”Ce frumos este să nu știi ce urmează a doua zi!”

De ce este frumos?! Este frumos pentru că Îl lași pe Dumnezeu să îți dea noutatea! Lași sufletul să se bucure dintr-un antrenament de a gusta din ceea ce noi nu am învățat la școală să facem! De exemplu, noi nu aveam voie să ne ducem la culcare până când nu aveam toate temele făcute și asta a rămas multă vreme în mintea noastră! Eu când am ajuns la Seminar și mi-am permis să nu mai fac altceva decât îmi place, aveam colegi care se uitau la mine și îmi spuneau:

– Măi Marius, vezi că avem și Istoria Bisericii Române, și Omiletică și așa mai departe! Când le pregătești?

Eu citeam ce-mi plăcea și le spuneam, aveam o vorbă pe care o știu și acum dacă mă întâlnesc cu ei, după 45 de ani de la terminarea Seminarului:

– Mâini-dimineață!

Și le explicam și de ce:

– Dacă mor în noaptea asta, cui folosește ce-am învățat eu?!

Să știți că acest mod de a face lucrurile în momentul în care chiar este nevoie de ele m-a ținut într-o frumoasă nesiguranță! Niciodată nu am fost stăpân pe mine în sensul în care să știu că dacă încep ceva, voi ajunge la final. Nu. Am spus:

– Dacă o iau pe drumul ăsta și e drumul lung, înseamnă că pe acolo trebuie să ajung!

Niciodată nu m-am gândit că există alternativă la ceva. Nu există alternativă la nimic. Pentru un om sigur și un om care și-a încredințat lui Dumnezeu toată splendoarea unui destin, pentru acel om nu există alternativă, merge mai departe! Am visat ziua de astăzi de acum 45 de ani, când eram la Seminar! Am visat că voi ajunge să înțeleg și să pot și explica ce înseamnă taina acestui Canon. Chiar dacă răspunsurile le dă un singur slujitor, pentru mine îmi sună în cap vocea celor 150 de seminariști. Am făcut acest Canon în diferite situații, l-am făcut chiar ca dascăl, ani de zile, la București, cât am fost student! Și totuși, același lucru îmi spun: dacă am reușit în seara aceasta, măcar cu unul dintre dumneavoastră, să îl aduc puțin în copilărie, să îl trec printr-o Cancelarie, să îl trec printr-o rânduială și devine acum el însuși, înseamnă că aici trebuia să ajung de când am început drumul acesta! Este un drum lung, este un drum frumos și cred că urmează o parte și mai frumoasă din el, o parte în care în fiecare zi învățăm câte ceva.

Iată că este numai a treia zi de Post. Dacă avem încărcătura aceasta pe care am avut-o în seara aceasta, vă imaginați cât de mult ne va părea rău când se va încheia acest Post?! Dar nu vă îngrijorați, pentru că nici pe drumurile bune nu trebuie să ne îngrijorăm, ci să Îl lăsăm pe Dumnezeu ca așa cum învățăm în timpul Postului să ne bucurăm sufletele, să învățăm și în noaptea de Paști, și după Paști, și când urmează celelalte Posturi, să înțelegem că de fapt, totul este făcut pentru noi și că dacă ne adunăm doi sau trei în numele lui Hristos, El va fi în mijlocul nostru.

”Și ne dă nouă, Stăpâne, nouă ce mergem spre somn, odihnă sufletului și gândului”.

Da, este aceeași invitație pe care am adresat-o încă de la începutul săptămânii. Dar, cum vom merge spre somn? Spre somn mergem cu tot ceea ce am acumulat. Să știți că în toate strofele pe care le-am auzit în Canonul Sfântului Andrei Criteanul nu găsim altceva decât un exercițiu de a face și noi canonul nostru. Cum să facem canonul nostru?! În primul rând, putem să îl facem prin ceea ce simțim în fiecare zi și prin ceea ce traducem sufletului nostru ca să ia aminte.

