Am auzit de prea multe ori, inclusiv când eram eu copil:

– A, generația voastră! Nu e nimic de capul vostru, nu o să ajungeți nicăieri! Se termină lumea cu voi!

Mă întrista foarte tare și mi-am propus un singur lucru când eram mic, să nu fiu ca bunicii mei care nu aveau încredere în generația noastră! Nu mi-am permis niciodată să dau sugestii nepoților mei, după cum nu îmi permit față de Dumnezeu să Îi dau sugestii!

Hristos ne trimite deja într-o lume a neobișnuitului, într-o lume a inversării rolurilor, într-o lume care ne arată că ceea ce credem noi, oamenii, că trebuie să facă celălalt nu este chiar așa!

Iată-ne în săptămâna a cincea din Postul Mare, o săptămână pe care eu aș numi-o a maturității. Am început Postul stângaci, deși l-am mai ținut și altă dată, totuși simțeam că nu am găsit sensul, nu am găsit un rost și încet, încet, cu fiecare săptămână, cu fiecare denie și iată, acum, după Denia Canonului cel Mare, după Praznicul Bunei Vestiri, astăzi am săvârșit rânduiala Imnului Acatist, un Imn Acatist care are, în tradiția bizantină, cel puțin, mai mult decât se știe, o bucurie de a constata că Maica Domnului poate să biruiască și oștile acestea văzute, nu numai nevăzute sau, mai bine spus, dacă vedem ce a biruit ca oști văzute, cu siguranță că putem să tragem concluzia că le-a biruit și pe celelalte.

O mamă-mare și un cățel mic mi-au înveselit dimineața de ieri, chiar când aveam mare nevoie de asta! Îmi plac mult câinii și profit de orice ocazie pentru a-i admira, așa că recunoscând de la distanță un Yorkshire terrier, abia așteptam să se apropie din sens opus! Mi se părea ceva în neregulă cu boticul lui negru și mai mic decât în mod normal. Bunica îl purta în lesă în pas domol, al ei, căci al lui era mărunt și grăbit ca nu cumva să rămână în urma stăpânei! Știți, ea făcea un pas cât el făcea zece!