”Povestea este tăcerea amintirii din noi”

V-am povestit că am fost la biserică și la bibliotecă în același timp, am scris despre conferința părintelui Marius Moșteanu, preotul-paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, ”Despre carte și spiritualitate. La început a fost Cuvântul”, cu siguranță, o parte ați fost prezenți la eveniment și deja vă pregătiți pentru cel din 9 decembrie, dar vă propun un experiment!

Căutați înregistrarea conferinței pe adresa https://www.facebook.com/share/v/1AgZvuoFxS/ și ascultați un fragment. Vă spun ce am simțit eu: pace, detașare de zgomotele din jur și o bucurie mai presus de cuvinte. Ați putea merge chiar mai departe și să încercați să scrieți ce auziți pe hârtie sau pe calculator. Vă spun tot eu că nu este ușor, dar dacă reușiți să notați chiar și un mic fragment, veți simți aceeași bucurie, mai cu seamă că veți avea ocazia să reveniți asupra lui ori de câte ori simțiți nevoia de a vă goli mintea și a vă umple sufletul. Dacă nu aveți răbdarea parcurgerii întregului text de aici sau ascultării întregii conferințe, nu renunțați, alegeți un fragment, veți descoperi că vă captivează și că vreți mai mult!

Mulțumesc părintelui și Dotto Tv pentru înregistrarea conferinței dar și pentru posibilitatea de a vă oferi, aici, întrebările adresate de spectatori, citite de soția părintelui, doamna Elena Moșteanu și răspunsurile oferite cu atâta emoție și bucurie de părintele Marius. Citiți și vă bucurați!

Sfânta Scriptură este o carte cu întrebări pentru cei care caută răspunsuri. Noi avem răspunsurile pentru toate, dar trebuie să știm cum să punem o întrebare. Întrebările să știți că sunt ca la școală. Știu că mulți dintre dumneavoastră v-ați ascuns de așa ceva, dar vreau să răspund și eu să știți că acum, în fața dumneavoastră, sunt firul de busuioc. Firul de busuioc știți cum funcționează? Dacă îl mirosiți, da, miroase a busuioc, dar ia încercați să îl frecați între palme! Asta înseamnă provocare! Provocați-mă! Sunt aici ca să fiu provocat!

Să auzim prima întrebare!

– Deocamdată te ascultăm!

– A, asta înseamnă că sunt un răspuns prin mine însumi?! Asta nu îmi puteam imagina! Uite că e o regie pe care nu am putut să o prevăd!

– Avem o întrebare. Una pragmatică: Mi-aș dori să ajutăm cărțile aducând imaginea acestui loc în secolul acesta. Știm cum să facem asta.

– Cărțile să nu credeți că trebuie să aibă neapărat un format pe care noi îl avem în minte. Aici, de exemplu, este o carte în format A4. Aceasta este o altă carte, în format A5,5 dar ce scrie aici o să îmi spună cineva că poate să fie și pe telefon. Problema este alta, ce atitudine avem față de carte! Față de o carte trebuie să avem atitudinea că într-adevăr se întâmplă ceva! Eu când deschid o carte, deja mă aflu în fața Sfintei Mese și parcă desfac Sfântul Antimis, să mă pregătesc pentru o Liturghie. De ce? Pentru că sunt preot! La școală când mă duc, atunci când deschid catalogul, deja, toate sunt așezate. Bine, o să spuneți că acum sunt cataloage electronice, totul s-a digitalizat, da, dar să știți că după toată digitalizarea, cartea înseamnă un lucru material. ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.

În limbajul nostru există cuvântul ca să ne înțelegem între noi. Cuvântul este în primul rând gândit, apoi rostit, apoi scris. Dar mai există ceva. Interpretarea cuvântului pentru cei care pot cuvânta altfel. (n.a. Părintele a avut pe scenă, pe parcursul conferinței, o specialistă în limbajul mimico-gestual) Mai mult decât atât nu puteam să am lângă mine pe cineva care într-adevăr traduce și emoțiile, traduce fiecare literă din cuvânt, pentru că limbajul este mimico-gestual. Mimică pentru cei care citesc pe buze. Eu sunt nepotul unui om care nu auzea, hipoacuzic se spune astăzi, noi îi spuneam surd, pur și simplu, numai că atunci când vroiam să îi spunem ceva care nu era chiar atât de ortodox, se întorcea spre noi. Atunci, noi nu eram siguri că el de fapt nu aude, dar el nu auzea, simțea! Era o emoție în noi, pentru că nu eram chiar atât de… astâmpărați mereu. Traducerea aceasta este una mimico-emoțională, pentru că a reușit să transmită și emoția mea grupului care deja mă urmărește și mă înțelege. Poveștile sunt pentru toți!

– Au venit întrebările! Nu întrebați cine câștigă alegerile, că nu știm, nici care este prețul lumânărilor, că nu am aflat deocamdată, mergeți la pangar, dar au venit întrebările!

– ”La început a fost Cuvântul”. Putem face o legătură între cuvântul sfânt și expresia ”a da cuvântul de onoare cuiva”?

– Dacă am scrie o carte, aici, acum, ce titlu ați alege?

– A da cuvântul cuiva implică doi termeni, ”a da”, pe care l-ați auzit și dumneavoastră și ”a fi”, cuvântul înseamnă ”a fi”. A da cuvântul înseamnă a face un balans între ”a fi” și ”a avea”, pentru că ”a da” este din ceea ce ai, dar cuvântul înseamnă identitate, să te dai pe tine, să te predai pe tine! De exemplu, eu acum sunt predat dumneavoastră, sunt vulnerabil în cel mai frumos sens al cuvântului și acum, dați în mine, pentru că eu am venit aici să încasez! Ce să încasez? Să încasez, în primul rând, o imagine pe care mi-o transmiteți dumneavoastră, iar eu să vă arăt o oglindă, să vă arăt cât de frumoasă este viața!

