Ce facem după ce primim ce ne dorim?!

Eu de când mă știu pe drumul Teologiei, nu m-am rugat să ajung, pentru că știam că ajung, m-am rugat să fiu vrednic. Când am aflat că este un singur loc la Facultate, în 1987, nu m-am rugat să fie al meu, ci m-am rugat să fiu vrednic. Când am venit aici și am depus o cerere pentru a fi diacon la Catedrală, nu m-am rugat neapărat să se facă… pârtie și să mă duc acolo. E adevărat că nu aveau post pentru așa ceva, dar nu m-am rugat să se dea lumea la o parte. Orice sistem să știți că are niște reticențe față de tinerii care vin. Să știți că eu am fost și tânăr, nu am făcut 61 de ani alaltăieri!

Când am văzut așa o reticență, mi-am spus că nu este nicio problemă. M-am dus în învățământ, am predat bine merci, mi-am programat deja prima inspecție pentru grad, gata, intrasem în normal, dar seara mă rugam să fiu vrednic să fac ceea ce trebuie să fac! Acum, în săptămâna în care deja am pășit, cu ani în urmă am primit vestea că trebuie să fiu la Catedrală, să fiu hirotonit ca să rămân diacon acolo. Atunci nu a fost o mergere la nuntă altfel decât de la colțuri și de la garduri (n.a. trimitere la ”Nunta fiului de împărat”), deja nu mai eram nici pe strada principală, adică a Teologiei! Eram la școală, școala generală, avusesem deja prima inspecție, cu 15 profesori de Muzică specialiști ai orașului și îmi vedeam de treabă. Deci e clar că de la colțuri și de la garduri, eu așa am fost adunat! Numai că atunci când am intrat, mi-am spus că trebuie să acopăr ceea ce nu am, că nu credeam că am haină de nuntă, dar știam că am o voce, știam că știu rânduiala, știam că știu să mă rog și știam că aici îmi este locul.

Drumul unui tânăr nu este esențialul, ci privirea tot timpul la destinație, dar fără să uiți de lateralele pe care trebuie să le vezi. Chiar am avut, săptămâna trecută, un examen cu anul I, niște… bobocei care nu știau prea mult ce este acela pian complementar, sună într-adevăr exotic, nu pian pur și simplu, ci pian complementar! Le-am explicat că e un fel de pian de mâna a doua, dar să nu se supere pe mine, așa cum nici eu nu m-am supărat că nu este specializarea mea numărul unu, ci complementară, pe lângă, adică:

– Eu vă învăț să cântați la pian ca să descifrați o partitură.

Au început să se lumineze, ei credeau deja că, aoleu, ce e pe ei cu pianul complementar! Nu! Ce e pe ei, este și pe mine, asta este toată povestea și le-am explicat că ei, de fapt, se îngrijesc de ce nu trebuie. Calitatea de student nu ține nici de prezența lor, nici de prezența noastră! Calitatea de student ține de atitudinea lor, să aibă atitudine de student, să știe că au terminat un liceu, chiar dacă unii l-au terminat acum patruzeci de ani, avem și genul acesta care tot studenți sunt.

Am avut parte de niște profesori foarte exigenți, fermi, care nu puteau să fie influențați de absolut nimeni și la examene, dacă nu aveai cravată, sacou și nu erai bărbierit cu maxim două ore înainte, nu erai primit la examen! Erai dat afară ca din Evanghelia de astăzi, ”Nu ai haină de nuntă”! Călugării bineînțeles că erau singurii care aveau voie să poarte barbă și reverendă, bineînțeles, rasă și am avut un coleg care a venit și el… crezând că are barbă. Adică avea barbă omul și când a fost invitat să iasă afară, a spus:

– Nu vă supărați, dar eu am barbă, nu îmi puteți spune mie că sunt nebărbierit!

Ghinionul colegului a fost că am avut în clasă și un alt coleg, actualmente ierarh, pe care l-au chemat de față și au spus:

– Domnule student, asta înseamnă să ai barbă! Dumneata ești nebărbierit!

