Despre telefoanele tinereții la vârste diferite

Să vinzi prăjituri cofetarului înseamnă să îi prezinți atât de frumos subtilitățile de aromă și efect vizual creatorului unei prăjituri încât acesta să uite că el le-a realizat și să își savureze propria prăjitură din mâna ta! Cam așa stau lucrurile și când ”îndrăznești” să le spui tinerilor ceva interesant despre telefoane! O faci atât de frumos încât îi vezi cum zâmbesc, râd și vor să asculte și mai multe pe acest subiect pe care ei, de altfel, îl stăpânesc perfect!

Frumusețea mesajului, telefonic sau nu, este însă una cu mult mai profundă. Îi înveți, de fapt, arta conversației, asumarea, îndrăzneala, îi surprinzi și printr-un ”mic record personal”, toate acestea prin intermediul… curajului asumat de a vorbi despre telefoane. Ar fi ca un fel de… Lava Cake, acea prăjitură cu un înveliș din ciocolată tare care, odată pătruns, te surprinde cu fluiditatea, dulceața și aroma diferită a miezului.

Acest minunat efect l-a realizat părintele Marius Moșteanu prin cuvântarea sa în fața membrilor constănțeni ai Asociației Studenților Creștin-Ortodocși din România, ASCOR, pe tema aleasă de aceștia, ”Rugăciune, Post și Biserică în viața tinerilor”. Aveți aici și ”dovada” celor descrise atât de… dulce de mine, un fragment din cuvântare care merită atenția cititorilor de orice vârstă pentru că toți avem și telefoane dar avem de purtat conversații și cu oameni mai tineri, și cu oameni mai în vârstă decât noi:

O să credeți despre mine că la câte telefoane primesc, nu răspund la telefon că nu am când, dar acum, am aici în telefon 16.487 de contacte! De ce sunt așa de multe numere de telefon în agenda mea? În primul rând să vă spun cum au început ele să fie memorate. Primii care au fost memorați au fost cei la care am scris ”Nu răspunde”. Mă mai spovedesc și eu dar erau câte unii care nu aveau habar de programul altuia, începeau să îmi povestească de la Adam și Eva toate cele, nu am spus nimic, am vorbit foarte frumos, dar după ce am închis, am scris ”Nu răspunde”, 1, 2, 3… și așa au apărut primii, că au ajuns la 16.000, asta e!

Pentru mine, rugăciunea cea mai importantă este de a scoate telefonul, a deschide agenda și a da drumul la o literă, A, B sau C și să mă gândesc. Acolo scrie așa ”Acte divorț, februarie K”, asta  înseamnă că este o mamă a doi copii, K înseamnă 2018, acum suntem R, 2023, și îmi aduc aminte de ea, ce a fost. Și după aia, ”Actorul Lucian Iancu”, așa e în agendă! Îmi aduc aminte cum am fost la ultima aniversare, în 2020, în… ”buza” pandemiei, mi-aduc aminte de ”Gaițele”. Apoi, ”Actorul Virgil Andriescu”, îmi aduc aminte când mi-a prezentat penultima carte, ”O viață așa cum s-a nimerit”. După care, ”Acum câțiva ani, EE”, înseamnă 2022, este o doamnă care mi-a spus că m-a întâlnit acum câțiva ani și îmi aduc aminte și cum arăta.

Este mai mult decât un acatist, pentru mine. De ce? Pentru că a-ți aduce aminte de personajele cu care te-ai întâlnit, înseamnă a transmite câte un gând bun fiecăruia. Bineînțeles că nu am dat de alea cu ”Nu răspunde”, acolo mă umplu de rugăciuni de ”iertăciune”: ”Doamne, să mă ierți că am fost atât de păcătos, dar atât am putut atunci. Poate că acum pot mai mult”. De foarte multe ori se întâmplă ca după un acatist din acesta, că eu îl numesc acatist, acatistul cu A, când ajung la ăla cu ”Nu”, ăla e ca o zi de post aspru, negru: ”Mă ticălosule, așa te porți?!”. Pentru mine e un acatist.

Acum fiind toate telefoanele foarte performante, știi cine te sună! Numele apelantului îți spune tot, îți arată… neputințele tale, el nu are nicio vină! Imediat îți trec prin minte următoarele scenarii: ”Aoleu, trebuia să fac cutare treabă!”, ”N-am făcut-o pe aia, pe cealaltă, trebuia să fiu în cutare loc…”! Începe marele ”zgomot” din cap și, primul lucru pe care îl faceți, amânați să răspundeți. Cea mai mare greșeală, pentru că fiecare secundă care trece de la acel apel respins vă responsabilizează să dați explicații pentru tot ceea ce a urmat, de ce nu ați răspuns și de aici începe o întreagă sarabandă de a vă afunda în nisipuri mișcătoare. În loc să stați locului, să cereți ajutor să vă scoată, vă duceți mai departe.

În momentul în care v-ați dat seama de toate neputințele, să aveți curajul să răspundeți la acel apel de prima dată. Există două variante: una în care constatați că de fapt nu v-a sunat pentru nicio problemă pe care v-o imaginați și chiar să vă facă bine că ați răspuns, pentru că vrea să vă anunțe un lucru interesant sau cealaltă variantă, dacă într-adevăr toate problemele pe care ați constatat că nu le-ați rezolvat sunt de discutat, vor fi văzute însă altfel. De ce? Pentru că acest curaj de a răspunde la telefon dă în capul celui care a sunat același gând cu al vostru. ”Eu am sunat ca să ce? Ca să fac pace, nu război”! Și mai este ceva! Încercați să nu deschideți discuții, încercați să răspundeți celui care vă sună. Când ați avut răbdare, atunci când vă dădea rațiunea ghes să spuneți ceva, de cele mai multe ori o să constatați că v-ați fi afundat foarte rău. Eu vă spun din propriile situații.

