”Măi, ce poartă acela la gât?!”

Pedagogia spune că nu este bine să vorbești numai despre tine, dar pentru că nu am avut timp de desfășurare ca să vorbesc despre acest lucru, vă spun acum că, da, am primit o distincție și o să vă spun ce este cu ea! Am primit-o pe niște merite pe care le-au considerat cei de la Arhiepiscopie și Vlădica a fost de acord, merite vizavi de atitudinea mea în societate, în comunitate și în mediul academic. Am primit-o și vă spun că sunt dator să vă spun lucrul acesta pentru că nu știu dacă trebuie să o port, îmi este foarte greu să o port dar imposibil să nu o port! Și ca să înțelegeți mai bine despre ce este vorba, vă spun o poveste.

O comunitate foarte frumoasă s-a gândit că trebuie să îl aleagă pe membrul cel mai smerit al ei și să i se ofere o distincție și, după multe încercări, după multe stăruințe, după multe formulare și multe chestionare așezate înaintea tuturor, s-a stabilit că într-adevăr s-a detașat o persoană foarte smerită și i s-a acordat distincția, care a doua zi i-a fost retrasă pentru că o purtase! Adică, unde mai era smerenia?!

Nu dorm de vreo săptămână jumate de când am aflat de ea și atât pot să vă spun că îmi este foarte greu să o port dar îmi este imposibil să nu o port. De ce este foarte greu să o port? Pentru că este vorba de conștiința că dacă o port, mi se poate retrage pentru că mi s-a dat tocmai pentru faptul că nu am solicitat-o, dar îmi este imposibil să nu o port pentru că este dată de către cel mai important for bisericesc pe care îl slujesc. Voi lega, de acum înainte, imaginea mea de această cruce pentru că este, pe de o parte, Crucea Sfântului Apostol Andrei, dar pe de altă parte, la orice conferință sau emisiune televizată la care voi participa mă veți vedea numai cu această cruce la gât, pentru că nădăjduiesc să întrebe câte cineva din alt colț de țară:

– Măi, ce poartă acela la gât?!

Am fost la o lecție de clasa a II-a, unde am avut un curs de gestionarea emoțiilor, pentru că, știți, clasa a II-a este cea la care elevii se întâlnesc prima dată cu examenul. Național! La vremea respectivă, nepoțica mea fiind clasa a II-a, a spus:

– Bubule, hai să ne vorbești câte ceva.

– Despre ce, măi Anne?

– Păi, despre emoții, că toți avem emoții!

Bineînțeles că a fost foarte interesant, eu nu mi-am propus să le vorbesc despre emoții, cât să trag eu de ei, să văd ce înseamnă emoțiile din punctul lor de vedere și, fără falsă modestie, vă spun că mi-a ieșit! Printre mesajele pe care copiii imediat le-au trimis către părinți și din ce au mai discutat ei, seara, am primit o redirecționare a unui mesaj pe care un copil îl trimisese mamei:

– A venit un părinte care a zâmbit tot timpul, ne-a spus niște lucruri interesante pe care le-a aflat de la noi și avea la gât un mare plus!

Acum va fi mult mai simplu pentru că voi avea la gât un mare X! Acum, nepoțica este clasa a IV-a. Nu o să mă apuce Sfântul Nicolae fără să mă duc să văd dacă cineva constată că este un mare X care a înlocuit un mare plus!

Astăzi este o zi foarte importantă, o să spuneți:

– Măi părinte, dar dumneata ai numai zile importante?!

Să știți că toată viața mea are zile care în 60 de ani și oleacă s-au adunat încât fiecare zi își găsește un corespondent de… extraordinar într-unul din anii în care s-a întâmplat! Ei bine, această duminică, a XIX-a după Rusalii, a fost prima duminică în care am cuvântat eu, aici! E adevărat că era 1 octombrie, dar era duminica a XIX-a după Rusalii și în momentul în care îmi făceam temele, timp de o săptămână mi-am făcut temele, pentru că urma sâmbătă să fiu naș la prima noastră pereche de fini, acum am trecut de 30 și gata, s-a încheiat lucrarea și îmi făceam acolo tot felul de notițe, de la unu, de la altul, le adunam, dar cu mare grijă să mai las și pentru anul viitor câte ceva, ca nu cumva să mă prindă anul următor nepregătit! Dar până la urmă am spus așa:

– Măi dar hai să le spun pe toate!

