Să schimbăm strategia, dacă tot vine Crăciunul!

Fără să îmi propun, constat că îndemnul părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, de a schimba strategia l-am urmat și eu, propunându-vă, de această dată, două predici despre Invitația la cină, cea de duminică și cea din 2015. Acum zece ani, aceasta a fost prima predică pe care am ascultat-o deslușită de părintele Marius Moșteanu. De atunci, nu doar că am continuat să îi ascult cuvântările cu același entuziasm, dar mi-a venit ideea și de a le scrie și îi mulțumesc părintelui pentru îngăduința de a face acest lucru, dar și pentru susținerea… demersului meu jurnalistic reinventat.

Vă spun că mă bucur ca un copil ori de câte ori împărtășesc aici poveștile părintelui Marius, indiferent că sunt rostite în biserică sau în afara ei și constat că, așa cum a spus într-una din predicile sale, purtăm biserica în noi, oriunde ne-am afla! Îi mulțumesc și pentru fotografiile cu care, tot cu bucuria copilului din mine, fac poveștile sale mai frumoase pentru toți copiii: nepoți, părinți, bunici sau străbunici!

Și dacă tot sunt la capitolul recunoștință, le mulțumesc Veronicăi Cristina Radu și Nadiei Iancu pentru înregistrările predicilor, care au făcut posibilă ascultarea lor până am reușit să le aștern în scris, pentru fotografii, dar, mai ales, pentru faptul că mi-au arătat că nu sunt singură în dorința mea de a da mai departe bogăția de iubire necondiționată și de pace primită de sufletele noastre de la părintele Marius, prin mesajele cuvântărilor sale care ne fac să ne simțim la un gând bun distanță de Sfinția Sa.

Vă mulțumesc tuturor celor care citiți aceste rânduri și vă bucurați de ele și, mai presus de toate, îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit acest talant neprețuit de a asculta și de a scrie poveștile celor care le vor împărtășite pentru a face lada de zestre a amintirilor noastre una vie și cu adevărat valoroasă!

”Toate neputințele sunt doar păreri” (14 decembrie 2025)

Iată că mai avem mai puțin de două săptămâni până la Marele Praznic al Nașterii Domnului, pe care îl pregătim prin zilele de Post și Sfinții Părinți au rânduit a ne pregăti pentru acest Mare Praznic, într-un mod total atipic! Și anume, în această invitație la cină, că așa se numește Evanghelia de astăzi, pericopa este despre un bogat care a făcut cină mare și la ceasul cinei a trimis pe slujitorii săi ca să îi anunțe pe cei invitați că cina este gata. Și, ne spune Sfântul Evanghelist Luca: ”De parcă a fi fost înțeleși, toți au refuzat”! Primul a spus că și-a luat țarină și trebuie să o vadă. Al doilea a spus că și-a luat femeie și el nu poate să vină și au început scuzele pentru fiecare categorie în parte. Ei bine, acum să nu credeți că a chemat omul numai trei inși la cină, mai întâi să vedeți ce urmează! Când au spus slujitorii ce au găsit la fața locului, omul a spus:

– Atunci, chemați pe toți ca să vină să guste din cina mea!

Și au ieșit slujitorii pe la colțuri și pe la garduri, au luat pe cei bolnavi, pe ologi, pe șchiopi, pe ciungi, pe muți, pe orbi, i-au adus la cină și i-au spus:

– Stăpâne, am făcut precum ne-ai poruncit și totuși mai e loc!

Și atunci, le-a spus:

– Ieșiți la colțuri și la garduri și siliți-i pe toți să vină să guste din cina mea, pentru că adevărat vă spun vouă, niciunul din cei pe care i-am chemat și au refuzat nu va gusta din cina mea!”

Ani de zile m-am străduit să mă concentrez asupra supărării pe care cineva poate să o aibă, pentru că în lumea aceasta sunt trei mari neputințe pe care chiar nu le putem depăși și anume, să iubești și să nu fi iubit, să vorbești și să nu fi ascultat și mai este una foarte interesantă, să aștepți și să nu vină cel așteptat. De ce toate acestea?! Pentru că nu țin de cel care le inițiază!

Iubirea inițiată de cineva este inițiată, dar dacă nu știi să o inițiezi, pe românește, dacă nu ai cu cine, nu ai cu cine! Și totuși, eu îndrăznesc acum să vă spun și altceva! Cu iubirea este un amendament special. Cine știe să iubească cu adevărat, face și într-o stâncă iubire! Dacă știe să se concentreze fără așteptări, fără planuri, fără interese foarte directe sau indirecte, cu siguranță că va face, în celălalt, oricare ar fi el și de orice factură ar fi, să iubească la rândul lui! Știu asta sigur!

Cu a vorbi și a nu fi ascultat este, aici, iarăși un amendament pe care vreau să vi-l spun. Dacă ați fost vreodată, între ghilimele, deranjați la vreun eveniment, direct vă spun, cumetrie sau cununie, de formația care a bubuit până când a plecat ultimul dintre… shut-iști, știți că ultima fază este cu ”shut, shut, shut”, că ați auzit cum bubuie boxele! Hai să vă spun și despre ei, nu neapărat să le iau parte, pentru că eu am fost de treizeci de ori naș și am încercat cu toate formațiile și nu m-a auzit nimeni, nu am reușit să dau muzica astfel încât să ne putem înțelege între noi! Dar să știți că au și ei dreptatea lor și să vă spun de ce! Sute de ani, lăutarul cânta printre mese și nu îl băga nimeni în seamă! Îi spuneau din când în când:

– Cântă la altă masă!

Ei bine, noi ”beneficiem” acum de… răzbunarea lor, pentru că acum au tehnică! Cu tehnica nu te pui, tată! A dat boxele la maxim, blană! Mai fă ceva! El are în spate trei sute de ani de neputință! Nu aveți cum, n-aveți argument sau poate aveți, dar eu, cel puțin, nu am găsit argument nici de pe prima poziție, metre d`office, en francaise, nașul! M-am dus, chiar trebuie să mă spovedesc pentru faza asta, i-am amenințat cu scoaterea din priză a sculelor, la unii chiar am făcut asta și a venit socrul mare:

– Părinte, mă bagi în faliment, că pleacă nebunii!

– Păi, asta vreau!

– Nu, nu! Darul???

