Copiii vor să se simtă cineva!

Am auzit de prea multe ori, inclusiv când eram eu copil:

– A, generația voastră! Nu e nimic de capul vostru, nu o să ajungeți nicăieri! Se termină lumea cu voi!

Mă întrista foarte tare și mi-am propus un singur lucru când eram mic, să nu fiu ca bunicii mei care nu aveau încredere în generația noastră! Nu mi-am permis niciodată să dau sugestii nepoților mei, după cum nu îmi permit față de Dumnezeu să Îi dau sugestii!

Știți că orice rugăciune, dacă nu sunteți atenți, devine o sugestie:

– Dă-mi, Doamne, cutare!

Aceea este o sugestie, pare… nerealizare și atunci, nu am să dau sugestii altora! Dar nu am să văd altceva decât faptul că după noi urmează o generație teribilă! În afară de faptul că, în ceea ce mă privește, îmi va plăti pensia! Eu nădăjduiesc să se întâmple asta!

Atunci când un nepot este încărcat de bucuria bunicului că el trăiește o generație nouă, deja acest lucru îl face să se simtă altfel! Îl face pe nepot să simtă într-adevăr că e cineva! Asta așteaptă copiii noștri! Nu așteaptă să le spunem noi că nu mai e ca odinioară:

– Nu mai știți voi să mai faceți cutare!

V-am mai spus și altă dată, erau fetele mele în clasa a doua și nu înțelegeam de ce nu se mai face Caligrafie, eram foarte supărat și vroiam să facem măcar un gen de Caligrafie, o nebunie! Dar când am început să îmi scriu Teza de Doctorat, cine îmi arăta cum intră programele? Fetele mele, care erau clasa a doua, clasa a treia:

– Apasă aici! Dă-i de aici!

De ce?! Asta era Caligrafia lor!!! Adică, cu degetul mic de la mâna stângă atingi litera ”a”, ”w” este lângă el, pauza dintre cuvinte este cu degetele mari, asta este Caligrafie, fraților! Așa mi-am dat seama că lumea e frumoasă, dacă știi să vezi partea frumoasă din ea!

Și Liturghia aceasta este minunată, dacă o vezi complet, nu numai ca pe o execuție, ceea ce este în finalul ei, ci ca pe o propunere, un material de construcție pentru un mod de viață! Noi am primit materiale, le-am sfințit și acum facem, până în seară, măcar, o altă Liturghie a Darurilor Înainte Sfințite!

”Să luăm aminte Sfintele cele mai înainte sfințite sfinților.”

Ne apropiem de Florii și încet, încet, Liturghia aceasta minunată a Darurilor Înainte Sfințite ne invită să vedem, totuși, această rânduială și din altă perspectivă. V-am prezentat-o ca fiind Liturghia pe care noi am început-o de duminică, atunci când am pregătit două Sfinte Agnețe, v-am prezentat-o ca fiind îndemnul ”Nimic zicând” și v-am prezentat-o ca pe o ștafetă de preluat și de dus mai departe. Acum însă mă gândesc că mai important decât toate este să avem conștiința că așa cum am avut Liturghia în care am sfințit cele pe care astăzi le-am folosit ca slujbă, să ne dea de înțeles un pas înainte, anume, și Liturghia de astăzi este pentru o altă Liturghie Înainte Sfințită. Astăzi ne sfințim ca să putem să mergem mai departe, ceea ce noi am preluat, dăm și noi mai departe, după ce sfințim ca să se sfințească și alte destine.

Cred că cel mai grăitor exemplu, ca să putem înțelege mai bine, este cel pe care îl dau când îmi aduc aminte de copilăria mea. Pe 9 mai și 25 octombrie erau două evenimente organizate, cel puțin aici, în sudul Dobrogei, în careul de onoare al tovarășilor pionieri, că noi eram tovarăși între noi, tovarăși cu tovarășa comandant de unitate, cu tovarășa comandant de detașament, nu erau băieți comandanți de detașament, maxim comandant de grupă, cum eram eu, dar asta pentru că eram băiatul directorului, nu pentru alte motive, așa era situația.