Bineînțeles că dacă comparăm o barbă până la brâu cu una de un centimetru, părea fix nebărbierit și l-au dat afară! Nu a contat că era șef de promoție! A trebuit să intervină după aceea ca să poată da examenul.

Am în față și niște oameni care se pregătesc pentru examene, în afară de studenții pe care îi avem în… subordine! Sunt oameni care au și examene ale vieții, cum este rezidențiatul, cum este Baroul, sunt mai multe, oameni care sunt în alt gen de examinare față de un examen de sesiune. Pentru acești oameni vorbesc acum despre ceea ce am descoperit eu însumi pentru mine! Ne preocupă prea mult cum să ajungem undeva, cum să obținem ceva. Ar trebui să ne preocupăm altfel, anume ce vom face după ce vom ajunge acolo!

Poate că cei de la colțuri și de la garduri, care nu mâncaseră de vreo două, trei zile, se gândeau cum o să ajungă într-o casă încălzită, să mănânce și ei pe săturate din bucate domnești, cum a fost nunta fiului de împărat. Și iată că au ajuns! Vom ajunge și noi, cei care vrem neapărat să ajungem într-un loc! Până la urmă, și dacă vrem, și dacă nu vrem, ajungem, dar problema nu este dacă ajungem sau nu, ci dacă suntem vrednici să ocupăm locul acela! Să vă gândiți de acum înainte la examenele pe care le mai aveți în viață! Să nu credeți că de la șaizeci de ani încolo nu mai aveți examene, eu unul, personal, mă pregătesc pentru sesiune și știu ce înseamnă, problema nu este dacă și în ce fel ne pregătim, ci dacă suntem sau nu vrednici de a ocupa pozițiile în urma examenelor care ne vor lăsa să accedem.

Am să îmi permit să vă spun ceva. La începutul săptămânii, am pus mâna pe celebrele noastre posibilități de informare, nedeplasându-mă la cele tradiționale, cum ar fi Calendarul Ortodox. M-am dus, am dat căutare pe internet, ”Calendar Ortodox 2026, Ianuarie”, mă uit la data de 25 ianuarie și ce credeți că găsesc?! Duminica a XIV-a după Rusalii! Puteți să și verificați chiar acum, în timp ce eu vă spun câte ceva despre respectiva duminică a XIV, în care ni se vorbește despre invitația la nuntă pe care o face fiul de împărat.

Știți, și acum dacă te duci la nuntă, te întreabă, în ultima săptămână, câte persoane sunt. La începutul începutului, cu doi ani, doi ani și jumătate înainte, când te duci la restaurant să pregătești evenimentul, te lauzi acolo că ai trei sute, că ai patru sute de invitați și încet, încet ajungi cu optzeci, dar trebuie să îi spui omului, în ultima săptămâna dinaintea evenimentului, că îți vin optzeci de invitați! Și dacă îți vin șaizeci, tot optzeci plătești! Dacă îți vin zece, tot optzeci plătești!

Ei și revenind la nunta fiului de împărat, omul acesta când a văzut sala aceea așa de mare, că doar era împărat, a spus:

– Duceți-vă la colțuri și la garduri și aduceți-i aici pe toți!

Și i-au adus, s-a umplut sala și a venit împărtatul și i-au căzut ochii pe unul care nu avea haine de nuntă! Și le-a spus:

– Luați-l și duceți-l la răcoare!

Toată copilăria mea, adolescența și slujirea mea până la începutul acestei săptămâni, când am început să fac pregătirea pentru predică, eu fiind sigur că despre asta am să vorbesc și chiar asta am să și fac, am fost supărat:

– Cum adică, să îl chemi pe om, să îl bagi în casă cu forța, după care să îl întrebi de ce nu are haină de nuntă?!

Adică:

– De ce ai bască? Dacă nu ai bască, de ce nu ai, dar când ai, de ce ai?!