Și m-am lăsat păgubaș, de acolo m-am lăsat păgubaș! Și când am aflat această explicație extraordinară, pentru mine, am început să îndulcesc modul în care înțeleg faptul că au și ei frustrarea lor, care, vă spun un secret, nu o să treacă nici cu generația aceasta, nici cu cealaltă! Au numai vreo 50 de ani, maxim, de tehnologie, deci mai au cel puțin 250 ca să fie 1-1, dar poate că ei au nevoie de 1-2, nu de 2-1, să treacă încă 300 de ani numai ca să nu uite strămoșii că acum îi răzbună cineva!

Și trecem mai departe la cel care așteaptă și nu vine cel așteptat. Ei, aici este un alt amendament, că v-am dat la fiecare câte o excepție care întărește regula. Se spune că doi oameni nu se pot întâlni din două motive, ori unul întârzie, ori celălalt nu știe să aștepte. Cine poate să îmi spună mie că a așteptat cineva suficient de mult, dacă eu nu am văzut pânză de păianjen lângă ceasul în care el s-a sprijinit așteptând, dacă eu nu am văzut că a ruginit ceasul la care se uită el?! Nu poate nimeni să îmi spună că a așteptat suficient! Ce înseamnă suficient?! Suficient să știți că înseamnă a aștepta până când se întâmplă! Orice!

Așadar, toate aceste trei pe care le-am montat și le-am demontat în fața dumneavoastră în legătură cu ceea ce au prezentat ca scuze cei care nu au venit la cina la care erau invitați sunt numai așa ca să vă antrenez cumva în această zonă a unui alt mod de a vedea evenimentul pe care Sfântul Evanghelist Luca ni l-a prezentat din pildele pe care Mântuitorul le-a făcut, că ” aceasta este Împărăția Cerurilor, asemăna-se-va inclusiv cu un om care a făcut cină mare”! Am vorbit prea mult despre supărarea celui care a făcut cină mare, dar am uitat un aspect extraordinar. Nu cumva nu este vorba numai despre cină?! Nu cumva nu este vorba despre cele trei categorii?! Nu cumva nu este vorba numai despre cei de pe la colțuri și de pe la garduri sau de neputincioși?! Ia să ne gândim acum, să traducem în limbajul nostru!

Cei care suntem invitați la cină suntem noi, cei care mai mult sau mai puțin am reușit să ținem Post, mai mult sau mai puțin ne-am străduit să ne schimbăm în această perioadă. Avem o invitație mare, la cină, adică la Praznicul cel Mare al Nașterii Domnului! Dar mai departe, de ce să nu ne gândim noi la fiecare zi a noastră, la reflexele noastre educaționale, că aici am vrut să vă aduc?! Tot ceea ce înseamnă invitație la cină înseamnă potențialul nostru de a face ceva bun, în afară de umbră pământului! Potențialul nostru este extraordinar! Avem posibilitatea de a înmulți, de a cuceri, de a avea, de a aduna! Ei bine, la un moment dat, așteptările noastre educaționale fiind direcționate către un feedback al calităților noastre, constatăm că oricât am aduna, adunăm degeaba, de vreme ce simțim că nu e totul, ca tânărul bogat din Evanghelie! Când simți că mai ai ceva de făcut ca să te apropii de Împărăție sau să ai viața veșnică, înseamnă că deja simți că a aduna nu este suficient, de împărțit nu știi s-o faci, că nu ai tabla la îndemână și atunci, mă gândesc să vă propun ceva.

Nu cumva avem nevoie să schimbăm ceva, dacă tot vine Crăciunul?! Să schimbăm perspectiva față de tot ceea ce avem noi considerat talant? Avem unul, doi sau cinci și dacă nu am reușit să îi înmulțim până acum, nu o să reușim nici de acum înainte, trebuie să schimbăm strategia! Adică, să nu mai avem așteptări, acesta este principalul lucru!

Trebuie să învățăm ceva de la cel care a invitat la cină, de la Dumnezeu! În afară de faptul că, la prima vedere, s-a supărat, există și altceva. Ca să înveți să te superi și tu, nu cred că este în direcția lui Dumnezeu, trebuie să învățăm altceva! Ce a făcut cel care a invitat la cină, după ce a constatat că așteptările i-au fost deturnate?! A schimbat categoria pe care a invitat-o, a trecut dintr-un elitism într-o zonă socială, într-o zonă excepțională din care poate să facă ceva! Ei, asta trebuie să învățăm astăzi! Adică, așteptăm de la noi împlinirea comodităților, adică investim în tot felul de cursuri, inclusiv de orientare profesională și de Parenting și așa mai departe, învățăm cum să utilizăm calculatorul încât să ne fie cât mai comodă orice situație, ești la serviciu sau în drum spre casă și iei legătura cu centrala pe gaz și îi dai o temperatură mai mare pentru living, știind că ai niște musafiri, adică totul este comod și la un moment dat îți dai seama că nu e totul! Poate că omul acela care vine în vizită vrea să stea pe lângă tine când bagi un lemn în foc, poate că are alt gen de plăceri și tu nu reușești să îl mulțumești și îți spui:

– Degeaba am atâta tehnică, înseamnă că pe acesta l-am așteptat degeaba, nu îmi mai dă satisfacție!

Dar cine este de vină la toată povestea asta?! Atitudinea noastră! Suntem prea dependenți de tehnologie, suntem prea dependenți de comoditate și de aici trebuie să învățăm nu supărarea, nu să facem stânga împrejur, ci să ne uităm ce putem să facem cu tehnologia, în loc să ne supărăm!

Deci, astăzi, iertați-mi introducerea foarte lungă, vom vorbi despre înlocuirea supărării cu ceva mult mai util! Și anume, trecem de la un elitism, că ne-am luat și noi cine știe ce gadget pentru că așa se face, de la elitismul ăsta că suntem numai câțiva în oraș care avem posibilitatea să încuiem și să descuiem ușile de la distanță, ne dăm seama că trebuie altceva! Ce trebuie altceva?! Să ne cultivăm altceva! Păi, prima este următoarea, să o luăm după Evanghelie:

– Chemați orbii, ologii…

Păi, ia să vedem ce neputințe avem noi! Slavă Domnului, nu suntem orbi, nu suntem ologi, nu suntem chiori, dar avem niște neputințe! Ei, ce neputințe?! Prima dintre neputințe este oboseala, care este o părere! Oboseala este o părere! Scuzați-mi această aroganță, vă spun că aveți în față un om care de șase luni de zile se chinuie cu acest principiu pe care nici nu știu de unde l-am pornit, în ce locuri am fost, dar să știți că este o realitate, oboseala este o părere! Eu de șase luni de zile tot îmi spun lucrul acesta și nu mi-a ieșit, până acum vreo două săptămâni, chiar deloc, dar nu m-am lăsat până când m-am pomenit într-o zi când am constatat că sunt obosit și creierul mi-a spus:

– Ți se pare!

