta facem, certăm, al pretențiilor, mai cu seamă că adevărul nostru este cel bun. Acum, este foarte clar și a spus-o domnul doctor Bălănică și construiesc pe asta, să facem diferența între ce înseamnă responsabilitate, pe care noi o avem și vină. Este responsabilitatea noastră să ne creștem copiii în felul în care alegem noi să o facem. Asta este diferența între prieteni, bunici, educatori și orice alt copil sau profesor, dascăl, instructor va întâlni copilul nostru, vreodată. Pentru că un prieten, o bunică, un instructor, un profesor nu este responsabil din toate perspectivele din care suntem noi responsabili pentru copilul nostru ca părinți. Și atunci, noi suntem cei care punem limitele, dar ele trebuie să fie foarte precise, clare, așa ca niște legi. Legea nu ne spune:
– Ai grijă să mergi pe stradă astfel încât să nu îl lovești pe cel din față!
Îți spune că în localitate poți merge cu maxim 50 la oră, în afara localității poți merge cu 70 la oră, pe autostradă cu 130 și da, există în alte țări și autostrăzi fără limită de viteză, dar acolo ți se spune clar că dacă alegi să depășești 130 la oră, tu îți asumi un accident! Tu îți asumi și pentru tine sănătatea ta și pentru ceilalți și reparațiile mașinilor. Faci ce vrei, dar e alegerea ta să îți asumi consecințele! La fel este și cu limitele pe care le așezăm la copii, trebuie să fie foarte clar specific pentru vârsta copilului, ce dulce mănâncă, cât mănâncă, când mănâncă și de câte ori mănâncă! Dacă lucrurile acestea nu sunt clare, nu pot fi discutate nici cu celălalt părinte, nici cu bunicii, nici cu alții care ne primesc copiii în spațiu, o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
Acesta este un exercițiu pe care vi-l propun. Scrieți foarte specific ce înseamnă pentru voi suficient dulce, suficient ecran, la ce oră se culcă copilul. Specific! Și să scrieți așa cum v-am spus, copilul poate să mănânce un dulce pe zi, când? După masa de prânz, nu mai târziu de opt seara și doar aceste patru, cinci, zece dulciuri! Asta este o regulă clară! Nu că mănâncă prea multe sau prea puține. Asta vă va ajuta pe voi din mai multe perspective, o dată, dacă se poate să faceți front comun cu celălalt părinte, cu cât aveți mai mulți aliați, cu atât e mai fain, chiar dacă veți negocia aceste reguli, nu o să fie ca voi dar nu o să fie nici ca celălalt, dar suntem niște adulți care creștem niște copii și avem niște bune intenții:
– Măi, hai să vedem, cum facem cu dulciurile astea? Te rog, că mie mi se pare prea mult. Hai să stabilim o limită cu care să fim amândoi de acord!
Eu am văzut asta funcționând în mii de familii, inclusiv cele divorțate, pentru că de aici pleacă totul, de la aceste reguli pe care le păstrăm împreună, cât de mult se poate, fără ceartă de sus în jos! Altfel, fiecare părinte crede că are dreptate. Și același lucru îl putem face și cu bunicii. Hai să ne așezăm la o masă și să discutăm aceste reguli, că nu sunt 150! Despre ce discutăm? Despre dulciuri, despre ecrane, despre jucării și despre ora de somn. Sunt câteva, hai să le discutăm! Eu am făcut asta cu mama mea, pentru că am avut surpriza pe care sunt sigură că o aveți și voi de a vă vedea părinții voștri care erau autoritari cu voi, atât de permisivi în fața nepoților! Așa sunt și părinții mei, acum pe mama nu o mai am, s-a dus acum trei ani, dar am găsit o mamă din care fiul meu făcea ce vroia el! Și am stat cu ea și am agreat aceste lucruri, cât ecran, cât dulce și am mai agreat un lucru care ei i-a plăcut teribil și pe noi ne-a ajutat foarte mult:
– La tine acasă, mama, faci regulile tale, în afară de astea care sunt comune, tu ești șefa! La mine acasă, tu respecți regulile mele și eu sunt șefa!