M-am gândit în fel și chip și să știți că numai Zaheu m-a salvat! Bine, acum, eu am și chipul lui Zaheu, pentru că sunt cel mic de statură care trebuie să se suie într-un dud ca să vadă câte ceva de pe stradă! Și m-a ajutat Zaheu, cum credeți?! Când am fost redirecționat, știți, ca Waze-ul cu redirecționarea traseului, când am văzut că duminica aceasta este vorba despre Zaheu, nu despre nunta fiului de împărat, m-am întrebat ce mă fac, că trebuie să leg cele două evenimente, înseamnă că este un semn, eu cred și în lucruri de genul acesta! Și mi-am dat seama că definiția nunții fiului de împărat este definiția venirii noastre acasă. Am venit acasă și mai este un aspect foarte interesant, care m-a salvat efectiv de la a mai gândi de rău despre ideea de a chema un om care nu vrea să vină dar tu îl iei cu forța și când vine lângă tine, îi spui:

– Vai de mine, dar nu ai haină!

De parcă eu nu știam când te-am luat de la colțuri și de la garduri că nu ai haină! Și aici mi s-a dezlegat în sfârșit subiectul pentru care vreau să îmi cer iertare și în același timp să îi cer ajutor lui Zaheu, că am să vorbesc despre priorități!

Cum aș putea să îi egalizez eu pe toți?! Nu! I-am luat de pe la colțuri și de pe la garduri și acum îi cert că nu au haine de nuntă?! Nu, le spun:

– Tu ai haină de nuntă dar tu nu știi că ai haină de nuntă! Hipnotizează-mă, uită-te la mine frumos, vorbește-mi frumos și nu am să mă mai uit dacă ai sau nu haină de nuntă! Prezintă-mi-o!

Dacă cei de la colțuri și de la garduri s-ar fi uitat și împrejur și ar fi realizat că Împărăția Cerurilor este în ei, cu siguranță că nu ar mai fi fost atât de neglijenți. A nu avea haină de nuntă nu înseamnă a fi îmbrăcat în zdrențe, ci a avea haine murdare! Nu a fost acuzat că are zdrențe pe el, hainele pe care le avea nu arătau a fi haine de nuntă. Ce putem noi să facem?! În loc să șlefuim calea de la noi până la ținta pe care vrem să o atingem, trebuie să ne gândim că vom ajunge, nu este treaba noastră asta! De ce Îl lăsăm pe Dumnezeu în afara ecuației acesteia?! Pentru că avem un reflex educațional să credem că prin noi înșine putem să facem ceva! Nu! Nu putem să facem nimic! Cel mult, putem să ne gândim dacă suntem vrednici sau nu să ajungem la destinație!

Ei, imaginați-vă că plecați de aici până la București și acolo aveți de rezolvat multe lucruri. Trebuie să vă întâlniți cu oameni care iau decizii după cum vă văd îmbrăcați, vă duceți să fiți imaginea unei instituții și când ajungeți acolo, sunteți deja obosiți de tot ceea ce înseamnă pregătire, de tot ceea ce înseamnă itinerariu și de tot ceea ce înseamnă circulație haotică și așa mai departe. Omul acela care vă așteaptă acolo, bine merci, într-un birou, asta face el cinci zile pe săptămână, de la 8 la 16, dacă vă va vedea obosit și necooperant, eventual și fără vreo… atenție într-un buzunar sau în altul, vă va trata ca atare și o să vă spună foarte, foarte direct:

– Nu ai haine de nuntă, ce cauți aici?!

Dar, dacă noi, de când plecăm de acasă până când ajungem la destinație în biroul respectivului, avem gândul depărtat de trafic, depărtat de orice îngrijorare și avem numai și numai gândul despre cum să ne facem noi vrednici de a obține ce vrem de la omul din birou, atunci să știți că nu vom primi niciodată replica:

– Nene, nu ai haine de nuntă! Luați-l!

Personal, îmi aduc aminte că în 1999, m-am dus, trimis de Universitate, cu dosarele de acreditare a Facultății de Teologie, Litere și Teologie, Istorie. Mi-am făcut temele de acasă dar nu mi-am dat seama că voi ajunge într-o situație în care să dau mărturie, este puțin spus, să dau socoteală pentru ce era în dosarele acelea, dar m-am gândit cum să fac pregătirea perceptivă și am luat o icoană cu Maica Domnului. Era o icoană care la prima vedere, băgai mâna în foc că este originală și că este foarte scumpă și așa mai departe, dar care de fapt era o litografie lipită, dată frumos cu lac, cum aveam noi pe la biserică. M-am dus și când am oferit icoana, bineînțeles că s-au deschis Cerurile! Deja intrasem la nuntă cu ce trebuie! Și, așa, ca din întâmplare, nenea care deja luase dosarele mele să le pună deasupra unui vraf de dosare care deja împlineau trei ani și jumătate și ale mele, în loc să fie pe undeva pe dedesubtul acelora, erau primele, așa, din curtoazie, probabil, ca să îmi aprecieze munca, deschide primul dosar și spune:

– Da, 1.180 de pagini.