Măi copii, acolo se ajunge! Și mi-am spus:

– Hop că nu sunt pierdut! Nu sunt pierdut!

Eu aveam un atașament, am spus așa că trebuie să am grijă și de mine, da, am avut, nu am avut, acum le plătim pe toate, important este că în momentul în care am postulat acest principiu că oboseala este o părere, deja mi-am dat seama că a început creierul meu să îmi furnizeze niște argumente!

Știu că v-am mai spus și altă dată despre acel experiment cu flexorul, când au fost chemați niște sportivi de performanță în ale flexorului, în anii `70, când au făcut vreo 400, 700, 1400 de contracții ale acestuia și le-au spus să facă până nu mai pot. Și când au spus că nu mai pot, le-a fost introdusă niște muzică și li s-a cerut să mai facă încă zece și au mai făcut zece! Li s-a citit un text, au mai făcut încă 20 și au spus că nu mai pot!

– Nu mai puteți? Serios?!

Și le-a adus un curent de slabă intensitate prin două fire așezate direct pe mușchi și mâna a început să se miște din nou!

– A, ce nu mai puteți? Vi se părea prin oboseală că nu mai puteți, era o părere!

Eu aveam vreo 6, 7 ani când am văzut un film despre experiment într-un Telejurnal, cum era pe vremea aceea și de atunci mă urmărește, cum să fac să atrag în viața mea! Și am atras prin acest principiu, oboseala este o părere! Și chiar este o părere, dar îți trebuie ceva antrenament, ceva răbdare și te vei întâlni cu tine însuți, că aici vroiam să ajung!

Prima etapă atunci când vezi că te lasă una și alta ca satisfacție, de exemplu, nu te mai satisface că ai bătut cu pumnul în masă și nu a auzit nimeni. Poți să o faci până te pensionezi, tot degeaba! Și atunci, a spus așa, ”orbii, șchiopii”, imediat găsești neputința asta care este o părere, toate neputințele sunt o părere și atunci deja ai făcut ceva. Numai că ne întoarcem la Evanghelie! Spune ”le-am adus pe toate și mai e loc”! A, mai e loc! De ce mai e loc? ”Mergeți la colțuri și la garduri”, fiți atenți aici! Adică, ocupați-vă și cu forța, biciuiți-vă mai mult! Știu că sună ciudat lucrul acesta dar nu trebuie acum să nu mai dormiți noaptea, Doamne ferește! Dar biciuiți-vă mai mult posibilitățile și luați-le cu asalt și aduceți-le aici, la cină, adică la imaginea unui om desăvârșit, dacă vreți să fiți fericiți! Nu așteptați să vină ele singure, că nu o să vină! Aduceți-le voi la cina asta pe care nu au meritat-o cei pe care tot i-am oblojit, cei pe care tot i-am mângâiat nu au meritat-o și finalul apoteotic: ”Adevărat vă spun vouă că nimeni din cei care au fost invitați nu vor gusta din cina mea”! Adică, nu va face parte din creionarea portretului dumneavoastră nimic din ceea ce ați șlefuit prin școală! Revenim iar la frumoasa definiție a omului de cultură. Cultura generală este tot ceea ce ai uitat după ce ai învățat tot ce ai învățat și ce ți-a rămas, aia este cultură generală! Înseamnă că tot ceea ce am învățat nu va participa la cină, la identitatea noastră! Asta este cina, adică maximum maximorum! Revenind la CV-uri care sunt făcute ca să dea bine, nu au ce căuta acolo! Un CV se arată numai profesional, dacă ai curaj să spui adevărata universitate, că e Bioterra, nu e… alte cele, atunci ești bine. Dacă nu, nu lăsați mai departe să meargă!

Cel mai frumos este mesajul pe care astăzi îl aflăm din Evanghelia invitației la cină! După ce am constatat că ne-am instruit, că ne-am lustruit, că am făcut tot ce ținea de noi, uitați totul! Și după ce v-ați oblojit toate rănile, lăsați-le și pe acestea deoparte și ieșiți primprejurul ordinii pe care ați făcut-o și siliți-vă să luați cu forța! Ce luăm cu forța? Păi, ceea ce am lăsat noi la sfârșit, știți că orice strategie de lucru de a te schimba, de exemplu, este să lași mai la sfârșit ceea ce îți este mai greu de schimbat. În general, oamenii știți ce schimbă? Schimbă numai atitudinile pe care le au în mod firesc. De exemplu, eu am colegi care după ce mâncau o omletă cu 25 de ouă și luau patru tortulețe de 400 de grame și arătau subțirei în continuare, spuneau că cel mai ușor le este să țină cură de slăbire! Ceilalți care mirosind numai pe la 50 de metri de o cofetărie imediat se cunoștea pe ei, dintre care cel dintâi eram eu, numai că eu și intram în cofetărie, vă imaginați că lăsam la sfârșit partea asta!

Ei, acum am învățat un lucru, după ce ați rezolvat, uitați că ați rezolvat și luați ceea ce nu ați rezolvat niciodată! La colțuri și la garduri înseamnă tot ceea ce credeați despre dumneavoastră că nu puteți pentru că era o părere! Convingerea că nu puteți ceva este indusă! Scoateți-o din cap! Asta înseamnă să scormoniți la colțuri și la garduri! La colțuri și la garduri neuronale, de sinapse, scoateți de acolo ceea ce v-a spus cineva că nu se poate aia, că nu ești tu cel mai bun, că nu ești tu cel mai înalt, nu ești tu cel mai frumos! Asta este la colțuri și la garduri! Este copilul acela care plânge că el nu a fost dăruit cu nu știu ce dar și te duci la colțuri, la copilul acela care plânge, la o calitate pe care nu ai băgat-o niciodată în seamă!