Le-am scris pe toate, am ieșit cu Analogul pe care era o hârtiuță, acolo, de nu vedeai nimic, atunci vedeam perfect, acum nu văd fără ochelari, dar m-am străduit și să știți că a ieșit ceva! Ei, să știți că până anul următor, în duminica a XIX-a, începeam să trăiesc păreri de rău:

– Măi, am spus atunci lucruri atât de frumoase încât nu știu dacă le mai pot egala!

Mă mângâiam cu un singur lucru: mai mult de 10, 15 inși cu tot cu strana nu erau în biserică, așa că mi-am spus că și dacă mai repet una, două, cei care o să fie nu o să se supere, nădăjduiam să fie mai mulți. Încet, încet, însă Dumnezeu mi-a dat bucuria de a sluji aici, ca an de an să am un subiect pentru fiecare zi în parte, ca să plec de acasă cu bucuria că mă așteaptă cineva pe care trebuie să îl încurajez. Nu am încurajat niciodată pe nimeni, degeaba, adică pe nimic! Cum spunea părintele Arsenie:

– Pe ceva, tată, pe ceva!

Vă imaginați? Vreau să vă transpun în două minute atmosfera. Vine un diacon de la Catedrală, doi ani și jumătate de slujire, știe slujba pe dinafară, nu are nevoie de cărți, dar slujba preoțească este dincolo de diaconie, total diferit! Nu e vorba de memoria unor texte, e vorba de implicare, rugăciunile pe care le știam dar le citeam în calitate de personaj, eu nemernicul și nevrednicul bineînțeles că acolo mă opream, nu aveam cum să continui fără să mă podidească lacrimile! Și eram într-o biserică hașurată, v-am mai spus, pregătită pentru pictură și singura mea problemă era ”Doamne, să nu o stric”! Atât de mult mi-a plăcut cum arăta și am avut grijă, Doamne, nu cumva să nu găsesc o variantă măcar la fel de primitoare cum era căldura aceea a griului care ”îmbrăcase” biserica într-o reparație și o pregătea pentru pictură. Aș fi vrut să rămână așa, dar eu aveam un mandat când am venit aici, să începem pictura! Tare greu mi-a fost, să știți! Puține lucruri nu mi-au fost grele în viață, dar aceasta chiar a fost o lucrare extraordinar de grea! De ce?! Pentru că grija aceasta să nu stric era mai mare decât grija de a înfrumuseța! Grija să nu stric să fac mai rău decât era pentru mine era o corvoadă, o apăsare foarte mare! Dar, încet, încet am început să pregătesc șantierul, v-am mai spus și altă dată, m-a salvat o minciună extraordinar de pioasă! Știți că în secolul trecut s-a pus problema unei definiții la mendacium pium, adică o minciună necesară, pioasă și au fost niște curente în care s-a introdus cu mare, mare entuziasm și Eminescu, erau tot felul de formulare și se făceau tot felul de articole și la întrebarea:

– Dacă ai putea să spui o minciună care ar salva viața cuiva, ai spune-o?

Vă pot spune ce a spus Eminescu și vă pot spune apoi ce pot să vă spun despre mine. Eminescu a spus clar:

– Nu aș spune-o! Aș lăsa lumea să moară, decât eu să mint!

Nemernicul de mine, care a fost și beneficiarul multor minciuni, aș spune:

– Aș spune una gogonată, dacă un singur om ar fi salvat, nu lumea toată!

Și, la acest concept mi-a răspuns Dumnezeu, foarte frumos, știu că mă repet, dar îmi place să am grijă de cârcotași. Când eram noi în pictură și ne-am făcut socoteala cam cât ne costă, 25.000 de dolari, așa era pe vremea aceea, noi nu aveam nimic, dar asta era. M-a prins cineva făcând niște măsurători și m-a întrebat:

– Părinte, de ce ai nevoie? Cât vă costă?

Îmi era jenă să spun suma, dar a insistat:

– Nu, spuneți, spuneți!

– Păi, cam 25.000 de dolari.

– A, păi asta-i puțin! În două, trei săptămâni vă aduc 100.000!