Dacă ar fi să scriem o carte, acum, să rămânem aici, aș putea să vă recomand poetul, Amelia (n.a. directorul interimar al Bibliotecii Județene) a plecat pentru că probabil știa că o să vorbesc despre poeți, aș putea să vă recomand scriitorul, dar să știți că în spatele celor două categorii există fiecare dintre noi! Aș numi-o ”Bibliografie de bibliotecă”, dacă ar fi să scriem o carte. Viața noastră, bibliografie, este scrierea despre viață, este despre a-ți da cuvântul inclusiv să îl citească altcineva. Un alt sens de a-ți da cuvântul este de a preda la catedră, sau în calitate de bunic sau de părinte, înseamnă a-ți da cuvântul să-l asculte cineva într-o poveste sau în altceva.

– Sunt așa de multe întrebări interesante încât nici nu știu pe care să o adresez prima dată. Poetul și matematicianul român Dan Barbilian spunea că ”undeva, acolo, sus, matematica se întâlnește cu poezia”. Putem folosi aceeași sintagmă între cuvântul cărții și iubire?

– Pentru că ne aflăm în vecinătatea Școlii ”Dan Barbilian”, cel care a făcut o legătură între matematică și cuvântul poetic, trebuie să vă spun că legătura între cuvânt și carieră este foarte importantă. Cuvântul pentru un copil înseamnă a-l memora. Cu timpul, însă, îi învățăm pe copiii noștri să memoreze numai ce pot ei înțelege, să memoreze numai starea emoțională din lucruri, să poată să redea, în scris sau verbal, cum s-au simțit când au primit o provocare. Asta înseamnă o emoție! Cuvântul este cel care vorbește despre emoții, vorbește despre creație: ”La început a fost Cuvântul”! Și cuvântul acela cu care Dumnezeu a spus ”Să fie lumină” a fost înaintea luminii, că s-a făcut lumină nu s-a văzut pe cer, de abia în ziua a patra s-au așezat luminătorii cerului! E vorba de altă lumină! Așa este și cu cuvântul!

Cuvântul ”carieră”, citit pe deasupra, pentru profesor înseamnă o mângâiere, pentru un om cu ciocanul și dalta, materie primă, dar cuvântul a schimbat ceva? A schimbat! În primul rând schimbă prin perspectiva prin care vedem cuvântul! Dacă eu nu mă gândesc la un cuvânt într-un anumit fel, asta nu înseamnă că acel cuvânt nu poate să fie văzut în acel fel de altcineva!

Îmi scăpase pe jos, la un moment dat, cifra 9 de la numărul acela de telefon cu cifrele aplicate pe panou și eram față în față cu cea care se ocupa, cu scotch-ul și cu rigla, să așeze cifrele pe panou și mi-a spus:

– Dați-mi 9!

Zic:

– Ăsta e 6!

Și până să ne dăm noi seama unde era 6, noi l-am căutat pe 9 al meu și ne-am dat seama că de fapt, viața cam așa este, conflictul este în noi, cifra nu avea nimic de-a face. Cuvântul este în noi dar noi putem să îl folosim spre pace sau spre război, putem să îl folosim ca să asmuțim pe cineva sau să împăcăm pe cineva. De aceea importanța cuvântului este foarte mare!

– Care a fost prima carte citită?

– Prima carte citită a fost din Abecedar, numai că din Abecedar nu am citit foarte, foarte sigur, la un moment dat. Nici acum nu știu sigur care este diferența dintre ”L” mic și ”i” mare, ”d” și ”p” câteodată le încurc și mi-a rămas în minte o povestire care se numea ”Iedul lui Tudor”. Când spuneam ”Lepul lui Tudor”, când spuneam ”Iepul lui Tudor”. De ce v-am spus lucrul acesta? Să nu vă speriați că atunci când citiți o carte nu înțelegeți din prima! Ceea ce nu citiți este provocarea extraordinară, ceea ce nu înțelegeți este o provocare să puteți în continuare să aflați că, de fapt, lucrurile stau altfel decât sunt scrise! De exemplu, ca să revin la subiect, în codul Morse, primele trei puncte înseamnă altceva decât ultimele trei. S.O.S. este semnalizat cu trei puncte, trei linii, trei puncte, iar interpretat ar fi Save Our Souls (Salvați Sufletele Noastre), deci, primele trei puncte reprezintă alt cuvânt decât ultimele trei! Acest strigăt este o înlănțuire de semne, sunt aici semne pe care Adriana (n.a. specialista în limbaj mimico-gestual) le explică celor care aud altfel, sunt semne pe care un telegrafist le transmite, sunt aceleași litere dar contează ce au în spate, primul ”S” și ultimul ”S”, Save Our Souls (Salvați Sufletele Noastre). Asta face cartea, salvează sufletele noastre!

– Suntem în era tehnologiei moderne. Am întrebat ChatGPT ce întrebare este potrivită pentru dumneavoastră și cam asta mi-a răspuns. Despre comunitate: Cum poate Biserica să răspundă mai bine nevoilor spirituale și sociale ale tinerilor din Constanța în contextul actual? Despre credință: Cum putem păstra vie credința într-o lume tot mai marcată de provocări tehnologice și schimbări culturale rapide? Care este rolul tradițiilor ortodoxe în viața omului modern și cum pot acestea să rămână relevante?

– Mulțumesc ChatGPT. Ceea ce fac eu este exact ceea ce ați auzit în aceste întrebări. Eu aici prezint Biserica ieșită în stradă, pentru că cei din stradă poate că nu sunt dispuși sau nici măcar nu știu ce pierd sau ce câștigă dacă intră în Biserică. A pierde și a câștiga să știți că sunt lucruri total diferite pentru fiecare în parte. Dar ceea ce fac eu este exact ceea ce mă roagă ChatGPT să fac, adică am ieșit cu un mesaj: ”La început a fost Cuvântul”. Acest mesaj credeți că este făcut numai pentru Teologie și nu este așa! Este făcut pentru toată viața noastră. Când începi să te cerți cu cineva, până când nu îi spui niște vorbe pe care o să le regreți după aceea, nu începe cearta. ”La început a fost Cuvântul”. Întâi gândiți-vă la cuvântul pe care îl veți spune, gândiți la fiecare literă a lui, dacă nu cumva poate fi așezată altfel sau dacă nu cumva topica lucrurilor poate să fie îmbunătățită.