Eu ani de zile mi-am judecat părinții, Dumnezeu să mă ierte, că nu mi-au înlesnit să cânt la un instrument și când mi-am dat seama că de fapt, instrumentul era la purtător, atunci am realizat că vocea mea poate să fie folosită ca nai, ca vioară, ca tobă, ca orice instrument, mult mai performant! Asta înseamnă să mergem la colțuri și la garduri! Acolo unde toată viața te-ai supărat că nu ți-a rezolvat cineva problema, acolo este o calitate! Folosiți în spatele oricărei neputințe, ceea ce este frumos! Avem lucruri foarte frumoase, avem niște aptitudini pe care nu le-am luat în seamă niciodată!

Aș vrea ca învățământul să se trezească, dar vă spun acum ca o profeție, puteți să o luați oricum, ca o mare aroganță, dar până când un profesor nu va fi dat afară de către elevi pe motivul că nu le mai furnizează interes, nu se va schimba nimic! Dar nu numai un profesor! Dintr-o școală întreagă să se întoarcă în Cancelarie toți cei care au fost dați afară de către propriii copii, pe motivul că nu le-au mai putut furniza nimic interesant! Eu am început de mult lucrarea asta, intru în concurență cu cine vreți dintre dumneavoastră care predați și vi se pare că nu sunteți ascultați, vă spun să mă chemați o dată la o oră! Dacă nu mai aveți ce furniza, de ce nu aveți conștiința să faceți singuri stânga împrejur?! Haideți să ne văităm acum că nu mai facem 18 ore, facem 20, că nu mai facem nu știu câte și așa mai departe! Ia să vedem noi, dacă suntem în stare ca unor copii care mai mult de 15 secunde, țineți minte, 15 secunde, nu pot fi atenți pe o singură temă, dacă mai putem să îi ținem 50 de minute fără să miște, dar fără să avem materialul coercitiv la dispoziție, nici măcar catalog, înseamnă că ne-am greșit cariera și ne-am ratat vocația! Căutați în altă parte! Știu câți prieteni mi-am făcut acum, dar vă spun cu sinceritatea celui care în ultimele șase luni cu asta se ocupă, să înțeleg eu însumi că ceea ce este neputință, ni se pare că este neputință!

Vă rog ca de azi înainte să primiți încă un canon, știu că am dat cam multe canoane în Postul acesta, acela de a vă identifica ce se află la colțuri și la garduri, nebăgat în seamă, ce talant bănuiți că aveți dar nu l-ați folosit niciodată! Bunăoară, răbdarea, niciodată nu v-ați gândit că sunteți foarte răbdători, pentru că toți suntem foarte răbdători! Încercați să exersați și atunci când vi se va părea că nu mai aveți răbdare, creierul o să spună că este o părere, vă garantez lucrul acesta!

Invitația la cină de astăzi este una foarte generoasă, nu ne așteaptă în seara asta, mai avem încă zece zile până la Crăciun, până în Ajunul Crăciunului, mai exact, avem timp, pentru că zece zile până la Ajunul Crăciunului vom spune ”astăzi, astăzi, astăzi” și cu siguranță că vom căuta să vindecăm și să aducem, vom constata că încă mai este loc, în identitatea noastră încă mai putem creiona un portret frumos și cu siguranță că până la Crăciun, cina va fi una și pentru noi, la care să participăm și noi pentru că Dumnezeu este bun! El care a dat definiție unei luni întregi, Luna Cadourilor, după cum Dumnezeu ne-a făcut un mare dar, pe Fiul Său, ca să ne mântuiască, Dumnezeu ne așteaptă pe toți la cină, dar nu ne așteaptă pe toți la cină prin delegați, adică la cină să fie numai trupul pentru cei care au postit și la cină să fie numai bucuria pentru cel care vede o masă plină. Nu despre asta este vorba! La cină suntem așteptați cu ce am scormonit în sufletul nostru și am găsit acolo! Mi se pare mie că sunt prea zgârcit? Ei, să fac mai multă bunătate! Mi se pare mie că sunt prea rece? Înseamnă că am găsit… frigiderul acela de care se vaită toți și trebuie să îl încălzesc! Cum? Cu iubire! Nu se poate? Măriți doza și am rezolvat problema!

Sunt sigur că ne așteaptă niște sărbători deosebite, mai ales pe cei care știm să adunăm de la colțuri și de la garduri, pentru că cina trebuie să se întâmple numai atunci când casa este plină. Nu vă gândiți ce puneți pe masă! Cei care vin vor avea ce să pună pe masă, se pun pe ei, se așează frumos, sunt discuții care nu au nevoie de niciun pahar care să se audă ciocnit, sunt oameni care au nevoie doar să fie văzuți! Cultivați-vă orbirea față de oamenii pe care nu îi vedeți și veți constata cât de frumoasă este viața! Vi se pare că nu vedeți și vi se pare că nu sunteți văzuți! Vi se pare că nu sunteți ascultați!

Vi se pare că sunt încă două ore în plus, apropo de catedră, pentru că puteți să le folosiți altfel, puteți să dați mai mult! Puteți să împărțiți, pentru că o oră se împarte în 15 secunde, v-am spus, nu vă jucați! Un copil nu poate să fie atent, așa i s-a indus lui! Până când nu o să îl învățați că nu este așa, nu aveți ce căuta să stați de vorbă cu el! Încercați, străduiți-vă, scormoniți-vă și aduceți de la colțuri și de la garduri gândurile copiilor care să știți că atunci când dau de ceva senzațional la început, pot să își mărească de la 15 secunde la o oră jumate interesul!

Așadar, haideți să mergem împreună la colțuri și la garduri, unde am crezut că nu se află bunătatea societății noastre, acolo se află! Acolo este un zăcământ extraordinar! De acolo nu trebuie să mai avem noi îngrijorarea ce o să le dăm să mănânce, pentru că cina este destulă și trebuie să știm că este o cină la care ne întâlnim cu înmulțirea pâinilor și a peștilor, la care ne întâlnim cu Hristos care se dă tuturor în fiecare lingurință de împărtășanie și rămâne întreg în Sfântul Potir, ca să se dea din nou altuia și altuia și altuia! Despre aceasta este vorba în invitația la cină! Vă mulțumesc tare mult că mă lăsați să mă pregătesc pentru partea aceasta frumoasă de Crăciun.