Nu am mai dormit două săptămâni! Ce fac cu diferența? Ce fac cu 75.000 de dolari??? M-am interesat dacă sunt acte pe casa asta de alături care a fost a bisericii, nu am primit răspunsuri, dar m-am gândit că putem să facem o Grădiniță, măcar luăm ăștia patru metri care au rămas până în blocul de alături, care, tot așa, au fost ai bisericii! Mi-am făcut planul așa și mai aveam vreo 10.000, mă gândeam să mai schimb și tabla, una, alta dar mi-am dat seama că după trei săptămâni am avut și șansa să mă întâlnesc cu respectivul, a dat mâna cu mine și a plecat mai departe! Am spus:

– Maaamă, ce m-a ținut ăsta minte! Vaai, ce mă fac?!

Dar nu am intrat în panică. Între timp m-am mai întâlnit cu cineva care mi-a spus:

– Vezi că urmează să primești banii!

Și iar m-am bucurat. De început lucrarea, am început-o cum începe omul, pe datorie! M-am dus să iau var de la groapa de var de la Techirghiol. Un nene musulman, că eu prin părintele Arsenie am devenit prieten cu musulmanii, mi-a spus:

– Părinte, să vii cu un specialist, că eu dau numai marfă care să fie și în folosul omului!

Am luat un fin și i-am spus:

– Fii atent, tu ești specialist, pictorul principal! Uite, bagi degetul mare în var și te uiți așa la el și dacă vezi că nu se scurge apa pe deget…

Așa mă învățase și pe mine cineva, dar trebuia să mă duc cu omul acolo, cu specialistul! Nu puteam să spun că eu sunt specialistul, că m-ar fi întrebat:

– Măi, dumneata ești ori popă, ori pictor?

Am făcut eu faza asta, a băgat săracul cupa la excavator în vreo cinci, șase locuri, să-mi găsească varul cel mai scump!

– De care să fie?

– Cel mai scump!

– Domnule, dar să știi că costă!

– Oricât!

Eu gândeam la suta de mii de dolari promisă! Vă imaginați mintea mea: mendacium pium! Ca să îl omorâm pe Eminescu de două ori! Eu gândind că primesc suma asta, vă imaginați că am luat și câlți, am luat și schelă, am luat și aia, și aia, și aia, au început să se adune, iar când au început să se adune, care a fost primul efect? A fost că s-a dus vestea:

– Măi, nebunul acela începe lucrarea!

Și a început să vină lumea de pe la Cireșica și de prin alte cartiere și când veneam de la părintele Arsenie de la spovedit, mai găseam pe Sfânta Masă câte un plic, venea ucenicul, care era de prin Olt și spunea:

– Părinte, veni careva! Nu știu cum, dar apăru un plic, aici!

Erau suficienți bani pe o săptămână să meargă șantierul! Și, în momentul în care m-am întâlnit, la câteva luni, cu… promisiunea, eu tot nebun, așa vreau să și mor, mă gândeam cum să fac să îi spun că nu mai am nevoie, cum să fac să nu îl jignesc pe cel care îmi promisese suta de mii de dolari! Dar să știți că a dat mâna cu mine și uitase complet și definitiv! Noroc că începutul îl făcuse! Fără acea minciună, nu aveam curaj never ever să fac așa ceva!

Și atunci, stau și mă gândesc: nu cumva viața este despre altceva? Nu cumva viața este despre deschiderea pe care o ai? Că șantierul acesta nu l-am întreținut cu minciuna în sine, dar minciuna prin sine, prin ea însăși, m-a făcut pe mine să am o altă strategie și anume, aceea că să nu mă intereseze cât dau, să nu mă intereseze cât costă, ci pur și simplu să îmi fac lucrarea!

Astăzi, în Evanghelia Duminicii a XIX-a după Pogorârea Duhului Sfânt, o duminică în plină toamnă, o duminică generoasă, este o duminică în care ne adunăm ca să vedem cum să ne comportăm, ca și cum am fost plecați până acum de acasă sau am fost prin excursii și acum ne-am adunat pe acasă. A trecut vara, a trecut și începutul de an școlar și încet, încet, ne adunăm. Bun, ne adunăm, dar cum trăim unii cu alții?! Ne învață Mântuitorul, astăzi, foarte frumos. Vizavi de ceea ce facem, este clar că trebuie să facem ceea ce vrem să facă și alții și vom primi cu siguranță ceea ce facem și noi altora, dar mai important este altceva, Mântuitorul ne învață un mod de viață complet!

”Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea”! Știu că vi se pare puțin cunoscut, știu însă, la fel de bine, că s-ar putea să fie o confuzie. ”Ce ție nu-ți place, altuia nu face” nu are nicio legătură cu ceea ce am postulat mai devreme. Mântuitorul ne învață partea frumoasă a lucrurilor, nu partea meschină, nu partea care să aibă un interes și ne învață din definiția și definirea lui Dumnezeu, care este iubire absolută, nu este iubire interesată, nu este dă-mi ca să îți dau, pentru că așa sună vorba pe care noi am învățat-o din… proverbele bătrânilor! Pe la clasa a IV-a cred că eram, cel puțin cei din generația noastră, atunci când am învățat despre ”ce ție nu-ți place, altuia nu face”. Deja te introducea într-o atmosferă de a te comporta cu ceilalți foarte interesat de a nu face ceea ce nu ai vrea să îți facă ei ție. Ei bine, Mântuitorul o spune pe partea cealaltă: ”Ceea ce vrei să ți se facă, fă și tu oamenilor”, adică nu te feri de lucruri negative, ci fă-le pe acelea pozitive!

În afară de această trimitere la a face ceea ce ne place să primim de la alții, mai este ceva. Mântuitorul se apropie și le spune ucenicilor și despre cum să iubim. Dacă iubim interesat pe cei care ne iubesc pe noi, spune Mântuitorul: ”Au nu și păgânii fac același lucru?”. Și atunci, stăm și ne gândim mai departe, căci Mântuitorul spune: ”Dar voi să iubiți pe vrăjmașii voștri”. Ei, aici, chiar că ne-a pus capac! Sună atât de teoretic și sună atât de încărcat cu un soi de ”v-am spus ca să știți” sau ”așa e bine” încât mie mi-a fost foarte greu să aleg să vă spun câteva lucruri despre această iubire de vrăjmaș.

Iubirea de vrăjmaș să știți că nu este numai un concept teoretic în Evanghelie, ci este un mod de viață. Cum să iubești pe vrăjmaș?! Avem câteva foarte clare între cei care ne-au fost contemporani, spuneam acum câteva zile. Spre exemplu, în anul 1981, când Papa Ioan Paul al II-lea a fost înjunghiat de un musulman, s-a dus să facă toate demersurile, inclusiv ca agresorul să nu primească pedeapsa maximă, i-a schimbat pedeapsa cu moartea în închisoare pe viață și apoi după 25 de ani l-a eliberat, dar s-a dus la el, l-a îmbrățișat și i-a spus că îl iartă, dar nu așa pentru că… dă bine. Vedeți că mai este și această ispită, dacă ar fi fost altcineva, și eu aș fi crezut că a făcut-o politicianist, dar nu a făcut-o așa. Papa Ioan Paul al II-lea cred că este singurul om pentru care aș băga mâna în foc că nu a făcut-o pentru imagine! Mai avem și pe soția unui pastor care a fost omorât în bătaie de o ceată, ca să nu spun gașcă, pentru că ar fi sunat mai… poetic, așa! Pastorul a fost omorât de o ceată de cinci supărați pe viață și pe principii și soția lui s-a dus la tribunal și când respectivii au primit sentința, s-a dus și i-a îmbrățișat pe toți și le-a spus că îi iartă, deși ea era ultima persoană care putea să îi ierte pe cei în cauză. Așadar, sunt și mărturii vii ale situației că nu putem altfel.

Principiile de viață pe care ni le învață astăzi Evanghelia merg și mai departe. Și se spune: ”Dacă dați cu împrumut celor de la care nădăjduiți să luați cu împrumut, ce bucurie aveți? Au nu și păgânii fac același lucru?”. Aici, iar este o problemă foarte delicată pentru că a da cu împrumut cuiva de la care să nădăjduiești să primești împrumut este o problemă a zilelor noastre. Un om nu mai are cu ce să își mai… lungească luna, știți problema că salariul este lunar și câteodată, luna este mai mare decât salariul! De cele mai multe ori! Ș atunci, vin și cer cu împrumut și tu scoți imediat Evanghelia de la Luca și i-o arăți așa, cu toată empatia, dar cu toată siguranța că așa este bine și îi spui că nu poți să dai cu împrumut. Dar scrie mai departe că atunci când dai cu împrumut, să nu mai ai nădejde că mai și primești. Ei, aici, ani de zile m-am străduit să înțeleg mai bine acest principiu. Părintele Arsenie mi-a spus:

– Tată, în primul rând, dă celor care vin la tine, că o să vină mulți (parcă a știut că vin foarte mulți) dar să știi ceva. În primul rând, nu ești dator să dai cât ți se cere. Dacă vrei să respecți principiul, dai cât ți se pare să nu îl jignești pe om, să îi dai o proporție din ce ți-a cerut, dar să îi spui de la început că nu îți mai trebuie să ți-i aducă înapoi. Și atunci va fi cu mai mare folos!