Frica omoară stima de sine. Citiți invers. Stima de sine omoară frica. Acesta este mesajul pe care Biserica iese în stradă să vi-l aducă! Să nu credeți că a părăsi locul în care ne simțim bine înseamnă un pericol! Nu. Eu mă simt foarte comod în biserica mea și puteam bine mersi să îmi văd de duhovnicia mea de acolo, dar parcă simțeam că nu este complet, pentru că lumea trebuie să știe de mine și în alte condiții. Sunteți foarte mulți care mă cunoașteți de la biserică, dar nu m-ați văzut niciodată că pot să mă descurc și așa. Acesta este mesajul Bisericii către societate! M-ați văzut o parte dintre dumneavoastră și în Piața Ovidiu, atunci când societatea era puțin controversată, dacă să avem sau nu acces în Peninsulă. Și acolo am venit îmbrăcat în reverendă. De ce? Pentru că reprezint Biserica! În fața instanței am spus:

– Eu sunt aici pentru cei care nu pot să ajungă aici, pentru cei care nu vă pot povesti câte lucruri reprobabile se întâmplă din cauza unei Hotărâri de Consiliu Local.

Aceasta este Biserica! Nu este cea care este dată la o parte, până aici e Biserică și de acolo începe societatea! Prezența mea aici vreau să demonstreze faptul că instituțiile au nevoie de ambasadori. Frumos a scris, în miez de noapte, sora mea Simona Anghel, când m-a numit ”Ambasadorul Bibliotecii”! Da, chiar asta vreau să acopăr aici, vreau să fiu un ambasador, să vă vorbesc despre tot ceea ce înseamnă mesajul Bisericii! Nu este unul legat numai de slujbe. Nu este un mesaj legat numai de ceea ce știm noi să facem. Noi știm să facem ceea ce are nevoie celălalt! Aceasta este Biserica.

– Cum se împacă verbele ”a fi” și ”a avea”?

– Verbe auxiliare, adică verbe ca două aripi ale unei păsări, ca două brațe ale unui om. Nu o să puteți niciodată să vedeți o pasăre că zboară numai cu ajutorul unei aripi, la fel cum nu o să vedeți pe cer, niciodată, un avion cu o singură aripă. ”A fi” și ”a avea” nu se exclud una pe alta, se potențează una pe cealaltă. Cine este trebuie să și aibă și cine are trebuie să fie. Imaginați-vă dacă ați fi milostivi, până să învățați că puteți să dați din ceea ce sunteți, învățați să dați din ceea ce aveți, pentru că aici se rezolvă toată problema! Verbele acestea auxiliare îl ajută pe om să crească. Cum îl ajută pe om să crească?! Acum vreo opt ani de zile, la un congres despre alpinism, este chemat singurul care reușise de două ori să ajungă până aproape de vârful Everestului. Și a fost organizată o conferință chiar în preajma muntelui. Everestul în spate și cel care nu reușise să îl cucerească le vorbea din față, supărat și fără să își ridice privirea de jos până la sfârșitul conferinței. Când să plece, a făcut câțiva pași, s-a întors spre măreția Everestului și a spus:

– Everestule, tu nu mai poți crește! Am să te înving, pentru că eu pot să cresc!

Asta înseamnă ”a fi” și ”a avea”! Cine are un plan, este! Avea planul și anul următor a fost invitat bineînțeles în calitate de cuceritor al vârfului Everest!

”A fi” și ”a avea” sunt cele două aripi cu care ne înălțăm. Sunt cele mai frumoase cuvinte, care, dacă știm să le îmbinăm și să le folosim pentru a fi din a avea și pentru a avea din a fi, este exact cum v-am spus, nu am putut să am bunicul care să îmi ridice la fileu imaginea din istoria școlii, dar am reușit să fiu bunicul nepoților mei! Asta înseamnă a fi și a avea! Când nu poți să ai, ești și când ești, cu siguranță că a avea vine de la sine.

– Ce sfat dați tinerilor care nu vor sau cărora nu le place să citească? Cum le puteți insufla dragostea de carte?

– Dați-mi voie să nu cred că există astfel de oameni! Eu cred că un tânăr citește dar nu își dă seama. Un tânăr care intră într-o localitate cu siguranță că a citit acolo, pe indicatorul de circulație, că a intrat în București. A citit, numai că acest lucru trebuie să i-l explice cineva! Măi, dacă ai fost în stare să citești acolo, înseamnă că mintea ta, fără să îți dai seama, fără să pleci tu din mașina pe care o conduci, mintea ta este cu un gând, să transforme numele acela propriu în ceva de care să îți aduci aminte! Eu cred că un tânăr care stă lângă cineva care citește, încet, încet va învăța și el să citească. Așadar, hai să mutăm accentul! Nu vă mai gândiți la cel care este în neputință, gândiți-vă să fiți, pentru celălalt, un exemplu, astfel încât să fie ”contagios”!

Pentru prima dată în viața mea, sâmbătă mi s-a întâmplat ceva la care mă gândeam de multă vreme. Am niște ritualuri zilnice pe care le săvârșesc. Adică, mă spăl pe dinți, azi cu mâna dreaptă, mâine cu mâna stângă, mă bărbieresc cu mâna stângă pentru că eu sunt dreptaci. Și sâmbătă m-am pomenit la biserică, la spovedit, la ora 4.30 dimineață, am dat cu mâna pe obraz și mi-am dat seama că nu mă bărbierisem! Prima dată în viața mea de când mă bărbieresc, de la vreo 15 ani! Și atunci mi-am zis că trebuie să fie un rost! Ce credeți? A fost cea mai frumoasă zi din viața mea! Până la ora 14.30 cât am stat în biserică, m-am străduit să imprim, în privirea mea, acea atmosferă în dialogul cu celălalt ca el să nu vadă că nu m-am bărbierit. Aș putea să vă spun că nu mi-a spus nimeni că arăt altfel, dar nu am voie să o fac pentru că acum vreo lună de zile mi s-au tăiat aripile. Cineva vroia să ieșim undeva și i-am spus:

– Mergem la Marco Polo.