Și pentru că spuneam noi că avem tineri în biserica noastră, de mai multe vârste, una dintre preocupările noastre este și tineretul de… 80+! Pentru aceștia, care se află pe Strada Unirii, la o frumoasă instituție, nici nu știu dacă aș numi-o într-un fel fără să jignesc pe cineva, mi s-ar da voie. Da, știți despre ce este vorba, la cămin, acolo unde se întâlnesc bunicii noștri cu un nou mod de viață, acolo unde nădăjduim noi că sunt tratați așa cum se cuvine, ne așteaptă părintele Alin care de 23 de ani tot se ocupă în mod personal de această situație, vreau să îl ajutăm cu sacul Moșului, pentru că joi, pe 18 decembrie, la ora 11, dacă cineva din biserică este dispus și are un timp să dea din ne-timpul zilelor noastre unor copii la a doua copilărie, au nevoie să vadă că în lumea din jur îi pasă cuiva de ei și dacă putem să facem acest dar, cu siguranță că va fi bine. Așa că pentru joi, 18 decembrie la ora 11 vom merge la Căminul din Unirii.

Să vă răsplătească Dumnezeu fiecare gând frumos pe care îl aveți pentru tot și canonul acela pe care vi l-am dat să știți că din vreme în vreme, fără să vă dați seama, am să îl cercetez la spovedanie. Nici n-o să știți ce întrebare duce la gândul acela! Nici nu o să fie o inchiziție cu ce ai făcut, că am avut și popi de genul acesta! Aveam, de exemplu, la Seminar, venea un duhovnic cu o Evanghelie mare, așa, de 50 pe 70, ne punea să punem mâna la jumătate și el se așeza pe Evanghelie și trebuia să recunoaștem că am fumat sau să recunoaștem că am înjurat. Nu am să fac lucrul acesta, că nu îmi stă în caracter, dar canonul pe care vi l-am dat chiar am să îl urmăresc pentru că învăț de la dumneavoastră că fiecare îmi aduce câte o altă parte din canonul pe care eu l-am cerut! Și pentru canonul celălalt, să știți, v-am cerut niște canoane și sunt oameni care le-au împlinit dincolo de gândul meu, dincolo de posibilitățile mele de a vă propune să faceți ceva! Este foarte interesant! Iar aceasta cu copiii, transformați-o dacă nu predați în mod oficial, transformați-o în calitate de părinte sau de bunic sau de mătușă sau de unchi și o să vedeți ce frumos este să ai conștiința că după 15 secunde trebuie să ieși dintr-un anumit registru și să intri în altă parte, până când găsești cartea aceea deschisă în care curiozitatea copilului să poată depăși aceste granițe care sunt părelnice, ni s-a indus, prin Tik Tok și prin tot felul de gadget-uri că numai 15 secunde pot fi atenți. Provocați-i, că o să vedeți cât o să vă țină ei de vorbă, astfel încât să simțiți că sunteți la prima tinerețe și ei sunt de abia la prima bătrânețe, ca să întoarcem lucrurile!

Ileana și păpușa de sare (13 decembrie 2015)

”Mi-am luat femeie și nu pot să vin”.

Am extras tocmai această scuză din toată Evanghelia frumoasă pe care ați auzit-o la Sfânta Liturghie, ca să vă vorbesc puțin despre Taina Căsătoriei, pentru că mi-am adus aminte că rânduiala este ca în Postul Crăciunului, până la Sfântul Nicolae inclusiv, cu binecuvântarea chiriarhului locului, să se săvârșească cununii. Vasăzică, cum ar fi fost până duminica trecută inclusiv, când a fost Sfântul Nicolae, puteau să se săvârșească cununii și mă gândesc că este foarte nimerit ca imediat după ce se încheie așa-zisa ”campanie a cununiilor”, Sfinții Părinți să fie foarte atenți la acest aspect.

Eu am urmărit acum în calendar, de 20 de ani tot privesc din perspectiva celui care trebuie să cuvânteze la sfârșitul slujbei, de abia în duminica aceasta m-am uitat că în fiecare an, duminica a XXVIII-a de după Rusalii este prima de după Sfântul Nicolae. Pe de altă parte, este o parabolă care ne vorbește despre invitația la cină pe care o face ”un oarecare”, așa spune Mântuitorul, și iată că m-am oprit puțin la un lucru ceva mai puțin abordat de către alți slujitori, pentru că este un subiect foarte delicat. Din punctul de vedere al femeii, imediat, ochii cad de rău spre celălalt! Spune:

– Da, uite, și Dumnezeu ne-a trimis o parabolă în care atunci când se scuză oamenii, uite cum tu, bărbate, dai vina pe mine!

De fapt, de la începutul veacurilor, bărbatul dă vina pe femeie și apoi chiar pe Dumnezeu, care El a creat-o!

Așadar, să ne aducem aminte puțin despre această scurtă parabolă pe care Mântuitorul ne-o pune înainte! Spune că ”un om oarecare a făcut cină mare și a chemat la el pe mulți. Și la ceasul cinei, a trimis pe slujitorul său ca să spună:

– Poftiți la masă, căci totul este gata, acum!”

Și spune Sfântul Evanghelist Luca, ”de parcă ar fi fost înțeleși, au început să se scuze fiecare! Unul a spus:

– Mi-am luat pământ și mă duc să îl văd! Iartă-mă, nu pot să vin!

Al doilea a spus:

– Cinci perechi de boi mi-am luat și trebuie să mă duc să-i încerc! Te rog, iartă-mă!

Altul a spus:

– Mi-am luat femeie și de aceea nu pot să vin!”

Vasăzică, nu ne-a spus decât de vreo trei categorii! După care, stăpânul spune că s-a mâniat și a trimis slujitorul să adune pe șchiopi, pe orbi, pe neputincioși, pe schilozi, ca să umple casa. După ce-a făcut acestea, slujitorul a spus:

– Stăpâne, am chemat toți orbii și toți ologii, toți șchiopii și încă mai este loc!

Și atunci, Mântuitorul a povestit că ”stăpânul casei zis-a:

– Duceți-vă pe la colțuri și pe la garduri și siliți pe toți ca să intre să se umple casa mea, căci adevărat vă spun vouă că niciunul dintre cei care au fost chemați la cină nu va gusta din cina mea!”