Și când eram la ea acasă și mă întreba fiul meu Amos, dacă se poate uita la desene animate, de exemplu, eu îi spuneam:
– Ești la bunica ta acasă, întreab-o pe ea, ea decide.
Și mama se înfoia așa, era foarte mândră, dar îi plăcea foarte mult că îi respectam casa și autoritatea și spațiul!
S-au mai întâmplat și niște erori. De exemplu, fiul meu îmi spunea mereu:
– La bunica, 20 de minute de desene sunt tot timpul mai lungi!
Gabriela Bădilă: Și o ultimă întrebare din partea publicului, adresată domnului doctor Bălănică. Copilul meu în vârstă de 5 ani refuză complet să mănânce fructe. Am încercat mai multe metode de a le introduce în alimentația lui, însă le respinge categoric și spune că nu îi plac. Din experiența dumneavoastră, ce metode eficiente recomandați pentru a ajuta copilul să accepte fructele?
Dr. Bălănică: Da, mulțumesc pentru întrebare, nu prea mă ocup de copii sub 7 ani, deci nu prea este sfera mea de expertiză, cred că domnul profesor ar putea să răspundă mult mai bine, dar tot ce vă pot spune este că copilul la această vârstă are nevoie de a recunoaște alimentele sănătoase, de a se obișnui cu ele și de a nu fi forțat să le consume. Totodată, rutinele din familie pot face diferența, pentru că trebuie să înțelegem că la vârsta aceasta și până mai spre preadolescență, nu putem să discutăm despre regimuri, despre diete și nu putem să discutăm despre restricții alimentare sau planuri alimentare extrem de bine puse la punct și calculate milimetric. Ele nu pot funcționa sub nicio formă, când discutăm despre un copil în creștere.
Acum, haideți să vă mai spun un lucru. Faptul că nu consumă fructe sau nu consumă fructe în cantitatea pe care v-ați dori-o dumneavoastră nu este un capăt de țară. Există și alte surse foarte bune de vitamine și minerale. Fructele înseamnă fructoză și, iată, apropo de credințele de care discutam mai devreme că fructele sunt sănătoase și trebuie, fără dubiu, consumate, nu, în niciun caz, sunt alimente care conțin nutrienții de bază, proteine, glucide, vitamine, minerale și apă din care putem să ne hrănim.
Cred că este un răspuns totuși general, repet, nu este sfera mea de expertiză.
Gabriela Bădilă: Bun, mulțumim foarte mult și pentru că îi avem parteneri la conferința noastră pe cei de la Tomis Antidrog, bineînțeles că vrem să abordăm și această temă. Ultima întrebare este una comună, pentru fiecare dintre dumneavoastră. Ce poate face concret un părinte, pentru a-și proteja copilul de acest pericol, drogurile? Cum prevenim, cum comunicăm și cum reacționăm înainte să fie prea târziu? Domnule doctor Craiu?
Dr. Craiu: Nu vreau să vă sperii dar pot să vă asigur că nu sunteți mai tari decât anturajul, v-a spus domnul doctor Bălănică. Deci, nu visați că puteți să schimbați ceva, dacă anturajul copilului dumneavoastră este unul de acest tip! Așa că este mai bine să păstrați ceva… ambasade și să puteți să știți ce se întâmplă, decât să fiți părintele-elicopter, care zboară, așa, deasupra copilului, în speranța că veți reuși. Nu veți reuși. Eu ca ”urgentist” vă spun că, în fine, am avut overdose la cele mai ciudate vârste, chiar și la copii de 5, 6, 7 ani, pentru că… în fine, bonele de prin alte țări pot face bani făcând și pe dealerul! Deci, situația este scăpată complet de sub control și, din păcate, e un cartof foarte fierbinte pentru decidenții noștri, așa că nu o să vedeți prea multe știri și nu o să auziți foarte multe, dar eu ca ”urgentist” de copii și partenerii noștri de la Toxapel, colegii noștri de la ”Grigore Alexandrescu” putem să vă spunem că problema chiar e groasă și a scăpat complet de sub control, așa că suntem pe cont propriu. Eu nu sunt foarte optimist în domeniul acesta.
Gabriela Bădilă: Da. Doamna Cremene?