Și mi-a spus:

– Stop! Îi luăm și pe cei mici!

– Și ce?!

– Păi, acolo nu se intră cu copiii.

– Hai, pardon?! N-am fost eu cu cea mică, acum trei săptămâni?

– Măi tati, crezi că avea cineva curaj să îți spună că nu aveai voie?!

Așa că nu pot să vă spun dacă mi-a ieșit experimentul cu bărbieritul sau nu, pentru că e posibil să nu fi îndrăznit, uite, am și o fiică duhovnicească care m-a văzut și nebărbierit, dar problema este următoarea: eu am avut impresia că privirea mea poate să mă prezinte dincolo de neputința mea, de uitarea mea și, în mintea mea nebună, cred că am reușit!

– Cuvântul pe care îl rostim suntem noi, ne reprezintă. Ce cuvânt rostit sunteți?

– Vulnerabilitate este cuvântul, este starea și este definiția mea. Pentru că în momentul în care voi fi stăpân pe mine, mă voi dezbrăca de tot ceea ce înseamnă preoție! Am promis că în puținul caz de… depresurizare a atmosferei din biserică, când eu să nu plâng la o Liturghie sau la vreo cununie să nu mă podidească vreun moment de neputință sau la un botez, sau mai ales la vreo înmormântare să nu fiu în stare să mă văd pe mine în sicriu, atunci voi pleca. Da, vulnerabilitatea este cel mai frumos lucru pentru viața mea. Nu vă recomand, dacă nu vreți să trăiți în nesiguranță tot restul vieții, dar vă spun ceva, a trăi în nesiguranță este cel mai sigur mod de viață!

– Care este cartea pe care o citiți acum? (Elena Moșteanu: Asta vă pot spune eu, nu am loc de ele!)

– Ca să fiu foarte sincer, nu aș putea să vă spun o carte anume, pentru că sunt deschise cel puțin cinci! Dacă nu am cinci cărți deschise, înseamnă că nu citesc! De ce? Pentru că am o frază de aici, una de acolo, este un puzzle pe care îl fac. Dar, dacă tot m-ați întrebat, îmi place în ultima vreme să recitesc. A reciti, de la o anumită vârstă, înseamnă a citi cu adevărat, a citi cu alți ochi. Din punct de vedere al cărților exact, ca să răspund și la întrebare, fix, este vorba de cartea fratelui meu Costin Dămășaru, pentru că îi pregătesc o recenzie. Este o carte cu totul specială pentru că mă regăsesc în ea. Își spune omul povestea lui, povestea neputinței lui, povestea unui tinitus care poate să scoată din minți pe oricine. Da, mă îndeletnicesc cu a citi cărți ca să le povestesc altora. Citesc ca să le spun altora ce este în anumite cărți! Când am deschis discuția despre niște cărți ai lui Joe Dispenza cu niște colegi de-ai mei, m-au întrebat:

– Unde ai citit tu așa ceva?

Da, e foarte interesant! Fiecare om să știți că trebuie să înțeleagă că o carte nu este importantă prin mesajul pe care ți-l aduce, ci prin ceea ce scoate din tine! Din mine au fost niște cărți care mi-au scos în primul rând dorința de a mă schimba. Și, pentru că tot vorbesc despre amintiri, m-a întrebat cineva ce schimbare majoră am făcut în viața mea, pentru că în ultima vreme se simte un alt gen de a aborda lucrurile. Am să vă spun o poveste destul de scurtă. În 1998, când a decedat bunica din partea mamei, eram cel care mă ocupam cu slujba și trebuia să adun, conform dorinței bunicii, șapte preoți. Ei, acum dacă faci un semn, sunt 170, dar atunci nu erau. Și, în acea atmosferă, fără să știe că sunt în spatele lui, tata l-a bătut pe umăr pe cumnatul lui. Va să zică, răposata era soacra amândurora. Și a spus:

– Ghiță, am intrat în linia întâi!

Când s-a dus tata, acum cinci ani, am simțit pe spate mâna lui. Am intrat în linia întâi. Dar nu cu teamă. Nu, am simțit responsabilitatea pe care mi-a transmis-o! Acum îl înțelegeam ce responsabilitate și ce încărcătură transmitea fără să știe că sunt acolo, că, de fapt, nu cu cumnatul lui vorbea, ci cu mine. Încercați să preluați ștafeta, încercați să faceți ceea ce alții nu mai pot să facă și atunci veți vedea ce înseamnă că ați intrat în linia întâi! Vă urez să aveți posibilitatea să răspundeți cu aceeași bucurie cu care am răspuns și eu, când mi-am dat seama că nu este rău, ci e de bine!

– Ne pregătește părintele și o carte de povești din postura de bunic? Cred că poveștile dânsului ar fi minunat primite de către copii!

– Mă antrenez. În primul rând vreau să știți că în mintea mea scriu povești pentru copilul din mine! Am încercat foarte multe rețete și diete, pentru că mă știți că eu în general aveam cu vreo 32 de kilograme mai mult decât am acum și acum, pentru că mi-a ieșit așa ceva, trebuie să spun și rețeta. Rețeta nu este în nicio carte. Chiar îmi spunea cineva că a ținut o dietă și acum și-a dat seama că trebuie să țină două diete. De ce? Pentru că dintr-una nu se sătura!