Vă imaginați că pentru mine, să răspund la telefon e foarte mult! Totuși, se întâmplă ca seara, când ajung acasă, să văd că m-a sunat Înalt Preasfințitul. Nu știu dacă s-a întâmplat în ultimii 10 ani să îi răspund de două ori la telefon chiar atunci când m-a sunat, dar de aceea nici nu mai are pretenția asta! Și primul gând este să mă întreb cu ce am greșit, de sună omul?! Așa e mintea făcută! Și te gândești:

– N-ai fost la Protoerie să faci nu știu ce, n-ai făcut nu știu ce situație!

Și aghiuță îți dă următoarea formulă:

– Lasă-l mai încolo, să te pregătești!

Și atunci mi-am luat un canon: ”Mă, când am văzut că m-a sunat, trag pe dreapta și sun direct!”. În 99,99% din cazuri nu a avut nicio legătură cu ce gândeam eu că nu făcusem bine. O dată, de exemplu, m-a sunat să îmi spună că nu se mai fac cununii în afara bisericii. Eu eram ”specialist” în a face astfel de cununii și i-am spus:

– Nu vă supărați pe mine, dar am primit de la Protoerie situația asta!

– Nu, drăguță, te-am sunat ca să nu faci vreo prostie, că dacă faci și vine cineva cu vreun filmuleț, eu trebuie să iau măsuri! Înțelegi? De-aia te-am sunat.

– Mulțumesc foarte mult!

Deci, vreau să vă scot din starea asta de ”regizori” și de ”scenariști”! Părăsiți aceste zone, pentru că vă fac numai deservicii! Te gândești la ce e mai rău, că așa e făcut omul. În momentul în care am fost creați, am fost creați să supraviețuim unor situații, am fost lăsați să supraviețuim în junglă și atunci, avem niște programe în cap! De exemplu, dacă mergem așa, liniștiți, prin pădure și sub noi se aude ”trosc”, imediat ne gândim la un pericol de moarte, orice zgomot e asociat cu un pericol de moarte și atunci, ce facem? Ni se pompează adrenalină și cortizol în brațe, să ne luptăm, sau în picioare, să fugim și din acel moment, organele interne nu mai sunt absolut deloc asistate. Și noi ce facem? Rezistăm. Până când? Până la al doilea ”trosc”, când iar intrăm în aceeași situație.

Noi am fost proiectați așa, dar dacă nu ne antrenăm și nu ne educăm să scăpăm de aceste stări de alarmare automate, nu putem să depășim situațiile, pentru că în momentul în care se întâmplă ceva, ”trosc-ul” ăla nu mai e de… creangă din pădure, acum este de… telefon! Un telefon pe al cărui display apare un nume de… creangă mai groasă sau mai subțire e același zgomot, are același efect, adică organismul intră instantaneu în stare de alarmă și gândești: ”Am încurcat-o! Leopardul!” și începe scenariul! De asta să știți că au succes foarte ușor publicitatea negativă și ”morții de la ora 5”! Acum nu mai e așa, la fiecare oră spune despre mortul ăla că de fapt s-ar putea să mai fie încă unul, dispăruții sunt cinci dar acum se spune că sunt numai doi dispăruți, că deja trei sunt morți. De ce? Pentru că așa e creat omul! Are un program.

Bun, dacă tu știi că așa e creat omul, atunci hai să folosim adrenalina aia și cortizolul, dar altfel, în doze! Cum putem controla doza? A sunat telefonul:

– Alo, da!

”Perfect! Mă simt așa de bine!” Tot ceea ce transmitem noi ca siguranță primește imediat un ecou, pe românește… feedback! Gând la gând! Deci, cel care a auzit ”Da-ul” ăsta al nostru hotărât, deja a primit ambalată foarte frumos, ca un cadou, așa, intenția noastră de a rezolva o problemă. Nu îl mai interesează nici ce îl interesa atunci când te-a sunat, ca să îți reproșeze ceva, cu o singură condiție: să îl lași să vorbească pe el! De exemplu, o dată, la un alt telefon cu Înalt Preasfințitul, că astea-s telefoanele mele, am început direct:

– Da, știu că nu am trecut pe la Protoerie să plătesc aia!

Mă lasă, mă lasă să vorbesc și la un moment dat îmi spune:

– Bine, după ce le faci pe astea, să știi că am niște fini care vin la biserică și te cunosc și pe tine și vreau să facem slujba împreună!

Nu puteam să tac?! Și atunci mi-am dat seama că trebuie să folosesc aceste semnale de alarmă, că sunt normale, sunt firești, sunt ale programelor mele pe care Creația mi le-a dat și eu nu le folosesc! Și atunci, le folosesc! Vă învăț pe voi, pentru că este vorba despre tinerețe: dacă ați văzut că v-a căutat cineva și vă gândiți că e ceva în neregulă, apelați-l imediat, dacă nu ați apucat să îi răspundeți din prima!

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu pentru invitația de a participa la cuvântarea sa în fața membrilor ASCOR, Constanța, dar și pentru îngăduința de a reda în scris, într-o nouă ”așezare”, mesajele sale. Îi mulțumesc Nadiei Iancu pentru înregistrarea audio a cuvântării care a făcut posibile toate poveștile mele legate de aceasta și, nu în ultimul rând, le mulțumesc acelor tineri frumoși din ASCOR care mi-au îngăduit prezența la evenimentul lor.