Deschide și al doilea dosar și găsește 1.002 pagini!

– Probleme?!

– Nu, ambele au 1.002 pagini, dați-mi să scriu și să semnez, numai că primul mai are niște state de plată pentru cei cu plata cu ora, mă rog, niște lucruri care…

Mă spovedesc acum și vă spun că erau niște lucruri… inventate pe loc, că așa funcționează! Și dacă am scris cu mâna mea că dosarele conțin același număr de pagini cu un adaos la primul, omul a acceptat. Nu am ajuns acasă bine și deja se sunase la Universitate că s-a stabilit ziua și ora inspecției, peste o lună de zile! Alții au așteptat trei ani și jumătate!

Și acum vă spun că nu contează cum ajungi, nu contează cine te propulsează, ci contează să te rogi să fii vrednic pentru ceea ce dorești să obții! Ajungi acasă, poate că nu în fiecare seară, așa cum ajung eu, sunt navigatori care ajung o dată la câteva luni, ajung acasă, totuși, dar ce facem pe drumul unei zile întregi? Trebuie să știu că ajung acasă, nu mă gândesc toată ziua cum ajung acasă, ci trebuie să mă gândesc dacă acasă sunt în stare să produc o atmosferă de familie, dacă am copii, cu copiii, dacă am nepoți, cu nepoții, cu soția mereu! Asta trebuie să fie grija! Vedeți?! Numai că noi am fost învățați la școală să fim prezenți dar nu așa prezenți, să avem variante ajutătoare și așa mai departe.

V-am spus și cum se vine acasă. Nu intrați acasă, așa, crezând că dacă ați pregătit, printr-o relaxare, o stare zen, o să găsiți și acasă aceeași atmosferă! Nu! Nu găsiți acasă atmosfera, ci o faceți! Și vă duceți sfioși și în câteva clipe veți afla ce ați greșit, ce ați uitat, ce ați omis:

– Ai luat pâine?!

– Știai că nu mai avem sare de mult?!

– S-a terminat apa!

Drept pentru care, nu intrați în casă cu pieptul înainte! Intrați, așa, smeriți, cu spatele și când ați auzit ce vi s-a spus, răspunsul este foarte simplu:

– Dragă, eu acum plec că mi-am adus aminte că nu am luat apă, că nu avem pâine și s-a terminat sarea!

Asta este atitudinea! Tu o faci!

Dar dacă tu te duci acasă și când auzi ce ți se spune, răspunzi:

– A, știi câte am avut eu astăzi pe cap?! Am uitat!

Nu asta este soluția, pentru că la un moment dat, cel care a fost admonestat că nu are haine de nuntă, putea să spună:

– Nu te supăra, dar ești puțin… așa, adică, eu stăteam acolo, bine merci, îmi dădea altul ceva de mâncare! E adevărat că e mai cald aici, văd și că pe masă sunt bucate împărătești, dar pe mine m-au luat cu forța, aici! Întreabă-i pe ei de ce nu m-au selectat!

Ei, vedeți? Cam așa stau lucrurile, dacă nu ai haine de nuntă, dar cum să ai haine de nuntă?! Haina de nuntă este smerenia, cum v-am spus adineauri:

– Da, dragă, acum plec! Gata, știu ce am greșit!

Și am plecat să rezolv! Contează foarte mult care este atitudinea față de traiectoria noastră în viață! De multe ori, noi credem că trebuie să învățăm să depășim un examen, să îl promovăm și așa mai departe, dar nu are nicio relevanță!