Ei, dieta pe care am să v-o spun e legată de povești. Am citit la Joe Dispenza cum, după accidentul pe care l-a avut cu bicicleta, a rămas cu coloana frântă și avea de ales între a rămâne într-un schelet metalic și alte câteva variante asemănătoare, dar gândindu-se că el era chiropractician și nu putea să se mai miște, a spus nu:

– Rămân așa și mă vindec eu.

Și a rămas șase săptămâni cu fața în jos și, în mintea lui, tot repara, repara, repara. Când credeți că a simțit că începe reparația cu adevărat? După trei luni, când, aflându-se la 300 de kilometri de ocean, acolo unde își avea cabinetul, într-o dimineață a simțit în nări briza oceanului! Deja era acolo!

Organismul nostru se regenerează atunci când mintea este unde trebuie. Și atunci, am spus:

– Bun! Slavă Domnului că nu am avut accident cu bicicleta! Slavă Domnului că nu am coloana frântă, dar am cu pancreasul, aici e problema.

Și atunci m-am gândit cum pot să fac eu să ajung la posibilitatea lui Dispenza. Mi-a venit ideea să mă gândesc la ceva care îmi făcea plăcere când eram mic. Tare mult vroiam să ascult povești nemuritoare! Erau niște plăci de vinil de 33, 75 și 45 viteză și am găsit un program cu fâșâitul acela, povestitorul ne expunea începutul poveștii și se auzea fundalul cu acel fâșâit. Și în fiecare seară, șase luni de zile, jumătate de oră, eram cu căști, în lumea mea, dar cu conștiința că ascult prima dată acea poveste! De ce e important lucrul acesta? Pentru că aveam conștiința că, de fapt, organele mele interne au vârsta la care au ascultat povești prima dată!

Aici e cartea de povești pentru nepoții mei! Să-i învăț să trăiască prezentul! Prezent să știți că nu înseamnă nimic din ceea ce mâine poate să devină trecut. Prezentul este o atemporalitate, când se oprește timpul în loc! Atunci când vrei să faci ceva, dacă ești convins că poți să faci acel ceva, totul se oprește, absolut totul se oprește și poți să intervii! Poți să intervii ca într-o slujbă! Într-o slujbă, tăcerea face mai mult!

Ne aflăm în atmosfera aceasta extraordinară pentru că mi-ați îngăduit să încep cu un moment de reculegere, reculegerea la modul absolut. Aceasta este povestea! Este tăcerea din noi, tăcerea amintirii din noi! Totdeauna, când vă aduceți aminte de un lucru, să știți că v-a adus aminte ori o emoție olfactivă, ori o emoție vizuală, ori o emoție auditivă! Eu când am auzit, ca un scâncet de copil, un ascensor care urca sau cobora, mă gândeam dacă vreodată pot să vă scriu că sunt sigur că Moș Crăciun se ducea sau venea. Pentru mine, Biblioteca e legată de lucrul acesta, legată de scâncetul acela de ascensor. Mi-am adus aminte de el pentru că el mi-a legănat lecturile și, mai ales, tăcerile mele.

Așadar, da, promit că voi face și cărți de povești, pentru că nu pot să fac concurență la poezii doamnei director. Mulțumesc mult!

– Adeseori, ajung la biserică oameni nevoiași și triști. Cum reușiți să păstrați haina bucuriei și de câtă tăcere este nevoie pentru a menține bucuria? Aveți o rutină a tăcerii, înainte de a cuvânta?

– Fără vulnerabilitatea de care v-am spus nu aș avea curaj să vin din spatele cortinei. Mi-au trebuit câțiva ani buni să pot să îmi citesc compunerile pe care le scriam. În clasa a V-a, a VI-a, nici nu aveam un scris atât de lizibil, nu putea să îmi citească nimeni compunerile, dar eu, deși cunoșteam ce am scris, nu puteam să rostesc ceea ce după părerea mea era de nerostit. În acele compuneri erau niște emoții, a trebuit să învăț cum să scot acele emoții pe cale verbală, așa cum face sora Adriana (n.a. interpreta în limbaj mimico-gestual), să transmit celorlalți cuvinte, a trecut ceva timp, dar a fi așa cum sunt eu este lucrul pentru care nu fac niciun efort.

Părintele Teofil Pârâian a fost întrebat de către cineva care îl admonesta că zâmbește tot timpul:

– Dar dumneata parcă râzi mereu. De ce?!

– Pentru că așa sunt eu.

Punct. ”Așa sunt eu”. Eu mă prezint în fața dumneavoastră așa cum sunt și vreau să vă învăț ceva. Dacă vreți să faceți lucruri ușoare, faceți ceea ce vă vine prima dată în minte să faceți! Vă trebuie ceva antrenament, pentru că la un moment dat, mai vine și ispita care te îndeamnă să bați cu pumnul în masă, ca să te asculte cineva. Și vă mai învăț ceva, să nu uitați de copilul din noi! Copilul din noi este cel care ne trage de mânecă de câte ori uităm că am promis că atunci când o să ne facem mari, o să instaurăm dreptatea, pentru că atunci când ni se făcea o nedreptate, spuneam:

– Lasă că ajung eu mare!

Ei, vă spun ceva: ați ajuns mari! V-a folosit la ceva? Eu mă străduiesc să scriu poveștile mele, ce mi-a folosit ca să pot să fiu autor de cărți pentru copii, așa cum trebuie!

– Care sunt cărțile care v-au influențat cel mai mult viața, în afară de cele religioase?

– Mie viața mi-a fost influențată de cărțile care erau pe stradă, oamenii! Aveam 4, 5 ani, eram în stație la 43, veneam de la țară, vă imaginați, și mergeam spre Spitalul Mare, că trebuia să facem niște analize de sânge. Și, o doamnă cu o mătură în mână, nu știu cum se numește pe aici, dar noi știam că se numește târn, că suntem din Vâlcea, mătura resturi de bilete, chiștoace de țigări până la bordură. Și am fost atât de fascinat încât eram sigur că pot să fac și eu așa ceva! M-am dus acasă și mi-am făcut o mătură din câteva nuiele, am aruncat câteva hârtiuțe dar niciuna nu s-a ținut după mine! Nu am reușit nici la a treia încercare, nici la a patra și atunci mi-am propus ca atunci când voi fi în stare să mătur în sufletul unui om, am dreptul să fiu duhovnic. Atunci când am să pot să fac curat în tot ceea ce crede cineva că nu are aranjat pe undeva, atunci pot să fiu preot. Ei bine, cărțile care mi-au mișcat viața sunt oamenii de pe stradă, oamenii pe care îi admir pentru simplitatea cu care fac lucruri extraordinare.

