Icoana sufletului nostru

Ne aflăm la început de Triod, la început de lună și la început de Post către Înviere. Atunci când aflăm că urmează o perioadă de post, parcă ne furnică, așa, pe șira spinării, câte un gând. Niciodată omului nu îi este chiar așa de ușor să își înfrâneze pornirile și nu trebuie să credem că este nefiresc să ne speriem de întuneric sau să ne speriem de necunoscut, sau să avem teamă că începem o perioadă altfel decât alta, sau chiar că ne temem de întâlnirea cu cineva pe care nu l-am văzut de mult. Sunt lucruri firești, fac parte din firea omului.

Iată că pentru a ne pregăti pentru acest drum care începe astăzi spre Înviere, Sfinții Părinți au rânduit ca în această perioadă să ne pregătim, timp de trei săptămâni, cu niște cuvinte de-ale Mântuitorului, cu niște parabole, pentru ca încet, încet, odată cu Postul, să mai adăugăm câte ceva la ceea ce înseamnă urcușul nostru duhovnicesc. Primele trei săptămâni din această perioadă a Triodului, o perioadă deosebită, sunt închinate Pildei Vameșului și Fariseului, astăzi, în prima duminică, apoi, duminica viitoare, Fiului Risipitor, în a treia duminică, Dreptei Judecăți și lăsatului sec de carne, iar apoi, a patra duminică este închinată Izgonirii lui Adam din Rai. Iată că aceste trei săptămâni mărginite de patru duminici ne vor pregăti să intrăm în Postul Mare.

Astăzi, Sfinții Părinți ne propun una dintre cele mai scurte parabole pe care a rostit-o Mântuitorul, vreodată. Dar, mare atenție, se adresează celor care se îndreptățeau pe ei înșiși și îi disprețuiau pe ceilalți! Spune Sfântul Evanghelist Luca:

– ”Zis-a Domnul Pilda aceasta:

– Într-o zi s-au suit la Templu doi oameni, ca să se roage. Unul era vameș și altul era fariseu și fariseul se ruga în sinea lui, zicând:

– Doamne, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, desfrânați, sau ca acest vameș! Dau zeciuială din toate câte am și postesc de două ori pe săptămână!

Însă, mai în spate, neîndrăznind să ridice ochii spre Cer, vameșul își bătea pieptul, zicând:

– Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Și Mântuitorul încheie cu o concluzie, spunând:

”- Adevărat vă spun vouă că acesta s-a întors mai îndreptat la casa sa decât acela, pentru că oricine voiește să se înalțe pe sine se va smeri și cel ce se smerește pe sine se va înălța!”

Cu siguranță că toți ne vom regăsi unii într-o parte, în rugăciunea vameșului, alții într-o parte, în rugăciunea fariseului. Acum trebuie să vedem, față către față, icoana sufletului nostru și să nu uităm că și noi, de exemplu, atunci când venim la biserică și am venit de mai multe ori decât alții, vedem stângăciile celorlalți și, fără să ne dăm seama, slobozim câte un gând de genul:

– Mulțumesc, Doamne, că am trecut de etapa asta!

Nu este altceva decât ce a spus fariseul:

– Mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca acesta, să mă bâlbâi în pași sau să nu știu care icoană este mai importantă și unde să mă duc prima dată!

Ne-a trecut prin cap! Dacă ne-a trecut așa ceva prin cap, măcar o dată în viață, trebuie să știm că astăzi nu trebuie să dăm cu pietre în fariseu! Sau, de câte ori nu ne ducem pe la serviciile noastre și avem, în timpul Postului sau miercurea și vinerea, câte un borcănel cu măsline sau cu zacuscă și îi vedem pe ceilalți cum se desfată cu slana și cu pita și așa mai departe și spunem:

– Doamne, Îți mulțumesc că m-ai ajutat să țin Post!

E același lucru. Fix același lucru! Problema este următoarea: ce învățăm noi de astăzi, pentru că dacă ne-am adunat aici și iarăși mulțumim că noi suntem aici și alții sunt acasă și, vezi Doamne, noi am făcut mare lucru că am venit pe ploaia asta și ne-am adunat aici, iar ne așezăm în ceata fariseilor! Dacă tot am venit aici, haideți să învățăm ceva!