Am avut câteva experiențe de genul acesta, pe care le-am mai spus și altă dată, dar vreau să punctez, nu pentru imagine, Doamne ferește, ci pentru faptul că trebuie să înțelegem niște principii. Eu după 30 de ani de când tot pritocesc Evanghelia aceasta, de abia astăzi am citit până la capăt un lucru foarte interesant: să dai cu împrumut ca să aștepți un beneficiu. Hopa!!! Să aștepți un fel de comision, citiți bine în Evanghelie, că o să vă dați seama care sunt cuvintele care încarcă acest termen! Așadar, se recomandă împrumuturi, chiar și așteptând să primești ceea ce ai dat, dar fără ceva în plus, fără comisionul respectiv! Atunci se rezolvă multe, vor fi ușurați foarte mulți dintre cei care au nevoie, e adevărat că o să mai aducă un lacăt la poartă cei care știu că vor fi întrebați de acum înainte, e treaba fiecărei cete!

Mergem mai departe. Va să zică, Mântuitorul ne prezintă o situație de a vedea viața de la capătul celălalt. Și o luăm frumos de la capăt. Dacă eu mă voi strădui să fac ceea ce vreau ca și alții să îmi facă, înseamnă că deja m-am așezat în partea cealaltă. Cum adică?! V-am mai învățat și altă dată cum se privește din partea cealaltă a lucrurilor și anume, dacă vreți să vă facă lumea bine, faceți și voi bine. Da, dar gândiți-vă la fiecare din poruncile Decalogului! Ați auzit, ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, să trăiești mulți ani pe pământ și binecuvântați”. Păi, dacă o citești așa, de la copil la tată, nu ai făcut mare lucru, nu poți să înțelegi mare lucru, dar ia gândiți-vă să citiți invers, voi să fiți beneficiarii, știți că o traducem în ziua de astăzi! Ceea ce vreți să vă facă oamenii, faceți și voi, dar dacă voi vreți copiii voștri să se comporte cu voi frumos, comportați-vă voi frumos cu părinții voștri! Și atunci, te-ai băgat la mijloc pe tine, cel care citești Decalogul, ești deja și copil, și părinte, în același moment! Și atunci, porunca a cincea nu mai devine o corvoadă, porunca a cincea devine o bucurie, pentru că bucuria aceasta trebuie să o ducem mai departe. Gândiți-vă la porunca a șaptea, să nu fi desfrânat! Gândiți-vă la un lucru foarte interesant vizavi de faptul că nu ne-am așezat niciodată în locul păgubitului, noi credem că această poruncă este fix pentru cel care păgubește, să nu furi sau să nu fi desfrânat. Așează-te în locul încornoratului și o să îți fie mult mai ușor să poți să iei porunca aceasta fix așa cum este, este la fel cu ”să nu furi”, ”să nu dai mărturie mincinoasă”. Așezați-vă în partea cealaltă, ca să înțelegeți! Așezați-vă cu fapta la ceea ce vreți să vă facă alții și traduceți acest principiu în tot Decalogul și va fi bine!

Încercați să învățați altfel lucrurile! Tot ceea ce ne înconjoară să știți că este favorabil nouă! Cum?! De exemplu, de dimineață am văzut pe cineva care își manifesta bucuria constatării că, iată, a venit octombrie! Și o să spuneți:

– O, dar ce poate să fie atât de deosebit?

Octombrie este luna în care praful și pânza de păianjen fac parte din decor! Iată că cineva care nu dă cu mătura decât de Paști și de Crăciun se bucură acum că păianjenii care s-au adunat pot să prevestească Halloween-ul! Dacă știm să vedem lucrurile și așa, cei care mergem în case de genul acesta, să vă gândiți că poate este casa vreunui regizor sau urmează să se toarne un film, acolo și nu mai judecați, pentru că treceți în partea cealaltă și judecați altfel de acolo, cu circumstanțe atenuante!