Îmi place să povestesc lucrul acesta pentru că mă marca, de fiecare dată, când era invitat un veteran de război. Bineînțeles, pe vremea aceea, prin 1972, 1973, când eram eu în clasa întâi, erau veterani și din Primul Război Mondial. Se făcea o selecție, de fapt nu știu cine organiza, cine ar fi făcut parte din… comisia de filtrare, de casting, pentru cei care cunosc foarte bine… limba română, cert este că apărea, în fiecare an, câte un bunicuț care, vă imaginați, era veteran de război, de cele mai multe ori fost prizonier și care nu putea nici măcar să spună că a fost prizonier în Siberia. Doamne ferește, cum să spună așa ceva?! De fapt, nu putea să spună mare lucru! Încercau profesorii și învățătorii să îi spună cam ce poate să spună pe acolo, dar vă imaginați că era foarte puțin probabil ca el să poată urma un anumit protocol și de cele mai multe ori spunea ”Succes în toate”, uita să spună ”tovarăși pionieri”, că după aia ar fi urmat să fie tovarăș cu noi, era o situație foarte delicată! Cert este că după ce se încheia fraza pe care o spunea, tovarășa comandant de unitate, care purta trese albastre și cu tovarășa comandant a detașamentului din care făcea parte nepotul respectivului bunic îi aduceau o cravată de pionier.

Noi nu am apucat în 1970 cravată cu tricolor, era cravată roșie, probabil cei mai tineri ca mine știu că era cravată cu tricolor, ca nu cumva să credem noi că venea totul de la ruși, nu, venea și de la noi! Nici măcar nu apăruse inelul acela celebru pe care îl căutam foarte mult când îl pierdeam! Pur și simplu se făcea un nod. Ce simplă era viața! Îți dădeau o bucată de cârpă roșie și erai tovarășul pionier! Hei, după ce se împlineau toate acestea, că aici vroiam să ajung, se împlineau toate și nepotul acela rămânea vedetă pentru tot sezonul! Tot anul acela, era lumea la picioarele lui, el era ”nepotul veteranului”, venerat de toată școala! Foarte târziu am aflat de ce bunicii mei nu puteau să vină în această situație, pentru că bunicul era chiabur, vă imaginați, nu am origini sănătoase, după multe biografii ale altora și nu am putut să beneficiez de această… traumă a copilăriei mele. Mi-aș fi dorit să fiu și eu nepotul, ca după acele evenimente, dacă era 9 mai, vă imaginați că până la vacanță era atâta timp în care să fiu și eu în centrul atenției, dacă era 25 octombrie, până venea vacanța, într-o lună jumate, aș fi fost celebru! Și nu am fost. Tare trist am fost. Și m-am tot gândit și m-am tot gândit, până când am devenit bunic și am spus:

– Uite acum pot să fac și eu ceva! Dacă nu am fost în stare să fiu nepotul acela, că nu ținea de mine, să fiu bunicul ține de mine!

Slavă Domnului, de când nepoțica mea cea mare, Anelis, este la școală, adică din Grupa Pregătitoare, clasa zero, clasa întâi, clasa a doua, clasa a treia, clasa a patra, în legătură cu… tovarășa învățătoare, țin câte două cursuri pe an. De ce două cursuri?! Pentru că acestea sunt în amintirea lui 9 mai și 25 octombrie și chiar țin foarte mult să declar acest lucru, 25 octombrie l-am mutat pe 6 decembrie și primăvara declar că deja este 9 mai. De ce am făcut lucrul acesta?! Pentru că sunt convins că urmărindu-mă toată viața dorința de a avea ceva și constatând că nu am cum să am pentru că nu ține de mine, atunci m-am gândit că dacă nu pot să am, pot să fiu ce nu am! Iată că mi-a ajutat Dumnezeu să fiu bunicul pe care nu l-am avut, în această calitate! Am avut bunici, Slavă Domnului, dar originile lor… nesănătoase mi-au atras și mie această situație!

Să știți că este vorba fix despre Liturghia de astăzi! Să spunem așa, într-un mare, mare subtil, Darurile Înainte Sfințite ar deveni ca un fel de nepot! Noi, împărtășindu-ne și printr-o anumită stare de binecuvântare, putem să considerăm de acum încolo că am sfințit darul prin noi înșine, pentru că noi suntem Hristofori, purtători de Hristos, ne-am și împărtărșit atâția, astăzi, astfel încât să devenim bunicul nepotului următor! De ce v-am spus toate acestea?! În primul rând, pentru a-mi împărtăși și a-mi ostoi această dorință de a constata după zeci și zeci de ani că lucrurile funcționează, dacă îți propui ceva și dacă ești preocupat cu toată sinceritatea să iasă ceva și în al doilea rând, pentru faptul că Liturghia aceasta am înțeles că trebuie să o văd și cu alți ochi. Eu astăzi am văzut-o cu ochii bunicului, prin ochii nepotului neputincios de a face altceva!