D-na Cremene: Da, cifrele sunt îngrijorătoare și va trebui să le dublăm ca să ajungem la o cifră reală. Eu fiind mamă de adolescent și petrecându-mi mare parte din timp între adolescenți, cu părinți de adolescenți din mai toată țara, știu exact ce se întâmplă. Da, nu putem lupta cu anturajul dar putem să facem următoarele lucruri. În primul rând, nu băgați subiectul sub preș, așa cum nu trebuie băgat sub preș niciun fel de subiect, de la sexualitate, la violuri, la consimțământ, orice fel de subiect trebuie discutat cu copiii pe limba lor. Documentați-vă despre droguri, pentru că apar, în fiecare zi, tot felul de substanțe, din ce în ce mai ieftine, din ce în ce mai ”eficiente”, cu ghilimelele de rigoare, cu risc de dependență de la prima doză, unele care sunt incolore, insipide, inodore, pe care nu le simți! Deci, documentați-vă despre treaba asta! Acum se comercializează în cele mai perfide ambalaje, cum ar fi acadelele sau gummibarchen, de la vârste de debut din ce în ce mai mici!
Un alt element foarte important și asta vă încurajez să o faceți cu copiii, de la cele mai fragede vârste, rogu-vă, transmiteți-le această mantră:
– Este corpul tău, este sănătatea ta, iubește-ți corpul în care vei trăi toată viața! Ai grijă de corpul tău!
Repetați-o de fiecare dată când le oferiți o legumă, de fiecare dată când îi invitați să se spele pe dinți:
– Mănâncă fructe, mănâncă legume, mănâncă hrană sănătoasă, pentru că e corpul tău și în el vei trăi toată viața! Ai grijă de corpul tău!
Dacă voi le repetați această mantră continuu, aveți măcar liniștea că a rămas la ei un gând:
– Măi, nu vreau să îmi fac rău, nu vreau să mă distrug.
Nu vreau, da? Pentru că nu veți fi lângă ei nici când li se va întinde o țigară, nici când li se va întinde o pastilă, nu veți fi acolo! Și dacă începeți discuția asta cu ei la 9 ani, e prea târziu, trebuie să o aveți înainte despre tot ce înseamnă această responsabilitate de a avea grijă de propriul corp.
Există ghidul despre care vorbea domnul doctor, mai devreme, l-am construit în All About Parenting, în metodologia pe care am creat-o, pentru că un capitol întreg este destinat exact acestei responsabilități pe care o oferim copiilor noștri în felul în care iau decizii pentru ei și cum se hrănesc și cum au grijă de ei.
Un alt element important și cu asta închei, că mai sunt mulți pași, totuși, este să rămâneți lângă copiii voștri. În momentul în care cresc, aduceți prietenii copiilor acasă! Acasă, să știe că acasă este și casa lor! Vreți să îi știți prietenii, de fiecare dată și prietenii noi, dacă ei fac gașcă, și fac în adolescență, faceți și voi! Puneți mâna pe telefoane și sunați-i pe părinții prietenilor copiilor voștri! Sunați-i, așa de ciudat cum o să pară!
– Bună ziua, sunt Miruna. Sunt mama Cristinei. Sau a lui Răzvan. Copiii noștri își petrec mult timp împreună și aș vrea să ne cunoaștem.
Vorbiți despre regulile pe care le aveți, despre ora la care să vină acasă, dacă au voie cu ecrane în cameră sau nu, ce mănâncă, cum arată frații, unde își petrec timpul. Pentru că dacă ei fac gașcă și noi părinții facem gașcă, având în vedere că ei se învârt între opt, zece oameni, atât au, ăsta le este anturajul, dacă reușim și noi să păstrăm legătura cu măcar trei sferturi dintre acești părinți, avem mult mai mult control. O singură regulă dacă noi stabilim împreună, de exemplu, copilul nostru intră vinerea, sâmbăta, la ora 10 în casă și toți părinții stabilim aceeași regulă, șansele să ne ținem copiii în siguranță sunt mult mai mari. Dacă lucrăm și noi împreună, așa ca o comunitate, noi tot timpul am fost o comunitate, ne-am crescut copiii împreună, nu i-am crescut singuri, hai să ne întoarcem la asta! Să îi creștem împreună, pentru că în felul acesta avem mai mult control și în felul acesta au și copiii noștri mai multe puncte de sprijin, care nu sunt doar părinții lor, sunt și alți adulți cu care pot sta de vorbă! Mulțumesc.