Ani de zile v-am tot vorbit despre smerenie, despre părerea de sine, despre una, despre alta. Ei bine, astăzi m-am gândit să vă vorbesc puțin despre vameș și fariseu sau despre întâlnirea omului cu Dumnezeu, prin sine însuși. Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să vă spun, am să vă aduc în imagine un obicei al unui popor vecin cu noi. ”Poporul rus, care bine ne-a adus”, prin anii `50, are un obicei foarte interesant și trebuie să îl știți. Atunci când un chef, aș putea să spun tovărășesc, ca să rămân în această atitudine rusească, începe să se încingă mai puternic, unul dintre cei care rămân mai lucizi ce face?! Se uită dacă este vreo icoană în respectivul local sau unde se află ei, poate în casa unuia, și se duce foarte frumos și întoarce icoana cu fața spre perete, ca să continue cheful! Să știți că și în localuri au câte o icoană.

Cam asta este atitudinea noastră, atunci când greșim, credem că Dumnezeu poate să fie întors puțin spre perete, să nu ne vadă, dar Dumnezeu știe de noi nu numai atunci când este cu fața spre noi pentru că Dumnezeu este tot o față și se uită mereu la noi! Acum să vedem însă care este atitudinea lui Dumnezeu față de noi! Dacă atitudinea noastră față de Dumnezeu este ca atunci când greșim să ne ducem să întoarcem icoanele, atitudinea lui Dumnezeu față de noi se apropie foarte mult de înțelesul următoarei istorioare, pe care aflând-o, m-am impresionat așa de tare încât trebuie să v-o spun.

Se spune că odată, un bătrân s-a dus la o consultație și a văzut că întârzie medicul și a întrebat-o pe asistentă:

– Mai întârzie mult?

– Nu, nu întârzie de obicei.

Și a așteptat omul primul sfert de oră, să spunem așa, după care a început să intre în panică. Și asistenta l-a întrebat:

– Dar care este problema?

– Trebuie să îmi schimbe pansamentul.

– A, nu e nevoie să vină domnul doctor, vi-l schimb eu!

– Da, dar dacă ați putea mai repede, pentru că eu în douăzeci de minute trebuie să mă duc undeva, la o întâlnire foarte importantă! Mă întâlnesc în fiecare dimineață cu o persoană și trebuie neapărat să fiu, ca nu cumva să întârzii și să își facă griji.

Și, în timp ce îl pansa, omul a început să vorbească despre persoana cu care trebuie să se întâlnească:

– Eu în fiecare dimineață iau micul dejun cu soția mea.

– Păi, cum adică?!

– Da, ea nu mai poate să stea acasă, este la azil și eu în fiecare dimineață am grijă ca la ora nouă fix să fiu acolo și să iau cafeluța, să iau micul dejun împreună cu ea.

– Da, dar nu vă poate înțelege dacă întârziați într-o zi?!

– Nu, pentru că ea nu mai știe cine sunt! Ea este de mult bolnavă, are Alzheimer și nu mă cunoaște, nu știe cine sunt.

– Păi, atunci, e mai simplu dacă întârziați!

– Da, dar eu știu cine este ea!

Așa se întâmplă cu Dumnezeu. Relația lui Dumnezeu cu noi este una dincolo de ceea ce credem noi că este relația noastră cu Dumnezeu! Relația lui Dumnezeu cu noi este una sinceră, este una care trece peste granițele păcatelor noastre, este una care trece dincolo de acatistele pe care le-am citit sau nu le-am citit și îmi aduc aminte de părintele Arsenie, care spunea:

– Tată, venea cineva la mine și în mod regulat, aproape, se văita că nu a reușit să facă rugăciunile de dimineață și le-a făcut seara! Mare lucru! Tipic, tipic și la inimă nimic!

Nu asta vrea Dumnezeu de la noi! Sau noi credem că dacă dăm din timpul nostru o stare de jertfă, gata, am rezolvat relația cu Dumnezeu! Nu!