Iată că pentru noi, cei care am început Postul mai de mult, pentru cei care avem de gând să îl începem de astăzi, chiar și pentru cei care vor să îl înceapă de mâine încolo, Postul este o chemare la cină, pentru că la sfârșitul Postului, ni se anunță, prin slujbele bisericești:

– Praznicul, cina, este gata, acum!

Dar, noi ne-am pierdut pe drum și pentru că nu vreau să vorbesc de toate celelalte categorii, vreau să vă spun doar atât: dacă la început spune Mântuitorul că ”stăpânul a chemat pe mulți”, înseamnă că acela care a spus că și-a luat pământ reprezenta o categorie, acela care a spus că și-a luat boi reprezenta altă categorie, iar acela care a spus că și-a luat femeie reprezenta o altă categorie! Erau trei categorii, pentru că după ce a chemat slujitorul pe toți, încă mai era loc! Înseamnă că era vorba despre o împărțire, ca să nu credem că acel om a chemat trei oameni la masă și după ce nu au mai venit cei trei, era deja casa pustie. Nu, erau trei categorii de oameni și noi ne vom ocupa acum, în câteva minute, numai de categoria aceasta care în ochii noștri dă foarte, foarte… interesant! Fiecare stă, așa, ca spectator și vede pe celălalt! Așa cum am spus, femeia spune:

– Da, uite, vezi?! Vă incriminează așa cum meritați, că voi dați vina pe noi! Uite, ”mi-am luat femeie și nu pot să vin”! Așa o să îi spui și mamei tale, așa o să îi spui și tatălui tău și fraților, și anturajului tău, că din cauza mea! Și dai vina pe mine!

Acum să mergem către latura cealaltă, că, en francaise, ”visavis c`est joli”, adică, peste drum e mai frumos! El spune:

– Nu, aici este altă problemă! Tu nu vezi că tu mă încurci?! Că spune că mi-am luat femeie și de aia nu pot să vin! Dacă nu pot să vin, e posibil ca eu să vreau, dar să nu pot să vin!

Eu vreau să dau la pace între cele două categorii, spunându-vă nu neapărat ceva care să vă capteze atenția, ci spunându-vă ceva adevărat!

Se spune că odată, o păpușă de sare era pe o plajă și se îndrepta ca hipnotizată către apă și întreba în gura mare:

– Cine ești?

Și marea îi răspundea:

– Sunt marea!

Și ea tot înainta și întrebând, întrebând:

– Cine ești?

Și răspunzându-i-se:

– Sunt marea!

Ultima întrebare pe care păpușa a pus-o atunci când s-a apropiat de apă foarte mult, a fost aceeași:

– Cine ești?

După care, răspunsul și l-a dat singură, pentru că făcea parte din mare! Și a spus:

– Sunt marea!

Acestea sunt cele două capete ale lumii: bărbatul și femeia! Curiozitatea ne face să ne apropiem, la început, unul de celălalt. Curiozitatea vedeți că încă de la Adam a fost ostoită, ca să spun așa, de gustarea din mărul cunoștinței binelui și răului. Acum să știți că nu neapărat este vorba de măr, dar e vorba de pom, de roada unui pom. V-ați întrebat, oare, de ce atunci când sunt mici copiii, când iau o jucărie în mână, se uită ce se uită la ea și apoi o bagă în gură? De ce?! Ca să o cunoască! Ne-a rămas de atunci primordiala dorință de a cunoaște prin gură! Și o ia, o mestecă ce o mestecă, își dă seama că nu este de mâncat, noi credem că nu știe, îi dăm peste mână, el știe dinaintea noastră, de când a pus mâna pe ea, că este tare și nu este de mâncat, că acelea de mâncat sunt mai moi, nu asta este problema! Dar el vrea să o cunoască!

Ei, ce înseamnă dorința sinceră între un bărbat și o femeie de a-l cunoaște pe celălalt? Înseamnă exact păpușa de sare pe malul mării! Băiatul vine către fată și spune:

– Măi fată, cine ești?

– Eu sunt Ileana!

– Măi fată, cine ești?

– Ileana!

Până când se întâlnesc și se topesc unul în celălalt și întrebarea devine răspuns! Aceasta este invitația la cină!

Aici trebuie să mergem mai departe cu celelalte categorii, care să știți că nu sunt nicidecum departe, ci sunt atât de apropiate și nu sunt vrednice de a se da cu pietre în niciuna!

Atunci când au început scuzele, toată lumea se gândește:

– Ia uite, măi! După ce că i-a chemat la cină!

Pe românește:

– Măi, păduchioșii, după ce că le dă cineva să mănânce, chiar așa să refuze?!

Nu, fraților! Este vorba despre noi, despre sufletele noastre! De câte ori Dumnezeu nu ne spune:

– Măi fraților, haideți să vă simțiți bine! Haideți la o cină!

Nu ne spune organismul nostru, că Dumnezeu ne cheamă prin noi înșine, când suntem obosiți, nu ne cheamă organismul nostru la a ne odihni puțin, la a mai face o pauză? Aceasta este chemarea lui Dumnezeu la cină! Spune că ”cina este gata, acum”! Nu e mâine, nu e poimâine, este acum! Dumnezeu să știți că ne cheamă la cină, acum și acum este acum, adică în orice moment! Important este să avem urechi de auzit, să auzim. Atunci când ne cheamă Dumnezeu prin trupul nostru, trebuie să știm că din acel moment, dacă amânăm, urmează ca Dumnezeu să ne mai trimită câteva semnale. Semnalele le trimite prin diverse diagnostice, ba depresie, ba neputință, ba insomnie! Dacă un organism nu este odihnit suficient, să știți că la aceste lucruri se ajunge și atunci trebuie să fim mai atenți la chemarea de acum! Degeaba te duci mâine, degeaba începem Postul de mâine încolo, pentru că a începe Postul de mâine, nu de astăzi, este o premeditare ca astăzi să nu ții Post! Or, dacă îl începi de astăzi, poți să spui:

– Da, Doamne, acum m-am trezit! Doar ce m-am trezit și asta este!

Știți cu cel care s-a trezit, pe vremea când se stătea la coadă pentru orice! V-am mai spus, dar îmi place să vă repet pentru că cu ocazia asta îmi mai aduc și eu aminte de câte ceva! Mai ales pe vremea asta, lumea se aduna și trebuia să vorbească despre neputințe, despre cum a găsit o formulă, de exemplu, de a se culca fără să îi fie frig! Eu am auzit tot felul de rețete pe la cozile la care stăteam până în 1989! Și unul care era foarte, foarte isteț spunea:

– Măi, să știți că nu trebuie să vă luați indispensabilii înainte!