Vă spuneam, luni, despre amintirile acelea din Seminar, amintiri în care am aflat că numele meu (n.a. numele de familie al părintelui Marius Moșteanu, ”pe mine moștean arătându-mă”) face parte, ca o fărâmă, dintr-o prescură din care mai departe se preface Trupul Mântuitorului. V-am spus despre prima slujbă pe care încă o am ca un ecou în amintire și astăzi am să vă spun câteva lucruri pe care le-am învățat de la alții. După ce am ascultat prima slujbă și după ce a trecut primul an, a trecut anul al doilea și în anul al treilea, am primit un profesor nou de Noul Testament. L-am urmărit pentru că venea de la Strasbourg, venea cu un suflu nou, în 1984 se întâmpla lucrul acesta. Era ierodiaconul Casian, actualmente arhiepiscop al Dunării de Jos, care m-a impresionat atât de tare la prima slujbă pe care am făcut-o împreună, ca acum, în Postul cel Mare, când ne-a spus ce făcea în timpul studenției departe, de fapt era un curs doctoral la Strasbourg. Spunea că în Postul Mare, prima săptămână, se ducea în Bibliotecă și lua de acolo Triodul, îl împrumuta pentru o săptămână și la ora 4 la care noi obișnuiam la Seminar să începem rânduiala, uneori la 4, alteori la 5, el se ducea în chilia lui și deschidea Triodul și, deși era îngenunchiat acolo, se simțea tot la Seminar. Să știți că și pentru mine este același lucru. Deși mă aflu aici, iată, de mai bine de treizeci de ani, eu în genunchi și la rugăciunea ”Doamne și Stăpânul vieții mele” tot în holul neterminat al Seminarului mă aflu! De ce?! Pentru că nouă, celor ce ne ducem spre somn, ne dă Dumnezeu nu amintirile ultimei zile pe care am săvârșit-o, ci unei vieți pe care am trăit-o.

Astăzi am avut deosebita bucurie de a săvârși o slujbă de sfințire la școala la care învață nepoata mea. Acolo am întrebat unde se organizează această rânduială, am venit și cu băieții, știți că îmi place să facem toată rânduiala așa cum se cuvine, și mi s-a răspuns că în Cancelarie. În momentul în care am auzit acest cuvânt, nu l-am auzit cu urechile celui care de 35 de ani stă numai în Cancelarie, în calitate de profesor, ci am auzit cu urechile celui care intra la școală și am constatat că nu m-a părăsit emoția la auzul cuvântului ”Cancelarie”. Am intrat atât de sfios încât pot să vă spun că m-am simțit în clasa întâi, la Lanurile, unde atunci când am pășit în Cancelarie, credeam că pășesc în Rai sau în Olimp. Acolo erau zeii, nu aveam eu ce să caut! Acolo mi se îngăduia, pentru o fracțiune de secundă, să chem pe cineva sau pe altcineva. E adevărat că director era tata însă nu am avut niciodată îndrăzneala de a considera că pot intra, așa, cu nonșalanță! Cancelaria în care nu puteam să intru în timpul în care am fost elev, la Cumpăna, am intrat ca profesor, trei ani de zile, și profesorii care mi-au predat mie, mi-au fost colegi în acei trei ani de zile și nu am să uit niciodată. Dar nu mi-am permis niciodată să uit sau să las la ușă emoția că pășesc într-un loc în care nu pot să mă simt în largul meu, în sensul frumos al cuvântului!

Atunci când nu te poți simți în largul tău, la un moment dat te simți stânjenit, dar să știți că acea stânjeneală că te afli într-un loc special este singura posibilitate de a înțelege semnalul pe care l-a primit Moise, atunci când i s-a spus:

”- Dezleagă cureaua încălțămintei tale, că pământul pe care pășești sfânt este!”

Acolo lângă rugul cel aprins, și-a lăsat cureaua încălțămintelor. Dacă noi nu purtăm încălțămintea aceasta a copilului care poartă în el emoția, amintirea și strădania să ajungă mare și el, vreodată, nu am făcut nimic! Și să știți că v-am spus despre lucrurile acestea, astăzi, pentru că acest Canon tocmai pentru asta este făcut, să scoată din noi tot ceea ce înseamnă amintire, emoție și realitate! Omul care nu se mai simte stânjenit în nicio parte, este un om periculos în primul rând pentru el însuși! Mă uitam astăzi în Cancelarie că nu erau toți care erau de acord cu mine că mă simțeam stânjenit, oamenii erau de-ai casei, vă imaginați, predau de ani buni în Cancelaria aceea, e adevărat că nu mă mai dusesem și altă dată în Cancelaria respectivă, dar am constatat, așa, o oarecare nonșalanță în intratul acesta în Cancelarie și, fără nicio falsă modestie vă spun, m-am felicitat că pot să trăiesc emoția copilului din mine și pot să simt că nu sunt comod în a păși în Olimpul în care numai zeii pot păși.