Credeți că numai unul singur de la colțuri și de la garduri era îmbrăcat zdrențăros și vai de capul lui? Și totuși, numai unu nu avea haine de nuntă. Eu vă spun ceva, niciunul nu avea haine de nuntă, la o nuntă de împărat nu te duci cu haine de pe stradă! Ca să nu mai vorbesc despre doamne, care trebuie să își facă o programare la coafor cu două luni jumate înainte, la manichiură cu trei luni și la coloratul părului ca să obțină vopsitul în săptămâna respectivă, trebuie să știe cu șase luni înainte când este ziua respectivă! Nimeni nu vine la nicio nuntă fără haină! Și totuși, cei de la colțuri și de la garduri cu siguranță că niciunul nu avea haină de nuntă, dar aveau ce?! Probabil că aveau respect, că știau să își manifeste bucuria că sunt acolo, că erau luminoși că în sfârșit o să stea la căldură, că în sfârșit sunt și ei considerați oameni! Asta era haina lor de nuntă! Îmi permit să vă spun că cel care nu avea haină de nuntă va fi fost un supărat pe viață care a spus:

– Ei și ce?! Mănânc și mă satur și după aia iar mi-e foame!

Ăsta nu avea haină de nuntă și ăsta merita să fie dat afară!

Casa în care ne ducem și avem pretenția să găsim o atmosferă este casa nunții fiului de împărat! E casa noastră, dar dacă avem pretenția să găsim atmosfera creată, eventual lumânări și panglici roșii și petale de trandafir pe unde vom călca, deja asta înseamnă că am lăsat haina de nuntă, nu avem haină de nuntă! Haină de nuntă înseamnă salopetă, dacă e nevoie să repari ceva, înseamnă lavete cu care să ștergi, dacă este de șters ceva. Asta este haină de nuntă, adică atmosfera tu o faci! Altfel, suntem educați să stăm numai așa și să așteptăm. De aceea nu primim, pentru că stăm să așteptăm!

Dacă vă invită cineva, nu vă gândiți cu ce sunteți îmbrăcați! Gândiți-vă numai la aspectul acesta: înseamnă că a mai invitat și pe altcineva mult mai vrednic decît mine, din punctul lui de vedere, dar acesta nu a avut haina de nuntă a disponibilității! Aveți disponibilitatea de a sta să ascultați pe cineva, aceasta este haina de nuntă! Inclusiv pe șef, să știți că nu toți șefii sunt cusurgii că așa e Fișa Postului, dacă nu ați citit Fișa Postului unui șef, să știți că scrie, așa, cu un Arial foarte mic (corp de literă), să fii nu mai spun cum, că suntem într-o oră de maximă audiență, să fii nesuferit! Probabil că la unii scrie, unii citesc și alții nu citesc, asta este diferența, că la toți scrie, să știți! Când ești șef, trebuie să dai cu pumnul în masă, dar unii nu citesc, toți știu, de fapt, dar unii folosesc și unii nu folosesc!

Ei bine, dacă intrați cu disponibilitatea să fiți desființat în secunda următoare, veți fi avansat în cealaltă secundă, să știți! În urma disponibilității că sunteți pregătit să primiți ce este mai rău! Asta este cheia, asta este haina de nuntă, pentru că fără această disponibilitate nu se rezolvă absolut nimic!

Dacă cineva vine la dumneavoastră și vă cere un sfat și vă grăbiți imediat să vă cerneți tot ceea ce ați citit despre respectivul lucru și imediat să îi transmiteți, greșiți! Haina de nuntă pe care o cere cel care vrea un răspuns este să nu i-l dai, să fii empatic, atât! Credeți că are cineva nevoie, când te întreabă ce ne facem că vine peste noi războiul, să te apuci să îi spui că de fapt nu este asta, că de fapt e prețul petrolului, că de fapt sunt cerealele… ?! Nu de asta te-a întrebat. Vrea să știe că și ție îți pasă și eventual să dai mâna cu el și să îl întrebi și tu pe el:

– Chiar așa, ia spune-mi și mie, că poate nu știu toate amănuntele!