Să revenim la cum vedem viața! Să știți că trebuie să vă spun neapărat pentru că este o vreme așa de frumoasă, față de vremea de ieri, care a fost o vreme de doliu, la propriu și la figurat! Orice regizor de filme foarte serioase ar fi vrut ca ziua în care să prezinte o înmormântare să arate ca ziua de ieri! Ei bine, astăzi este o zi frumoasă, înseamnă că am încheiat o etapă și urmează alta.

Ieri am condus un copilaș, pe Mario, de la care am învățat o grămadă de lucruri pe care mi le-a predat la 3 ani. Ce mi-a predat?! Un om atât de viu, un copil atât de energic și de luminos mi-a dat voie să fac o slujbă fără să plâng! Prima slujbă a mea într-o situație deosebită! Ce am învățat? Că de acum înainte, orice copil care se zbenguie mai mult decât credeam eu că este cazul va fi altfel văzut. Aș vrea să îl mai văd pe Mario zbenguindu-se și cred că în mintea celor care l-au cunoscut și care își aduc aminte de el, va rămâne copilul acela năzdrăvan! Așa vreau să rămână! Dar ziua de astăzi mi-a dat mie voie să transmit părinților și bunicilor lui că viața merge mai departe. E greu lucrul acesta, dar să știți că viața este exact așa cum este, nu comportă tot felul de retușuri, viața este așa cum este și trebuie să luăm din ea ceva! Eu am luat situația aceasta, că mi-am propus ca de azi înainte să nu mă mai deranjeze absolut niciun copil care se zbenguie mai tare decât cred eu că pot suporta! De acum înainte nu mai este limită și am șansa să văd într-un astfel de copil pe Mario și să îl îmbrățișez și să îi spun că mi-a predat o lecție și că el va trăi cel puțin cât trăiesc eu și cel puțin cât trăiesc cei care citesc povești scrise de mine despre el!

Cred că putem învăța unii de la alții. Eu am învățat foarte mult de la aceste situații pentru că în 28 de ani de când este pictată biserica, tot așa am lucrat. Și este foarte important că și cu oamenii este la fel! Omul trebuie să știe că dacă este încurajat de către cine trebuie, o autoritate recunoscută, el poate să se ducă de aici acolo fără să se întâmple ceva, lucru care în mod firesc nu se poate realiza.

Vă mai aduc aminte de evenimentul petrecut în urmă cu vreo 20 de ani, când m-am dus la o casă și erau doi dulăi la poartă. Eu citisem foarte multă literatură de Psihologie și știam că un câine dresat, când aude la poartă sau unde te afli tu, click-ul acela de releu care declanșează deschiderea porții sau ușii, el știe că stăpânul a dat acceptul celui venit să intre în curte. Cel din casă a făcut click-ul acesta, câinii s-au potolit puțin, dar nu potolirea lor m-a încurajat, eu deja aveam manualul în cap, știam că asta trebuie să fac, am intrat în curte și m-am dus la casă. Erau vreo 15 trepte la intrarea în casă, a ieșit în ușă gazda și se vedea cum își pierde culoarea la față, se făcea alb la față, vroia să spună ceva dar nu mai putea! Mi-a făcut semn să intru în casă. Nicio problemă, l-am pupat, am intrat, dar omul tot nu putea vorbi. I-am spus:

– Stați puțin, ce vă agitați? Ce, v-am deranjat câinii?!

– Părinte, dar cum ai intrat printre dulăii ăștia, că ăștia nu știu de nimic?!

– Domnule, înseamnă că dumneata nu știi ce câini ai!

– Păi, știți de când am câinii ăștia? De când erau cât palma, nu aveau ochi, aveau vreo nouă zile!

– Da, dar i-ați dresat, nu?!

– N-au văzut dresor!

– Ei, nu se poate! Un câine de rasa asta, în momentul în care aude clinchetul acesta de releu care îți dă voie să decuplezi poarta ca să pot intra în curte, deja știe că mi-ai dat drumul.

– Nu, părinte! Nu este așa! Eu am apăsat acolo pentru că am crezut că vine băiatul, că îl trimisesem după niște lumânări, dar câinii ăștia nu au fost dresați!

– Atunci, poate că or avea ceva genetic, poate că părinții au fost dresați!

– Nu, părinte! Cred că sunt la a cincea generație de la perechea originală. Cred că este nebunia dumitale!

– Poate să fie numită și nebunie, dar cred că este convingerea că lucrurile funcționează într-un anumit fel!