Toate aceste lucruri mi le-a dat la îndemână slujba de luni seară, de aseară, Liturghia de dimineață, care mi-au netezit o cale, o cale către mine! Să nu credeți că acest Canon pe care îl facem, îl facem pentru altcineva! Încă o dată vă spun, atenție mare! Canonul acesta este singura rânduială care ne permite ca într-o rugăciune comună să facem rugăciunea particulară. Este singura situație în care învățăm cum să facem de acum înainte ca prezența noastră într-o adunare, într-o comuniune și comunicare, să fie una personală, să ne regăsim în ceva! Eu m-am regăsit astăzi în emoția copilului care, la fel de sfios, acum mai bine de cincizeci și ceva de ani, numai când auzea cuvântul ”Cancelarie”, tremura, dar nu de frică, nu m-ar fi bătut nimeni, că nu aș fi făcut cine știe ce, ci de emoția aceea că nu aș fi crezut vreodată că voi fi și îndreptățit să calc pământul acela! Și tare e bine să te simți nesigur! Cred că rugăciunea este despre nesiguranță!

Nesiguranța este cel mai mare dar pe care putem să îl avem! Un om sigur este un om care deja este pornit pe un drum în care urmează să greșească. Un om nesigur este un om care Îl lasă pe Dumnezeu să îl urmărească. V-am mai spus și altă dată că ori de câte ori avem o siguranță, între ghilimele vorbind, nu facem altceva decât să punem mâna în pieptul lui Dumnezeu, să spunem că de acum înainte, ne descurcăm noi singuri, asemeni celui care căutând un loc de parcare și simțind că dacă nu îl găsește într-un minut, riscă o afacere de zeci de mii de euro, a spus:

– Doamne, dacă îmi faci loc în parcare, acum, ai zece la sută din tot ce voi câștiga prin semnătură!

În acel moment, cineva a dat cu spatele, ca să îi facă loc și omul a spus:

– Doamne, mulțumesc, nu mai e nevoie!

Aceștia suntem noi cei siguri pe noi! Cum ar fi fost ca eu să mă duc în Cancelarie cu siguranța omului care de 35 de ani numai asta face?! E adevărat că am schimbat Cancelaria mai măruntă de la o școală generală și m-am dus, vezi Doamne, pe lângă un Secretariat la o Facultate, dar acea așa-numită siguranță ar fi stricat tot ceea ce puteam să transmit, pentru că un profesor, la orice nivel s-ar întâmpla el, că e Grupă Pregătitoare, că este Grupă Mică sau de Creșă, până la nivel de doctoranzi, dacă nu transmite o emoție și dacă nu se face egalul celor cu care vorbește, înseamnă că nu are ce căuta acolo, acolo în zona Olimpului, unde se întâlnesc zeii! Acolo este copilul din noi, care nu este stăpân, nu este sigur pe el, ci așteaptă să crească mare! Știți care este darul cel mai important pe care Dumnezeu i-l dă omului?! Să nu crescă mare niciodată! Sau măcar să nu aibă el conștiința aceasta!

Tare minunate sunt serile acestea în care ne regăsim pe noi și în care reușim să scoatem din noi tot ceea ce este frumos! Am rânduit fiecare stih al frumoasei rânduieli a Canonului Sfântului Andrei Criteanul și mi-am dat seama că este numai o paradigmă, ne învață sfântul ierarh cum să scoatem fiecare din noi și mă străduiesc acum să vă predau aceeași lecție. Să știți că nu este importantă amintirea mea din școala generală, cât este important că nădăjduiesc să scot din fiecare dintre dumneavoastră, măcar în seara aceasta, măcar într-o jumătate de ceas până ajungeți acasă, o amintire de lângă Cancelarie sau de lângă un coleg de bancă sau de lângă cineva care să vă aducă aminte de cât de frumos este să nu ai nicio siguranță! În momentul acela înseamnă că am atins Canonul Sfântului Andrei Criteanul!

Sfântul Andrei este cel care ne propune un mod de a ține Post altfel decât ni se tot vâră pe gât. Aș putea să spun că din cauza, nu datorită Postului, s-au destabilizat niște balanțe inclusiv economice. O zi de Post costă de cel puțin trei ori mai mult decât o zi de dulce. Prețul produselor de Post deja acum a crescut exponențial pentru că se merge pe legea cererii și ofertei! Dacă se vede că se cere ceva, nu contează calitatea, nu contează nimic. Îmi aduc aminte, de exemplu, acum vreo douăzeci de ani erau mai multe mașini care circulau cu benzină, iar prețul benzinei era foarte sus, ajunsese la un moment dat, la începutul anilor 2000, dublu față de prețul motorinei! Acum, încet, încet o să fie situația inversă. De ce?! Pentru că lumea și-a dat seama că motorul pe motorină este mai ușor de întreținut, că poate să ducă o sarcină mai mare și încet, încet, având în vedere faptul că motorina era mai ieftină, s-au gândit toți, din păcate în aceeași zi, să își ia mașini pe motorină și s-au pomenit bieții oameni că cererea lor a dictat oferta din partea cealaltă! Dar nu trebuie să ne supărăm din asta, pentru că nu se știe mâine ce va fi! În nesiguranța aceasta vreau să vă călesc!