Acum eu vă vorbesc mai pe șleau! Spunea:

– Luați mai întâi o pereche de pantaloni, după aia luați indispensabilii și după aia mai puneți încă o pereche de pantaloni!

Domnule, era o rețetă! Omul deja se simțea mai bine că era… profesor universitar! Adică, nici nu știai cine este lângă tine și te ascultă și el era ascultat atunci de toată lumea! Toți își făceau planuri în ce dulap au așa ceva, ca până în seară nu cumva să uite formula!

Ei și se spune că odată, pe vremea aceea, unuia i s-a făcut rău pe stradă. Nu era nimeni pe lângă el și omul a leșinat lângă un colț de clădire! Nu știu cât o fi stat omul acela în leșin, cert este că după câteva minute când s-a trezit, în spatele lui se formase o coadă de vreo 50 de persoane! La coada cozii, ca să spun așa, unul îndrăznește să întrebe, că lumea stătea la orice, nu era problema, dar a întrebat ca să știe cu ce se pricopsește, ce se dă, că atunci când mai erau puțini, spuneau să se dea numai câte una, ca să ajungă la toată lumea. Acum, unul din capul cozii a spus:

– Măi, nu se mișcă coada asta! La ce stăm?

– Nu știu, domnule!

– Păi, îmi dați voie să mă duc să întreb în față?

– Stai, domnule, aici, că îți ia altul locul!

Au stat ei ce au stat, dar s-a îngroșat gluma și la un moment dat, unul a spus că se duce în față să întrebe, chiar dacă își pierde rândul! Și a ajuns la primul și l-a întrebat:

– Domnule, nu te supăra, de ce stai la coadă?!

– Nu stau la nicio coadă! Mie mi s-a făcut rău și când m-am trezit, am văzut coada asta în spatele meu!

– Bine, bine, te-ai trezit, dar acum de ce nu pleci?!

– Păi, acum când sunt primul?!

Copii, invitația la cină trece și prin așa ceva! Noi credem că invitația la cină este făcută, așa, dar se face o anumită ordine! Despre ordine am vrut eu să vă vorbesc la început, dar m-am luat cu Taina Cununiei!

Îmi place foarte mult să vă spun că într-una din zilele trecute, mă întâlnesc cu o soră de-a mea, că așa vă spun eu, ”măi soro” și o întreb:

– Ce fac băieții?

Aoleu, am văzut-o că s-a întristat și am întrebat-o:

– Ce ai, soro?!

– Ei, e adevărat, părinte, că știți prea multă lume și nu mai știți că am numai un băiat!

– Nu, soro, într-adins te-am întrebat! Ca să îți trezesc ceva!

– De ce?!

– Păi, ai un băiat?

– Da!

– Păi și nu mai ai încă unul?

– Păi, vedeți?

– Măi, dar nu ești măritată cu el?!

– Da, dar el e soțul!

– Nu e, soro! În momentul în care tu ai născut primul copil, ai născut și mama din tine dar și tatăl din el! Dar problema este următoarea, ai auzit de marea problemă a fratelui cel mare? Este o problemă în psihologie și în psihiatrie, acum, mai nou, se întâmplă niște reacții aproape de necontrolat în fratele mai mare! Se simte dat la o parte, nu realizează, de exemplu, că nu mai este la vremea suptului și ar vrea și el să stea în brațe la maică-sa! Mai văd și pe la botez, vin săracele nașe și nu pot să țină copilul de botezat în brațe pentru că deja, copilul lor și-a dat seama că cineva i-a luat locul! Așa se întâmplă și cu soțul! El e fratele cel mare care deja se simte în pericol pentru că a venit concurența!

Și atunci mi-a dat și sora dreptate:

– Da, părinte, eu chiar am crezut…

– Ei, ai crezut că am îmbătrânit! Mai am până când să uit cum vă cheamă și câți aveți pe acasă!

Important este să nu uităm că această chemare la cină ne dă nouă de înțeles că aplecarea noastră naturală este de a da vina pe celălalt:

– ”Doamne, mi-am luat femeie și nu pot să vin!”

Măi, nu a spus că se duce la socri, nu a spus alte lucruri care sunt mai adevărate decât acesta, a spus că și-a luat femeie și nu poate să vină! Punct!

Problema este următoarea: este sau nu o scuză această formulare? Nu este o scuză, fraților, este o realitate! Cine nu știe să ia viața ca pe o realitate așa cum este, greșește fantastic! Într-adevăr, când vrei să organizezi ceva, trebuie să ții seama de cei pe care i-ai invitat! E posibil ca unii să aibă niște probleme și tu, contând pe cineva, să constați că, de fapt, ai contat pe cine nu trebuie! Greșeala a cui este? Acum să știți că nu dau eu vina pe Dumnezeu că, vezi Doamne, omul acela ”oarecare” era Dumnezeu, care face cină mare cum face și cu noi, chemarea la biserică! Nu, ci în primul rând, trebuie să știm, ca cei care invităm la cină, pe cine invităm! Adică, noi cei care credităm pe celălalt, știm pe cine și cu ce anume credităm. A, o să spuneți:

– Da, de acum stau liniștit că nu o să fiu eu cel care invită la cină!

Ba da, copii! Ba da! Se spune că trei sunt cele mai mari dureri ale omului, anume să vorbești și să nu fi ascultat, să iubești și să nu fi iubit și să aștepți pe cineva care nu vine. De altminteri se spune că doi oameni nu se pot întâlni niciodată din două motive numai: ori unul întârzie, ori celălalt nu știe să aștepte! Trebuie să ne plasăm întotdeauna în partea cealaltă, să îl ajutăm și pe celălalt să iasă la liman! De exemplu, invităm pe cineva chiar fizic vorbind! Acum, mai nou, invitațiile la tot felul de acțiuni se fac pe bază de invitație și răspuns, se dă acolo și un deadline, termenul până la care să răspunzi soacrei mari sau soacrei mici, mă rog, cui răspundem acolo și oamenii, chiar și așa, parcă nu au această aplecare de a spune adevărul! În momentul în care primești o invitație de la cineva, cu siguranță că în acel moment știi 99,99% că te duci sau nu te duci! Măi, nu înțeleg de ce nu ai acea deschidere să îi spui:

– Nu te supăra pe mine, eu nu pot să vin.