Gabriela Bădilă: Mulțumim foarte mult. Domnule doctor Bălănică, dacă se poate, variantă scurtă? Știu că e greu.
Dr. Bălănică: Subiectul este sensibil. Sunt tatăl a doi băieți, adolescent și preadolescent, ceilalți sunt destul de mici dar discutăm toate lucrurile acestea în familie, așa cum este și normal și vreau să vă spun doar câteva elemente care cred că sunt relevante. Sunt ani buni de când mă ocup de copiii cu tulburări de comportament alimentar, definite în ghidurile de psihiatrie sau nu, pentru că există și patologii de acest fel care nu sunt complete, ghidurile așa spun că pui anumite diagnostice dacă sunt îndeplinite anumite criterii și nu întotdeauna găsești la toți pacienții absolut toate caracteristicile. Vă spun că tulburările de comportament alimentar comune în general nu sunt cele de regăsit în ghidurile de psihiatrie.
De ce spun acest lucru?! Pentru că este extrem de important să înțelegem că odată ce un copil a dezvoltat o tulburare de comportament sau o adicție de un fel sau altul, extrem de ușor virează și către o a doua adicție. Dacă, de exemplu, discutăm despre anorexia nervoasă, acea persoană, în general fată, preadolescentă sau adolescentă, va putea foarte ușor să vireze către consumul de droguri iar aici, a-i cunoaște anturajul este absolut fundamental. Eu invit întotdeauna colegii băieților mei să vină la noi acasă, să facem un grătar împreună, să discutăm, să vedem care sunt gândurile lor, de multe ori îi și întreb:
– Cum ați vedea că ar trebui eu să mă comport ca voi să vă simțiți bine aici, în casă la Lucas?
Încerc să construiesc o relație de felul acesta cu copiii, cu adolescenții. Este extrem de important să mai cunoaștem o altă formă de anturaj. De multe ori, părinții mă întreabă înainte de aceste evenimente majore, cum ar fi Beach Breeze:
– Domnule doctor, dar ce fac, îl las sau nu îl las?
Și atunci, răspunsul nu poate fi dat pe loc, răspunsul este de fapt o construcție a întregii educații care a fost dată copilului de acasă. Personal vă spun că i-am lăsat pe copii să meargă, dar nu vă ascund faptul că am fost și eu la aceste festivaluri, să văd ce se întâmplă, să înțeleg ce se întâmplă în mijlocul lor. Apoi m-am dus împreună cu ei sau dacă nu am fost eu, a fost mama și am fost interesat să înțeleg ce îi atrage într-un context de felul acesta. Băiatul meu cel mare mi-a spus cu subiect și predicat că să nu îmi fac niciun fel de problemă, că el nu va consuma, pentru că este sportiv și nu îl interesează, dar am avut, în schimb, o discuție extrem de interesantă legată de fumat, când el a venit să mă întrebe dacă eu am fumat vreodată. I-am spus că în liceu am vrut să impresionez o domnișoară care fuma și cred că am fumat și eu vreo patru țigări, în rest, aici am rămas cu suma țigărilor și atunci, el a dat puțin înapoi și i-am spus în felul următor:
– Dar, dacă vrei să încercăm, hai să luăm un pachet și să vedem împreună ce se întâmplă!
Asta l-a dat complet, complet înapoi și a venit după ceva timp să îmi spună că nu îl interesează și că de fapt miroase urât și că nu este ceea ce lui îi convine.
