Iubirea e zborul spre soare

Când omul își pierde iubirea,

E-aidoma păsării care

Adesea se pierde cu firea,

Încetând o vreme să zboare.

Își știe aripa rănită

Și simte că zborul o doare,

Stă jos și privește uimită

La cele ce zboară spre soare.

Nu știe cu ea ce să facă,

N-a fost atât de rănită vreodată!

Să-și țipe durerea, să tacă?

Încet se desprinde de toate

Dar nu și de visu-i frumos,

Vede că multe ea poate

Chiar și căzută pe jos.

Nu țipă, că n-are la cine,

Tăcerea din jur pare grea,

Puterea-n aripi îi revine

Și zborul odată cu ea.

Trăiește și asta contează,

Deși totu-n jur e pustiu,

Speranța îi e încă trează

Și sufletul ei, tot mai viu.

Iubirea e zborul spre soare,

Cu aripi frânte de dor,

Atunci nimic nu mai doare,

Pe cer nu mai e niciun nor!

Din când în când, vreo furtună

Te face să tremuri puțin,

Atât cât să vezi vremea bună

Și zilele bune ce vin.

Pixabay picture