Deniile acestea continuă, dar nu continuă neapărat atâta vreme cât suntem la biserică! Așa cum am reușit eu, astăzi, ca sfiala către pășirea în Cancelarie să scoată din mine mai mult decât un Canon, să scoată din mine bucuria unui copil care este chemat nu să dea socoteală, ci pur și simplu să se bucure de minunea zeilor care coboară într-o Cancelarie, în Olimpul acesta al cataloagelor, aceasta este mai mult decât o Denie! Să reușim să transportăm această emoție, fiecare la locul nostru în care ne desfășurăm activitatea! Să nu credeți acum că trebuie să fiți neapărat preoți, ca să aveți trăirile pe care vi le spun eu, aveți trăiri mult mai importante decât pot eu să vi le spun, pentru că și eu am trăiri mult mai importante despre care v-am vorbit vreodată, dar ele nu țin nici de funcția pe care o am, nici de pozițiile pe care le-am ocupat, de absolut nimic! Țin numai și numai de legătura directă cu Dumnezeu!

Vă urez ca în Postul acesta să vă întâlniți cu dumneavoastră înșivă și sunt sigur că acolo veți vedea un suflet pe care Însuși Dumnezeu îl ține în brațe!

Nimic nu se compară cu bucuria de a constata, într-un întuneric luminat tainic de câteva candele și lumânări, cum după o zi de muncă, Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța este plină de oameni care ascultă cuvântarea părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al bisericii, la încheierea slujirii Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul! Sigur, Deniile nu se trăiesc doar în biserică, așa cum a spus părintele, dar emoția aceasta despre care vă vorbesc își pierde din putere atunci când este trăită de cititori din cele povestite de mine, oricât de alese mi-ar fi cuvintele și credeți-mă că mă străduiesc să o transmit mai departe!

Și eu am simțit nesiguranța despre care vorbește părintele, tocmai pentru că nici eu nu am știut ce urmează în rânduiala acestei prime săptămâni din Postul Mare și, îmi place să cred, copilul din mine, la oricât de multe rânduieli ar participa, este atât de fascinat de trăirea minunii prezentului, încât își amintește emoțiile, și nu partea… tehnică, să-i spun așa. De fiecare dată când înregistrez cuvintele părintelui, am nesiguranța că poate ceva nu a mers cum trebuie și am rămas fără poveste, mi s-a întâmplat și asta, sau că nu am ținut minte un anumit mesaj al părintelui și drept urmare nu l-am scris.

Da, și eu vă propun acum povestea cuvântării părintelui Marius în propria mea interpretare, cu sublinierea cuvintelor care m-au impresionat pe mine, dar vă propun și să scoateți pe hârtie povestea, rearanjând-o așa cum vă emoționează pe fiecare în parte! De fapt, cred că fiecare își poate tipări propria carte cu cuvântările părintelui Marius, pe care să o răsfoiască atunci când simte… dor de Postul Mare 2026!

Îi mulțumesc din suflet părintelui Marius pentru binecuvântarea de a-i scrie cuvintele aici pentru că sunt în primul rând pentru mine, mi se reașează în suflet, ca un pansament care vindecă garantat! Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru acest har al scrisului care îmi dăruiește atâta bucurie încât o pot da mai departe celor care își caută fărâma de emoție a propriei nesiguranțe. Niciodată când deschizi o carte sau o poveste online nu poți fi sigur că vei citi ce îți dorești, dar dacă ai răbdare până la capăt și nu pleci la fentă, cum spune părintele, poți descoperi poveștile de care aveai nevoie fără să știi!

Deniile nu sunt numai în biserică, așa cum biserica este peste tot pe unde o purtăm noi, tot părintele a spus asta într-o cuvântare din 2017, la Prohodirea Domnului. Știu că oriunde m-aș afla, sunt la un gând bun distanță de Biserica Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, de părintele Marius și de oamenii frumoși pe care îi găsesc acolo, de fiecare dată. Am până și memoria… olfactivă a bisericii, căci despre cea audio și video nici nu mai are rost să pomenesc! Vă mulțumesc celor care chiar că ați avut răbdare să citiți aceste rânduri și sper, la rândul meu, că veți descoperi propriile amintiri despre propriul duhovnic și biserica unde v-ați simțit pentru prima dată acasă la Dumnezeu!