Încă un lucru extrem de important, în școli se fac tot felul de cursuri, inclusiv la școala la care a fost unul dintre băieții mei, cursuri despre consumul de droguri, cum putem să prevenim, ce se întâmplă. Eu personal fac parte din programe care sunt susținute de anumite fundații pentru tulburările de comportament alimentar dar și adicții de tot felul, împreună cu echipe de psihiatri și psihologi și aici am avut iar o surpriză, când băiatul meu mi-a spus că aceste cursuri sunt cvasi-inutile și că tot controlul acesta de la intrarea în școală nu are niciun sens, întrucât colegii care fac treaba asta și pe care el îi știe, știu foarte bine să asambleze din anumite substanțe ceea ce vor să vândă în interiorul liceului, lucru care pe mine m-a cutremurat pur și simplu și iată că lucrurile așa sunt. Există programe care responsabilizează elevii, există programe care transformă elevii în mentori care sunt educați de către psihologi și psihiatri să poată să recunoască un coleg care trece printr-o situație de acest gen și care, în mod evident, mai ușor se va deschide unui alt coleg decât unui adult, lucru care iarăși mi se pare un pas în plus.
Concluzionând, pentru că am spus că este varianta scurtă, dar a fost varianta medie, întrebarea dacă să îmi las copilul la Beach Breeze nu trebuie să fie pusă de părinte vreunui specialist, ci trebuie să își pună singur întrebarea, iar răspunsul vine dintr-un fundament al educației. Cred cu tărie că un copil educat într-o familie sănătoasă nu va consuma, iar dacă se și discută despre acest subiect cu adolescentul sau cu tânărul, în mod evident, acesta va înțelege ce înseamnă stare de sănătate și consecințele pe termen lung, pentru că nu uitați, încă o dată subliniez, la această vârstă ei nu iau în calcul riscurile așa cum le percepem noi ca adulți.
Gabriela Bădilă: Mulțumesc. Părinte?
Părintele Marius Moșteanu: Eu chiar voi fi foarte scurt, trecând de la un realism cronic la un realism acut, apoi la un realism cu formule de rezolvare, acum vine optimistul din mine! Nu vă luați la trântă cu niciun addicted! Nu aici este problema, problema este la noi părinții sau bunicii. Când aflați despre copilul vostru sau despre nepotul vostru ceva, să vă întoarceți în propria dumneavoastră ogradă, să vedeți ce adicții aveți! Nu aveți adicții?! Nu vă treziți noaptea să dați câte un mesaj?! E o adicție! Nu vă culcați numai după anumite ore?! Este iar o adicție! Nu dați sfaturi prea des?! Este tot o adicție! Vindecați-vi-le și toți copiii din țara asta se vor vindeca!
Așadar, nu vorbim despre alții, știu că am întors pe partea cealaltă situația, dar sunt mai realist decât credeți! O societate de părinți responsabili nu va produce consumatori! De asta sunt sigur că are grijă și Dumnezeu! Vă mulțumesc mult!
Gabriela Bădilă: Vă mulțumesc și eu foarte mult, să știți că am ajuns la finalul întâlnirii noastre. Am să fiu sinceră cu dumneavoastră și am să vă spun că am parcurs doar jumătate din subiect, mai avem de vorbit, așa că vă mai așteptăm la Constanța! A fost o seară minunată, în care am vorbit despre sănătate, echilibru, iubire și valori, despre ce înseamnă să fim părinți prezenți, nu perfecți. Înainte să încheiem, bineînțeles că aș vrea să reamintim organizatorii și să le mulțumim, Asociația Centrul pentru Jurnalism Constanța și Dotto Tv și să mulțumim și sponsorilor principali, Euromaterna, Grădinița Piticot, Macmac Medical, Carabelia și Hotel Malibu. Fără sprijinul lor, această seară nu ar fi fost posibilă și nu am fi putut aduce în fața dumneavoastră asemenea invitați. Bineînțeles, le mulțumesc invitaților noștri, au fost minunați și vă rog să îi aplaudați, a fost o seară extraordinară, ne-au împărtășit din experiența lor cu o așa deschidere și o așa iubire, încât îi dorim din nou la noi, aici, la Constanța, pe scena Centrului ”Jean Constantin” și bineînțeles că vă mulțumesc și dumneavoastră, publicului, pentru că ați fost aici, ați fost foarte atenți și aveți dorința asta de a crește împreună cu copiii dumneavoastră. Sperăm să ne revedem la o nouă conferință Sănătate și Parenting, vă mulțumesc încă o dată tuturor și să dea Dumnezeu să ne revedem cu sănătate! Mulțumesc foarte mult!
Leave a Comment