S-a dus o fiică duhovnicească la părintele său și i-a spus:

– Părinte, să știi că eu m-am săturat de atâtea acatiste! Citesc dimineața trei, pe la prânz, încă vreo cinci și seara, șapte, dar nu pot să mă mai concentrez! Parcă mintea mea refuză să mai citească din acatiste!

– Dar, cine te-a pus să le citești?!

– Păi, nu, că așa e bine!

– Bine, dar te invit ca la prima rugăciune să închizi acatistul și să stai în fața icoanei Maicii Domnului sau înaintea icoanei sfântului la care te închini, tot atâta timp cât stăteai când citeai un acatist! Dar să nu spui nimic!

– Păi, cum să nu spun nimic?!

– Da! Pentru că dacă tu nu spui nimic, începe Dumnezeu să îți spună! Să nu aștepți să auzi voci, Doamne ferește, că după aia umplem paturile Psihiatriei!

Și, într-adevăr, femeia s-a liniștit, s-a limpezit și a înțeles că, de fapt, ea nu Îl lăsa pe Dumnezeu să vorbească cu ea! În mulțimea aceea de gânduri, că e primul acatist sau că e al doilea acatist sau că a ajuns la icosul șapte și a trecut de jumătate, pentru că mintea merge paralelă cu drumul, în această mare mulțime de gânduri, ea nu Îl lăsa pe Dumnezeu să îi transmită ceva! Pleca de acolo ca de la serviciu, își lua bocceluța și începea ale ei, dar pe Dumnezeu nu Îl mai încăpeau nici urechile, nici simțurile femeii respective!

Trebuie să fim foarte atenți și foarte sinceri în relația noastră cu Dumnezeu. Cum ne apropiem de El? Astăzi, în relația cu Dumnezeu avem două aspecte. Unul este cel de care am spus, când mulțumim că nu suntem ca ceilalți și clar nu este bine și să nu ne amăgim să spunem că nu noi facem așa, pentru că noi facem așa! Dacă cineva nu este de acord cu mine, are dreptul și voi lupta pentru acest drept al lui, dar trebuie să se limpezească de ce nu a făcut ca fariseul. Al doilea aspect, a doua atitudine pe care o avem este cea a vameșului. Ce a făcut vameșul? În primul rând s-a uitat în ograda lui! Asta este prima diferență între vameș și fariseu. Fariseul prima dată s-a uitat peste gard, în stânga, în dreapta și apoi s-a poziționat el, ca GPS-ul:

– Mă aflu aici! Păi, dacă mă aflu eu aici, mă raportez la cine?! La vecinul meu care este un păcătos? La celălalt care este un desfrânat?!

Și imediat, îndreptățirea de sine te depărtează de Dumnezeu! De aceea spune Mântuitorul că s-a întors mai îndreptat vameșul decât fariseul la casa lui. Mai îndreptat, ce înseamnă?! Mai îndreptățit nu de sine, ci de Dumnezeu. Dacă ne îndreptățim de sine, ne îndepărtăm de Dumnezeu! Dacă ne nedreptățim de sine, ne îndreptățește Dumnezeu. Această atitudine a vameșului să știți că trebuie privită cu mare luare aminte. Veți spune:

– A, bine, așa este! Vine păcătosul și Îi spune lui Dumnezeu că este păcătos. Dar, uite că e foarte simplu, trec în barca cealaltă, imediat! Bat două metanii, așa, mă uit în stânga, în dreapta, puțin, bat două metanii, nu mă vede nimeni, numai eu cu Dumnezeu, îmi rezolv problema, îmi mărturisesc și recunoașterea mea că sunt păcătos și gata!

Și totuși, nu este suficient! Nu este suficient pentru că pocăința pe care a arătat-o vameșul este rudă cu pocăința vameșului vameșilor, a lui Zaheu! Adică, din momentul în care ai recunoscut că ești păcătos, să te străduiești să nu mai fi păcătos!

Vă mai aduceți aminte de cel pe care tot îl peria șeful. Știți că orice șef, când cei pe care îi conduce sunt egali în fața lui, are nevoie de unul pe care să îl șlefuiască puțin, ca să îi asmută pe ceilalți împotrivă! Și începe șeful și îl laudă pe acela, îl laudă până când la un moment dat, săracul era așa de ridicol lăudat de șef încât era… flagrantă toată caracterizarea pe care i-o făcea șeful și a spus:

– Nu vă supărați, șefu`, iertați-mă, dar nu mai suport!