Aveți în minte următorul lucru greșit: vă gândiți ce scuză să dați dacă spuneți că nu mergeți! Nu, domnule, spuneți nu și gata! Mă mai întreabă câte cineva cum să facă.

– Îi spui așa!

– Păi și ce scuză să spun?

– Nu, măi! Dacă pornești așa…

Eu am avut, de exemplu, la începutul preoției mele, niște ispite mari de slujire. Fiind și singur la biserică, vă imaginați că aproape puteam să fac orice, adică să răspund cerințelor tuturor celor care îmi solicitau câte ceva, inclusiv, fiind mai puțini în biserică, așa, să îi ating cu Sfântul Potir! Și m-am dus și eu la părintele Arsenie și i-am spus care este treaba:

– Nu am apucat să vin de duminica trecută și deja i-am atins pe vreo doi, trei patru, că cinci erau de toți!

Și mi-a spus părintele:

– Uite, de acum înainte, nu mai atingi pe nimeni cu Sfântul Potir! Eu, când eram preot în Ardeal, am pățit o dată că am atins pe cineva și vedeam așa cum iese Sfințitul Vin!

Că deocamdată nu este sfințit, nu este Sângele Mântuitorului! Și a spus părintele:

– Sfințitul Vin s-a dus, așa, pe sub mânecuță! De acum înainte nu mai faci așa!

– Vreau să fiu sincer până la capăt! Da, părinte, dar ce le spun, că am făcut duminica trecută și de acum înainte nu mai fac?!

Și mi-a spus părintele:

– Nu o să te întrebe nimeni.

Nu m-a întrebat nimeni, până în ziua de astăzi! De asta vă încurajez ca atunci când aveți pornirea de a fi sinceri, să nu vă faceți probleme mai mari decât sunt ele! I-ai spus și atât! Cel care a spus cu sinceritate ”Mi-am luat femeie și nu pot să vin”, nu a mai fost întrebat cum adică, el și-a luat femeie, care e problema, acum se duce la socri?! Nu, așa cum greșit credem noi că atunci când Mântuitorul ne-a spus ”atunci când primești o palmă peste obraz, întoarce și obrazul celălalt”, noi imediat ne gândim că o să mai primim o palmă! Dar unde scrie asta?! Nu scrie în ”Predica de pe munte” că Mântuitorul ar fi spus că dacă te lovește cineva peste obraz, întoarce și obrazul celălalt ca să îți mai dea una! Nu! V-am mai spus despre cel care a fost lovit din vina mea! Eram cu un căruț foarte mare și plin, tot așa cam de sărbători, la un hypermarket și fără să fiu atent, în general nu prea sunt atent, dacă spuneți că nu v-am salutat, să știți că nu prea văd multă lume, eu îmi văd de ale mele dar văzându-mi de ale mele, nu am văzut de ale altora… picioare! Era unul, săracul, care trăgea de un picior și mergea încet. După ce că mergea încet, l-am călcat eu cu căruțul pe piciorul sănătos! Măi și până să îmi cer iertare, s-a întors la mine și ce mi-a spus! Și m-am dus la el și i-am spus:

– Măi nene, știi ce te rog? Dă-mi și două palme!

– De ce?!

– Păi, te-am lovit, ca să te simți bine!

În momentul acela, omul mi-a spus:

– Mă scuzați!

Acum mă gândesc așa, o fi crezut că glumesc, dar eu chiar nu glumeam, pentru că mi-a părut așa de rău că după ce că era săracul bătut de soartă și trăgea din piciorul acela, exact pe acela l-am călcat eu și tot el săracul și-a cerut scuze! Din asta ce am învățat eu? Am învățat că avem niște preconcepții greșite în cap. Sinceritatea este singura care ne învață că atunci când vrem să facem ceva, nu este nevoie de scuze! De fapt, după cum bine știți, cine vrea să facă ceva, găsește soluții, cine nu, găsește explicații sau dacă vrei să faci ceva, numești pe cineva, dacă nu, numești o comisie, ca să știi sigur că nu se mai face nimic!

Chemarea la cină este una reală și este pentru noi și vreau să vă spun că Dumnezeu ne așteaptă pe toți. Dacă vrem să răspundem din prima, ne vom duce din prima, fără să ne justificăm, fără să mai tragem pe nimeni după noi, pentru că dacă nu ne vom duce din prima, în timpul în care s-a dus slujitorul să spună stăpânului, noi am și sărăcit și suntem cei care suntem adunați de pe drumuri, de la colțuri și de la garduri! Sunt sigur, deși nu scrie în Sfânta Scriptură, că dintre cei care unul și-a luat pământ, din categoria aceea, altul și-a luat boi și altul și-a luat femeie, măcar unul dintre ei cu siguranță și sărăcise sau și își pierduse boii sau pământul sau poate și divorțase, ca să vă spun așa, până când a venit să îi adune de la garduri și făcea parte deja din altă categorie!

Depinde de noi din ce categorie vrem să facem parte atunci când ne ducem la cină! Dacă nu suntem atenți și pierdem invitația de onoare, este posibil să ajungem la cină dar în altă categorie. Noi ne rugăm astăzi bunului Dumnezeu ca cina care ne așteaptă la Praznicul cel Mare al Nașterii Domnului să trezească în noi sinceritatea, ne ducem sau nu ne ducem la cină?! Am avut câțiva fii duhovnicești cărora le-am spus să se împărtășească și mi-au spus:

– Nu, părinte, că știu eu mai bine!

Nu vă spun că m-am întristat ca duhovnic, dar vă spun așa, vor da socoteală pentru că au o dezlegare pe care nu au folosit-o, au o invitație la cină pe care nu au onorat-o și ferească Dumnezeu ca nu cumva să fie adunați de la colțuri și de la garduri! Doamne ferește, nu este vreun blestem, dar este o realitate! Trebuie să știm ca atunci când se deschide poarta și suntem acolo, tot suntem primii, hai să intrăm, fraților! Mare este Dumnezeu! Praznicul care ne așteaptă este mai mult decât o invitație la cină, este realitatea posibilității noastre de a ne uni cu Dumnezeu, astfel încât atunci când întrebăm:

– Cine ești, Doamne?

Să ne topim în El și să răspundem:

– Eu sunt, Doamne!