Nu există meserii, ci meseriași. Încercați să reparați o țeavă și o să vedeți de ce îl cheamă Dorel pe cel care strânge șurubul invers.

Era un copilaș cu tatăl de mână și la un moment dat, vede o mașină de gunoi și spune:

– Tati, tati, uite gunoierii!

– Nu, tati! Gunoierii suntem noi, ăștia fac curat!

Meseria unui om este tot ceea ce nu îi poate fura hoțul! Dacă unui zugrav îi furi mistria, îi furi tot, inclusiv contractul pe care îl are să zugrăvească un apartament, nu i-ai furat nimic! Oricând poate să își ia o mistrie, la început cu împrumut, și cu mistria aceea își poate recupera banii și el merge mai departe. Dacă vreți să aveți ceva, fiți cineva! Să nu credeți că oamenii sunt unii zugravi, alții bibliotecari și alții preoți! Străduiți-vă să fiți cei mai buni în meseria pe care o aveți! Străduiți-vă să înțelegeți că dacă vreți să aveți respect din partea celorlalți, trebuie să fiți cineva! De aceea, răspunsul: da, cărțile care m-au influențat sunt oamenii pe care i-am văzut pe stradă.

– Cum putem să ne iubim pe noi înșine complet și sincer, astfel încât să fim capabili să oferim o iubire autentică și necondiționată și celor din jur?

– Problema comunicării este o problemă de înțelegere a lui Dumnezeu și să nu credeți că vă învăț eu de Dumnezeu pentru că sunt îmbrăcat în reverendă. După părerea mea, nu există ateism. Fiecare om crede în ceva, poate unul crede în câmpul cuantic, poate unul crede în el însuși, dar trebuie să ne referim la ceva. În momentul în care noi avem conștiința că ne raportăm la ceva, în acel moment, cu siguranță că am învățat multe.

Problema este următoarea: cum ne raportăm la Dumnezeu, așa ne raportăm și la ceilalți. Noi știm, de exemplu, teoretic, că Dumnezeu este iubire, numai că nu este suficient să știm asta, Dumnezeu este iubire absolută! Ce înseamnă asta? Înseamnă că Dumnezeu mă iubește chiar și când greșesc și asta înseamnă că mă iubește chiar mai mult atunci când greșesc decât când nu greșesc, mă iubește mai mult când nu merit decât atunci când merit și în relația asta pe care eu o am cu Dumnezeu trebuie să Îl înțeleg că El este iubire necondiționată dar nu dezinteresată. Credeți că Dumnezeu ne iubește dezinteresat? Nu, ne iubește să ne mântuiască și asta înseamnă că e un interes. Dar, să știm că această iubire pe care o avem noi față de Dumnezeu, față de divinitate, față de Allah, față de Buddha, față de Confucius, este una totală și ne învață cum să ne comportăm între noi! Dacă eu mă apropii de cineva, de vecinul meu, cu conștiința că trebuie să îl iubesc necondiționat dar interesat, că îmi pasă de el, atunci, el va simți lucrul acesta!

Așadar, tot ceea ce înseamnă legătura noastră cu divinitatea se transpune în relația cu ceilalți, este o relație care, dacă se bazează pe acest principiu, vom învăța foarte multe. Învățăm în primul rând să îl respectăm pe celălalt și atunci revenim la întrebare. Dacă eu sunt liniștit, să știți că transmit liniște, dacă eu sunt neliniștit, transmit neliniște, pentru că așa funcționează, dar în momentul în care eu vreau să transmit ceva bun, trebuie să știu că acel bun trebuie să îl cultiv în mine însumi. Asta este instituția din biblioteci în care învățăm să citim printre rânduri, printre cărți, pentru că acolo suntem noi și acolo este vecinul nostru, între două cărți, între Suha și Sabasa se poate face nu numai o carte, ci și un roman polițist, depinde ce alegem!

Trebuie să știm că a avea o cultură este un limbaj comun cu ceilalți! Eu degeaba aș vorbi cu cineva despre complexul oedipian, când văd că sunt niște probleme de înțelegere interioară, dacă el nu știe despre ce este vorba. Așadar, trebuie să citim ca să putem să fim.

– Vă rugăm să ne spuneți câteva povețe pe care vi le-a dat părintele Arsenie Papacioc.

– Întâlnirea cu părintele Arsenie s-a petrecut când aveam 11 ani și primul lucru pe care l-a văzut, vă imaginați că eu vulnerabil așa vreau să mor și așa m-am născut,  a fost că eram un copil neștiutor. Dacă vă gândiți la un copil la 11 ani din ziua de astăzi, nu aveți nicio șansă să înțelegeți ce vă povestesc eu acum, eram un copil care nu știa absolut nimic din ceea ce știu copiii de 11 ani de acum. Și părintele s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

– Marius, să știi că Dumnezeu este mare, acolo sus, la El, dar când vine la tine, se face mic la fel ca tine.

Știți cât m-a ajutat? Tot restul vieții m-am gândit ce să fac să pot transmite acest mesaj. Văd copii, acum, de 4, 5 ani care au o posibilitate emoțională mai mare decât aveam eu la 11 ani și când îi spun așa ceva, deja mă văd în ochii lui pe mine care am primit răspunsul acesta de la părintele. Și acesta este numai un răspuns!