– Ce nu mai suporți?!

– Spuneți niște lucruri despre mine foarte importante, foarte puternice și nu este chiar așa!

Atunci, șeful și-a schimbat atitudinea și a spus:

– Înseamnă că așa trebuie să fie de acum înainte!

Așa face și Dumnezeu cu noi, ne lasă la un moment dat să ne amăgim cu ale noastre și imediat ne așează într-o anumită latură și anume în latura în care să credem cu siguranță că nu putem să le avem pe toate! Nu putem să le avem pe toate!

Bunăoară, un nepot își întreabă bunicul:

– Bunicule, spune-mi și mie acum ceva despre frumusețea femeii!

Foarte interesantă această ispită pe care nepotul i-a arătat-o bunicului și acesta i-a spus:

– Măi nepoate, ca să îți dau un răspuns, așa, scurt, să știi că femeile sunt ca merele. Adică, cele frumoase nu sunt bune, iar cele bune nu sunt frumoase!

Acum, nepotul a rămas săracul bietul copil numărând pe degete, bun, frumos, bun, frumos, nu prea-i dădea masa cu casa, așa că a spus:

– Bunicule, și totuși, nu se poate întâmpla să fie și bun, și frumos?!

– Nepoate, la mere se poate!

Vasăzică, nu cumva să ne amăgim să credem că putem să le avem pe toate, că dacă suntem buni și frumoși pentru cineva, cu siguranță că suntem urâți și răi pentru altcineva! Să nu ne așteptăm acum să ne vorbească lumea numai de bine, Doamne ferește! Chiar ne spune Mântuitorul:

”- Vai celui care va fi vorbit numai de bine!”

Pentru că înseamnă că se așează într-o relativitate din care el se extrage!

Vasăzică, trebuie să ne întoarcem la relația noastră cu Dumnezeu și aceasta trebuie să fie una sinceră. Și anume, nu trebuie să anulăm rugăciunea comună sau rugăciunea citită sau acatistierul, Doamne ferește! Păi, dacă adunăm edițiile de acatistier, acolo sunt tone întregi de hârtie, vă imaginați, nu putem să le dăm la o parte! Și este o anumită atitudine și sunt anumite categorii de oameni care nu pot să se roage decât așa! Cinste lor, dar trebuie să trecem și dincolo! Chiar dacă a citit douăzeci de acatiste pe zi, să știți că nu vă vorbesc în necunoștință de cauză, există persoane care atunci când termină al douăzecilea acatist și vin eu, duhovnicul, ca un nebun ce mă aflu și îi spun:

– Dar copiii au ceva cald de mâncare în seara asta?

– Eeei, cum adică, părinte?!

– Păi, cum adică, primul acatist este ciorba de toate zilele, să le-o faci la copii! După aia te apuci de rugăciune!

Trebuie să avem o măsură, fraților! Chiar dacă acum mă expun în fața celor care au oarece… pretenții că se roagă numai din cărți, să știți că realitatea cea mai mare este că relația noastră cu Dumnezeu trece și prin familie, nu trece numai pe lângă familie. Îmi aduc aminte ce frumos îmi rezolva părintele Arsenie niște teme vizavi de milostenie. Spunea:

– Tată, dacă vine la tine un cerșetor și îți cere o bucată de pâine, îi deschizi poarta, dar te întorci în casă și întrebi:

– Măi copii, ați mâncat?

Dacă ei spun că nu, îi spui cerșetorului să meargă mai departe, pentru că el se va duce la altă casă și până în seară, îi găsește Dumnezeu și lui un colț de pâine, dar copiii tăi nu trebuie să îi trimiți de acasă să caute de mâncare, dacă ai ce să le dai!