Și el se descarcă, de asta are el nevoie, nu are nevoie să îl mai încărcați și dumneavoastră cu altceva, nici măcar cu așa-zisele lucruri bune! Eu vă spun din experiența mea de cel puțin patru ani cu războaiele astea pe la uși că un om îngrijorat nu poate fi scos din îngrijorare de către altcineva, ci poate să se simtă mai bine, dacă acel altcineva dă dovadă că îi pasă de el și că este lângă el, atât, și el va ieși singur din această stare de îngrijorare. Asta înseamnă să intri într-o zonă mult superioară pregătirii tale, mult superioară la tot ceea ce îți spun alții că trebuie să faci.

Nonșalanța, bucuria și disponibilitatea de a sta la dispoziția celorlalți să știți că este cheia, este haina de nuntă! Altfel, dacă vă șlefuiți, dacă vă spilcuiți, probabil că veți ajunge să fiți dați afară pentru că fără să vă dați seama, vă șlefuiți de prea multă vreme și costumul pe care îl aveți nu se mai poartă, că barba aceea pe care o purtați este ori prea mare, ori prea mică, ori nu se mai poartă un centimetru de contur și atunci, oricât v-ați spilcui, tot nu aveți haină de nuntă pentru că haina de nuntă nu este una exterioară! Haina de nuntă este pregătirea și disponibilitatea!

Haina de nuntă ține de cel care te-a invitat, într-o proporție mai mică sau mai mare, dar sigur ce ține de noi este atitudinea! Trebuie să îl faci pe cel de lângă tine să nu vadă cu ce ești îmbrăcat! E adevărat că eu nu am spirit de observație, dacă mă întreabă doamna mea cu ce era îmbrăcată X sau Y, nu pot să îi spun asta, dar în general, cine te face să nu știi cu ce era îmbrăcat, înseamnă că acela te-a hipnotizat și a avut haină de nuntă!

Știți despre domnișoara aceea care a venit la un joc mare, cu o miză extraordinară, la Cazino, și toți aruncau zarurile și i-a venit rândul și ei. Era un pot extraordinar de mare, o avere! Și ea a spus:

– Nu vă supărați, eu am un ritual.

Și a început să se dezbrace. Și s-a dezbrăcat de tot! A spus că este ritualul ei. A luat zarurile, a aruncat, le-a zâmbit și-a luat potul și a plecat! Și crupierul, după vreo douăzeci de minute, când și-a revenit, a întrebat:

– A văzut cineva ce zaruri a aruncat?

Asta înseamnă să ai haine de nuntă, să fii conștient de valoarea ta și să știi ce să folosești! Eu acum nu o să mă apuc să mă dezbrac, vă dați seama, dar important este să știți cum stau lucrurile! A avea haine de nuntă ține de noi, nu de zdrențe, nu de imposibilități de a fi în ton cu moda! Dacă vom fi în ton cu moda, vă imaginați că dacă stai la garduri doi ani, s-a terminat, că nu mai este culoarea anului, nu mai este modelul anului și degeaba ești tu spilcuit, că nu se mai poartă freza într-o parte, nu se mai poartă chelie, vă imaginați că toate se duc și tu spui:

– Păi, dar cum?! Eu am dat și bani mulți pe look-ul ăsta al meu!

Păi, dacă look-ul tău ține de o modă trecătoare, zâmbetul nu este trecător! E la modă oricând! Așa că prin haina de nuntă nădăjduiesc că Zaheu, vameșul, m-a exonerat de obligația de a vorbi exact despre el și îi mai și șoptesc, așa, că nu am vrut să îi pun în inferioritate pe cei care lucrează pe la ANAF, că știu și oameni foarte cumsecade la ANAF și la toate serviciile de taxe și impozite, am și câțiva consilieri locali care îmi sunt fii duhovnicești și pe care îi salut pe această cale. Cred că Zaheu, prin faptul că discutăm de la egal la egal, eu cu Zaheu pot să mă uit ochi în ochi, așa, la orizontală, cred că mă iartă!