Vă propun ca fiecare dintre dumneavoastră să vedeți cum ați preluat ștafeta dar în același timp și cum predați ștafeta mai departe! Despre asta este vorba în Liturghia Darurilor Înainte Sfințite, am primit ștafeta și am predat ștafeta! Cui? Mă rog la Dumnezeu ca până la Florii, măcar, săptămâna aceasta, Dumnezeu să ne ajute să descoperim noi sensuri și să ne dăm seama că fiecare deșteptare a noastră este pentru Liturghie. Liturghie nu înseamnă neapărat să stăm aici în genunchi, Liturghie înseamnă tot ceea ce facem! Liturghie este și la ghișeu, când stai de vorbă cu cineva care vine să își plătească o taxă, cu cineva care vine să își depună un dosar pentru pensionare, cu cineva care vrea să rezolve ceva. Poți să o faci foarte frumos la catedră, atunci când copiii au nevoie să le împărtășești ceva! Ceva din ce?! Ceva din ceea ce ai învățat, adică Liturghia Darurilor Înainte Sfințite pentru tine, tu o predai și îi împărtășești acum, la Liturghia aceasta! Liturghia este atât de frumoasă încât are posibilitatea de a ne înfrumuseța viața! De aceea, măcar până la Florii, că nu am pretenții foarte mari, să înțelegem că ne așteaptă niște sărbători deosebite, pentru care noi, însă, să fim pregătiți să avem Darurile Înainte Sfințite!

Vă spun o mică poveste de Post taaare dulce! Dimineață, până să înceapă Liturghia Darurilor Înainte Sfințite, la părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, a venit un grup numeros de copilași însoțiți de părinți sau de bunici, pentru a fi împărtășiți! S-a umplut biserica de culoare, bucurie și veselie, cei mici ciripind între ei ca niște veritabili vestitori ai primăverii. Două fetițe de-o șchioapă se așezaseră cu dezinvoltură jos, cu picioarele încrucișate și își povesteau de-ale lor. Mi-au amintit de propria copilărie și de sporovăiala veselă și interminabilă cu verișoara mea, la Catedrală, unde ne dusese bunica ei, tot în această perioadă.

Am surprins în fotografii cum părintele Marius și-a primit micii fii duhovnicești, care nu s-au speriat de el așa cum ne speriam noi în copilărie! S-a lăsat îmbrățișat și înconjurat de copii, dăruindu-le și ceva din tolba Iepurașului de Paști, aprovizionată temeinic de Sfântul Nicolae în tot anul! Deja pot vorbi despre o preluare și predare de ștafetă, câtă vreme am reușit să trăiesc bucuria celor mici așa cum nu mi-a fost dat să o trăiesc la vârsta lor, în prezența unui preot și a unui Dumnezeu de care trebuia să ne temem… conform instrucțiunilor bunicelor noastre! Le mulțumesc celor mici pentru că ne-au bucurat privirea și sufletele și au însuflețit biserica, așa cum numai naturalețea lor poate să o facă! Ei nu își propun să ne bucure sau să ne mulțumească în vreun fel, așa sunt ei și le reușește de fiecare dată să fie minunați!

Îi mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a-i reașeza aici cuvântarea de astăzi și pentru zâmbetul și bucuria cu care merg mai departe, pentru că sărbătorile acestea chiar sunt deosebite, venind după un Post atât de deosebit!

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru acest dar minunat al scrisului, prin care pot să primesc ștafeta și să o dau mai departe celor care au curiozitatea și dorința de a se bucura citind aceste rânduri despre noi, copiii de toate vârstele.

Îi mulțumesc Nadjei Iancu pentru înregistrarea cuvântării de astăzi, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.facebook.com/nadja.iancu/videos/1439754414546455.

Vă mulțumesc că ați citit aceste rânduri pe care le-am scris cu toată bucuria copilului din mine care nu și-ar fi imaginat nici în cele mai îndrăznețe vise că va ajunge să cunoască și să dea mărturie despre… un preot care ne iubește pe toți, primind ștafeta de iubire de la Dumnezeu, pentru a ne-o da mai departe!