Părintele Arsenie, mai mult decât orice, m-a învățat simplitatea. M-a învățat tot ceea ce înseamnă lucruri pe care să le iei așa cum sunt. Știți câtă energie consumăm noi pentru a încerca să implementăm un program favorabil nouă și nu iese?! Ce-ar însemna ca energia aceea să rămână la noi și să o folosim pentru alt gen de lucruri? De aceea, părintele, dincolo de toate, m-a învățat că Împărăția Cerurilor este în mine, că am tot ce îmi trebuie. Când spuneam că îmi lipsește ceva, spunea:

– Tată, dacă îți lipsește, înseamnă că nu ai nevoie!

Sunt niște învățături pe care le-am învățat de la părintele, dar dincolo de toate, îmbrățișarea pe care o săvârșesc eu, de la părintele am învățat-o! Nu e scrisă în cărți. Da, știu că ați citit despre cele 20 de secunde de îmbrățișare clinică, e posibil să fie așa și e cu siguranță, s-au făcut măsurători, dar dincolo de această îmbrățișare există un schimb energetic pe care numai de la părintele l-am învățat. Nu am plecat neîmbrățișați niciodată de la părintele și nu vreau să las pe cineva neîmbrățișat pentru că dincolo de cuvinte, dincolo de testamentul pe care cineva poate să ți-l lase ca pe o ștafetă, există dincolo, există ”La început a fost Cuvântul” cu care s-a spus ”Să fie lumină”! Dacă vreți să fie lumină în tot ceea ce înseamnă relația cu toți ceilalți, lăsați cuvântul să tacă și veți auzi multe lucruri.

– Dacă ieșiți din biserică și veniți în lume, pe ce parte mergeți, pe dreapta sau pe stânga?

– Atunci când ies din biserică, vă spun un secret: numai vi se pare că ies din biserică. Nu vă dați seama ce s-a întâmplat în seara aceasta? Am făcut biserică aici! Atunci când un clown intră într-un palat, palatul devine circ. Atunci când un împărat intră într-un circ, circul devine palat. Trebuie să ai conștiința că așa stau lucrurile.

– În zilele noastre, în școli sunt foarte multe situații conflictuale între elevi, între profesori și elevi, chiar și între profesori. Care este abordarea recomandată de Biserică pentru a reduce acest fenomen al bullying-ului?

– Bullying-ul este cel mai important antrenor al tuturor timpurilor!

Aveam 6 ani și la cinci case de casa bunicilor mei, pe aceeași stradă, locuia mătușa mea. Când era să plec de la o adresă la alta, la mijloc erau doi frați care toată ziua stăteau numai să mă aștepte, cu mâinile desfăcute. Pe unul îl chema Marus, nu știu dacă așa se și scria, și pe celălalt Adi. Nu plecam nebătut niciodată de acolo și de atunci am învățat că trebuie să înfrunți lucrurile. Să nu credeți că m-am bătut cu cineva, nu, am învățat să încasez!

Am venit la Liceul 10, actualmente Ovidius, pentru că era lângă gară, tot m-am lăudat că am început Informatica și, bineînțeles, toți strigau după mine ”țărane”! Ca să aflu după ani de zile că tata, care învăța la Liceul Mircea, era numit ”țăranul”, nici măcar nu știau cum îl cheamă, îi spuneau ”țăranul” și era sigur Moșteanu.

Am constatat că dacă nu mă revolt asupra a ceea ce se spune despre mine, este mult mai bine! Nu am uitat niciodată frustrarea pe care am simțit-o de fiecare dată, dar nu am arătat lucrul acesta. Dacă știam că se numește bullying? Nu știam, dar acum îmi dau seama că acest… descoperit bullying pe mine personal m-a învățat să înțeleg că viața se află în două sertare, înăuntrul meu și în afara mea.

Pe copii, eu îi educ să nu gândească cu mintea celuilalt, ci să se gândească la ei. Ce înseamnă să se gândească la ei? Celălalt nu poate să intre în toată povestea asta a ta, dacă nu îi dai voie. E adevărat că sună teoretic că nimeni nu poate să îți facă rău, dacă nu îi dai voie, dar chiar așa este, așa funcționează, să știți. Și o să spuneți:

– Dar ce, sunt nebun? Păi, eu îi dau voie?!

Îi dai voie pentru că intri într-o stare emoțională foarte scăzută și el te simte. Vă spune un copil care pe la 6 ani, totdeauna când auzea că trebuie să plece de la o adresă la alta, se pregătea să ia bătaie. Și o lua, cu siguranță! Dar, dincolo de toate am mai învățat ceva, că nu te poți vindeca de frica de întuneric cu lumina aprinsă! Trebuie să înfruntăm. Decât să facem tot felul de programe în care să admonestăm pe cel care activează bullying-ul, mai bine l-am învăța pe copilul nostru că trebuie să se educe cu gradul de acceptare. Și o să spuneți:

– Păi, ce facem? Numai niște yesmeni?

Caracterul se creează prin luptă. În momentul în care ne dăm seama că nimeni din jurul nostru nu ne este dușman, ci ne este antrenor, atunci veți vedea că altfel stau lucrurile. Când vedeți pe cineva sâcâitor, să îl vedeți ca pe antrenorul răbdării dumneavoastră. Când vedeți pe cineva că nu vă bagă în seamă când faceți un lucru bun, ăsta e antrenorul care vă învață să fiți mai insistenți! Toți cei care ne sunt prezentați că sunt împotriva noastră nu sunt adversarii noștri, sunt antrenorii noștri! Încercați să gândiți așa și, mai ales, încercați să îi faceți pe copii să se simtă în centrul atenției, în sensul că antrenorul nu o să stea niciodată lângă cineva care nu merită să fie antrenat!

Așadar, atât pot să vă învăț, copiii noștri sunt niște supraviețuitori, dacă sunt lăsați să supraviețuiască! Nu le confiscați posibilitatea de a se antrena! Nu le-o confiscați prin oferirea unor concesii mai mari decât este cazul și lăsați-i să se antreneze cu orice! Sunt sigur că acest bullying nu se va termina niciodată! Cine așteaptă să se termine sau să fie vreo lege care să schimbe așa ceva, înseamnă că se amăgește! Chiar întreba un copilaș pe un mare învățător:

– Ce-ar fi dacă noi, cei buni, i-am omorî pe cei răi? Am rămâne numai cei buni?