Încet, încet parcă suflă, așa, în ceafă, perioada Triodului, Postul cel Mare și iată că am ajuns la Duminica a XXXII-a după Pogorârea Duhului Sfânt, o duminică în care Sfinții Părinți au rânduit a începe… pregătirea pentru pregătirea Postului cel Mare! Nu știu acum dacă și în perioada aceea a lui Zaheu, societatea se preocupa ca la începutul anului să se adune dările, dar astăzi, parcă îmi sună în cap Fiscul! Astăzi este predica despre ANAF, predica despre dări, dar am vorbit de atâtea ori despre ea, încât am… lovit cu mantă!

V-am spus toate acestea pentru că aseară mi-au căzut ochii pe un cuvânt de-al meu din 2014 și mă minunam că acum doisprezece ani erau cam aceleași probleme. Chiar vorbeam despre un TVA de 24% și mi-am spus, Doamne, nu se poate, dacă le mai spun oamenilor și anul acesta, înseamnă că chiar merit să fiu dat afară că nu am haine de nuntă! Și am spus să îmi iau haina de nuntă! Aceasta este haina de nuntă, nu vă mai gândiți cu ce veți plăti taxele, gândiți-vă să fiți sănătoși, să aveți serviciu, să nu fiți dați afară și să vă purtați atât de frumos încât dacă nu mai întrebați cu ce veți face față, cu siguranță că Dumnezeu vă va îngădui și atunci când vor veni niște scadențe, voi nu veți mai fi cum sunteți acum, la colțuri și la garduri, adică cu mâna întinsă pe undeva și veți fi chemați la nuntă pentru că alții nu au putut să se ducă din varii motive! Eu mă rog bunului Dumnezeu să fim vrednici, chiar dacă suntem acum la colțuri și la garduri, chiar dacă nu ne merge chiar așa strălucit! Să ne gândim că haina de nuntă nu ține de poziția noroiului pe care îl avem la picioare, ci de atitudinea de a nu ne uita la picioare, ci de a ne uita în sus, la Dumnezeu care ne dă într-adevăr haine de nuntă! Zaheu, îți mulțumesc!

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că pot să exprim prin cuvinte scrise cu (ne)răbdare și emoție o bucurie pe care o pot da mai departe, uneori mai stângaci, alteori poate prea entuziast, dar cine trece pragul Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și primește îmbrățișarea dar și bogăția de povești de viață mereu actuale din cuvântările părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al bisericii, știe ce simt, iar cine nu știe, are ocazia să afle! Îi mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a reașeza piesele din minunatul său puzzle al cuvântării de astăzi, pe care vă mulțumesc că ați avut curiozitatea să le aflați citind aceste rânduri.

A fost o frumoasă transformare a unei erori a… Ortodoxiei online, prin împletirea a două predici, cum numai părintele Marius poate face, pentru a nu lăsa dezamăgiți nici pe cei care își așteptau predica anunțată online, dar nici pe cei care căutând în ediția tipărită a calendarului își doreau să afle despre Zaheu. Este, dacă vreți, aidoma acelor cărți în variantă virtuală versus varianta tipărită, cea răsfoită și trăită. Și totuși, materialul, adică haina în sine, își pierde repede valoarea în fața virtualului reprezentat de ceea ce se simte și nu se vede decât prin zâmbet. Minunată idee a zâmbetului care este la modă tot timpul! Haina de nuntă a smereniei, a recunoștinței și a atitudinii frumoase față de viață este lăsată moștenire asemenea iei din lada de zestre despre care părintele făcea vorbire într-o altă cuvântare a sa.

Știți cum era biserica astăzi? Plină cu oameni de toate vârstele, tineri toți prin simțire! Dacă au plecat acasă măcar cu raza de soare simțită dar și văzută de mine pe drum, tocmai pentru că nu mai priveam în jos, cu siguranță că nu numai până în seară, cum ne spunea părintele în alte ocazii, ci până la următoarea sa cuvântare cel puțin, orașul acesta va fi mai frumos pentru că imaterialul, sentimentele și trăirile frumoase se propagă mai lesne decât… hainele grele de iarnă! Și pentru că tot îmi place să îl numesc pe părintele Marius, duhovnicul românilor de pretutindeni, să știți că lumea toată se face mai frumoasă prin noi! Îi mulțumesc Cristinei Veronica Radu pentru înregistrarea predicii, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=yG5kWXN1Eek