De ce v-am spus lucrurile acestea? Dacă sunteți convinși că lucrurile funcționează într-un fel, ele funcționează chiar dacă în mod normal nu au cum să funcționeze! Aici este vorba și despre vindecarea orbului din naștere! Domnule, nu ai traiectoria aceea neuronală! Nu o ai, dar dacă ai convingerea că poți să vezi, vă imaginați că putem vedea extraordinar?! Întotdeauna când vă propuneți ceva, nu vă mai limitați! Știu că v-am mai spus despre lucrul acesta, dar în momentul în care lansați o problemă, ea vine cu rezolvarea! Așa cum eu, în nebunia mea, cred, încă o dată, că împreună cu părinții lui Mario vom găsi nu răspunsuri la întrebări, pentru că nu există, ci calea de a merge mai departe. Singurul răspuns este următorul: putea să se întâmple altfel? Vă spun eu: nu! Puteam să fac eu altceva? Nu! Toate acestea sunt negații spre o afirmație a vieții și în nebunia mea și în convingerea mea știu sigur că împreună cu părinții, cu bunicii, vom merge mai departe pentru că singurul mesaj este că viața merge mai departe, în aceeași cristelniță o voi boteza pe sora lui Mario, născută pe 12 septembrie. Dacă eu am acest curaj să vă spun aceste lucruri, vă imaginați că nu este de la mine curajul acesta și că Mario îmi trasmite o putere de a spune cuvinte de ale lui prin gura mea? Așa cred eu! Așa sunt convins eu, pentru că puterea vieții are mai multe aspecte. Viața nu este numai de un fel, viața nu se trăiește numai la un anumit nivel! De exemplu, a venit cineva, dimineață, și era atât de convins că începe războiul de mâine, nu știu, probabil că e luni și asta înseamnă și l-am întrebat:

– Bun, și dacă nu începe, ai măcar…

– Nu există!

– Măi, să spunem că nu începe…

Nu avea nicio variantă ce o să facă cu viața, dacă nu începe războiul!!! Și atunci am spus:

– Măi, înseamnă că e tragedie dacă nu începe războiul, după cum povestești dumneata!!!

Gândiți-vă la faptul că noi transmitem ceva. Ce transmitem? Convingerea că este bine sau convingerea că este rău?! Și eu rămân nebunul care vă va spune întotdeauna că toate sunt bune foarte!

Așadar, revenim la duminica de astăzi, o duminică a modului de viață. Este singura Evanghelie, să știți, care vorbește despre un mod de viață, explicit, cum să ne purtăm cu vrăjmașii noștri, cum să ne purtăm cu creditorii și debitorii noștri, cum să ne purtăm cu cei pe care îi avem pe lângă noi. Răspunsul este unul singur: în afară de faptul că trebuie să ne purtăm cum am vrea să se poarte ei cu noi, trebuie să știm că nici asta nu contează. Noi avem deschiderea să ni se răspundă oricum, dar important este ca în interiorul nostru să fim oameni frumoși! De aceea am ieșit cu crinul, ca să vă aduc Buna Vestire cum a adus Arhanghelul Gavriil Maicii Domnului. Acest crin, lângă această cruce a Sfântului Apostol Andrei, Crucea Tomitană, mi-au dat voie să vă spun astăzi lucruri pe care cârcotașii mei le pot considera vrute și nevrute, dar ce v-am spus este sufletul meu pus pe tavă, ca să știți că mie chiar îmi pasă de fiecare dintre voi, chiar îmi pasă ce gândiți și chiar îmi pasă să trăiți mult mai frumos decât ați făcut-o până să pășiți în biserica noastră!

Chiar am avut parte de o duminică superbă de mijloc de toamnă, iar părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, a făcut-o cu totul și cu totul specială prin cuvintele sale din ”Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor”. Îi mulțumesc că îmi îngăduie să îi redau cuvântarea aici, pentru ca ea să ajungă și la cei care nu aud dar pot citi cele scrise aici sau la cei care nu au putut ajunge la biserică dar se bucură astfel de întâlnirea cu părintele. Îi mulțumesc Veronicăi-Cristina Radu pentru înregistrarea predicii pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=snyhs05ANi0. Îi mulțumesc Nadiei Iancu pentru fotografiile care mă ajută să dau un plus de frumusețe întregii povești. Vă mulțumesc tuturor care aveți curiozitatea și răbdarea de a citi această poveste. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru gândul bun de a scrie aceste cuvinte dar și pentru a le așeza aici pentru a ajunge la cât mai multe inimi din toată lumea.