– Nu, ar rămâne numai criminalii!

Nu e o soluție să te lupți cu celălalt. Este o soluție să înveți să încasezi când trebuie, cât trebuie și cât poți. Azi poți puțin, mâine poți mai puțin…

Când m-am dus pe la 14, 15 ani pe la casa bunicilor, în momentul în care am ajuns în fața casei din care știam sigur că trebuie să vină Marus și cu Adi, am simțit aceeași emoție, mă pregăteam să o încasez! Știți ce bucurie am avut când am ajuns dincolo fără să o încasez?! Asta este adevărata fațetă a așa-zisului bullying! M-am simțit extraordinar! Am spus:

– Am învins!

Pentru așa ceva vreau să antrenăm copiii, să vadă cum este după, să vadă cum este după ce și-au dat seama că viața poate să fie altfel! Așa vă urez!

– De ce credeți că oamenii sunt ca niște cărți cu coperte frumoase dar interior gol? (Elena Moșteanu: Nu cred că ai spus așa ceva, dar să punem între ghilimele).

– Nu pot să cred că există o carte fără conținut! Nu pot să cred că există un om care să nu aibă în sufletul lui ceva. A, există altceva: nu a fost nimeni în stare să descopere!

Când s-a dus Michelangelo la un prieten acasă, a văzut că trebuie să calce pe o treaptă și l-a rugat pe prieten:

– Îmi dai mie piatra aceasta, pentru că vreau să scot îngerul care este acolo și vrea la lumină?

Și a reușit să facă cel mai frumos înger, dintr-o treaptă de intrare în casă! Nu există un om care să nu aibă ceva frumos! Am avut parte de cea mai frumoasă experiență, vizavi de o întâlnire cu cineva care părea foarte preocupat că nu știa cum să se comporte cu mine. Nu mai era loc, de la gât și până la urechi, nici de piercing-uri și nici de tatuaje. Și l-am luat în brațe și l-am strâns vreo două minute și i-am spus:

– Mai stai.

Plângeam amândoi, pentru că eu eram convins că fiecare înțepătură a unui tatuaj înseamnă o suferință, înseamnă un semnal de alarmă și când l-am slobozit din îmbrățișarea mea, a spus că nu mai are nevoie de nimic, că o să înțeleagă că măcar cuiva din lumea asta îi pasă de el.

– Ce rol au cărțile în formarea credinței și cum putem folosi lectura spirituală în educația copiilor, pentru a le transmite valori morale și credință?

– Nu încercați să transmiteți copiilor din cărți! Străduiți-vă să le transmiteți din ceea ce ați înțeles, din ceea ce credeți despre aceste lucruri, din ceea ce sunteți convinși! O carte s-ar putea să rămână o barieră, dacă nu știm să o folosim! Dintr-o carte pe care mulți o consideră într-un fel, să știți că puteți să găsiți altceva decât cred ceilalți că a scris autorul respectiv. Din orice carte putem să găsim ceva bun, dar vă rog să înțelegeți că, de fapt, credința se află dincolo de carte, se află în practică, se află în oameni, se află în duhovnici, se află în propriul nostru destin! Noi avem tot ce ne trebuie.

Când un nepot sau un vecin de pe stradă vă întreabă cum e cu o anumită sărbătoare, să îi dați mărturie despre niște informații pur teoretice, aș vrea să învățați să vă uitați în ochii lui și să îi răspundeți:

– Bună, vecine, mi-era dor de tine!

O să învețe mai mult decât dacă i-ați prezenta din cărți. O să învețe că vă era dor de el. Tot ceea ce vreau să vă rog este să luați din cărți partea de tăcere dintre cuvinte. Această parte de tăcere este o rescriere a cărților. Așadar, rescrieți cărțile de credință și numai după aceea să le predați copiilor.

Am promis celor care vor să îmi adreseze întrebări că de acum până la Paști, nu până la Crăciun, că știu ce urmează, îmi pot trimite întrebările și le voi răspunde pe parcursul a tot ceea ce înseamnă bucuria mea de a fi alături de cineva.

Vă mulțumesc tare mult pentru faptul că m-ați ascultat, că ați ascultat copilul din mine, că mi-ați îngăduit să fiu aici și, mai ales, că mi-ați îngăduit să mă simt acasă. Veșnicia mea este asigurată și este aici, iar biblioteca este tot ceea ce mi-am dorit să însemne viitor. Cuvântul scris, cuvântul rostit și cuvântul amintire care va rămâne cu siguranță. Vă mulțumesc tare mult. Aș vrea să știți că ceea ce mi-ar face plăcere să fac e să mă retrag câteva ceasuri să plâng. Mă voi opri numai atunci când voi constata că lumea are încă nevoie de mine, să îmi spun:

– Lasă că o să plângi mai târziu!

Vă promit că am să mă străduiesc să vă fiu alături și atunci când uitați că Dumnezeu vă iubește așa cum sunteți, nu așa cum vrea altcineva. Când uitați lucrul acesta, gândiți-vă la mine, că am să vă transmit lucrul acesta! Dumnezeu chiar ne iubește așa cum suntem!

Dacă ați avut răbdarea de a citi până la capăt aceste rânduri, înseamnă că alături de mine, sunteți parte din veșnicia părintelui, prin ”cuvântul scris, rostit și amintit”. Împreună am reușit să scoatem ”îngerul care vroia la lumină” dintr-un eveniment intimidant prin înșiruirea de cuvinte care l-a definit: Conferința părintelui Marius Moșteanu, preot asistent universitar doctor, de la Biblioteca Județeană Constanța, ”Despre carte și spiritualitate. La început a fost Cuvântul”! Vă mulțumesc.