Trebuie să avem această măsură în lucruri pentru că ea rezolvă, astăzi, parabola Vameșului și Fariseului. Să încercăm nu neapărat să dăm cu pietre în fariseu, pentru că dăm cu pietre în noi. Trebuie să vedem ceva bun și de la fariseu! Cred că vă gândiți că am luat-o razna, adică să gândim și ceva bun. Nu, eu unul, personal, toată copilăria mea și adolescența teologică mi-am petrecut-o într-o înverșunare totală, indusă de către profesorii mei, vizavi de farisei, mai ales deschizând Capitolul XXIV de la Matei, ”Vai, vouă, fariseilor!”. Vai, vai, vai, 24 de vai-uri sunt acolo și trebuia să le învățăm în ordine cronologică! Vai, vai, vai, bun, dar acum eu vă spun că totuși trebuie să învățăm și de la fariseu ceva! În primul rând trebuie să învățăm că s-a dus la templu să se roage, fraților. Această atitudine de a te duce la Dumnezeu să te rogi este o faptă bună, în primul rând pentru propria persoană! Nu trebuie să aruncăm imediat cu pietre, așa, am auzit că e fariseu și gata, l-am și catalogat! Nu. În al doilea rând, bietul de el, ceea ce scria în lege, aceea ținea cu strictețe. Noi suntem în stare să facem așa ceva?! Venim și noi la templu să ne rugăm atunci când, vorba românului, ne-a ajuns cuțitul la os, adică iar s-a scumpit… elvețianul sau iar facem tot felul de lucruri.

Atunci e rugăciunea noastră! Și atunci, noi să dăm cu pietre în cel care mai înainte de noi a fost la templu?! Trebuie să învățăm de la fariseu și faptul că dacă scria acolo că se postește două zile pe săptămână, postea două zile pe săptămână! A, noi suntem așa, puțin mai liberi:

– Ei, lasă că eu, de fapt, postesc cu fapta!

Nu vă amăgiți, fraților! Spune Sfântul Apostol Pavel, foarte clar:

”- Nu vă faceți socoteli străine!”

Vă faceți socoteli greșite, pentru că în Împărăția lui Dumnezeu nu vor intra tâlharii, nu vor intra mituitorii, nu vor intra adulterinii! Dacă este să învățăm, trebuie să învățăm de la fiecare în parte. Să nu credem că numai de la modelele pozitive putem învăța! Slavă Domnului, avem mai multe modele negative, trebuie să învățăm de la ele! Trebuie să învățăm cum să ne comportăm și iată că astăzi am venit cu toții în templu și trebuie să ne întoarcem mai îndreptați la casa noastră! Dacă măcar cu un singur gând ne vom întoarce spre noi înșine și Îl vom vedea pe Dumnezeu și vom întoarce spre noi icoana cea pusă cu fața la perete, în acea icoană și în nimbul sfântului trebuie să ne vedem pe noi înșine! Care noi?! Noi păcătoșii?! Da, noi păcătoșii, așa cum suntem, avem strălucirea lui Dumnezeu în noi și trebuie neapărat să o luăm în seamă și să ne recunoaștem păcatele, spunând, odată cu starea de pioșenie a vameșului:

”- Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Poate că ați înțeles după captura de ecran pe care am postat-o în interiorul poveștii că acesta a fost cuvântul părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, în Duminica Vameșului și Fariseului din anul 2015! O cuvântare la fel de actuală și astăzi, o aducere aminte pentru părintele dar și pentru noi, deopotrivă, având ca efect, așa cum spunea părintele într-o altă ocazie, accesarea propriilor noastre amintiri legate de acea poveste a sa sau de acea perioadă din viața noastră. Am descoperit-o astăzi sau poate că ea m-a descoperit și m-am bucurat că o pot scrie pentru că în urmă cu exact 11 ani, Duminica Vameșului și Fariseului a fost tot pe data de 1 februarie, sigur, cu ploaie, nu cu atenționare de ninsoare ca acum, dar asta mai puțin contează.

Ce contează este cum ne găsesc cuvintele părintelui și mai contează ceva, posibilitatea de a ne bucura de întâlnirea cu acestea, fără să ni se pară o călătorie în timp, ci o curgere firească a timpului. Pentru mine, predica aceasta este nouă tocmai pentru că la acea vreme nu îl întâlnisem pe părintele Marius. Cu siguranță că nu sunt singura în această bucurie a (re)descoperirii, pentru care îi mulțumesc Veronicăi Cristina Radu pentru înregistrarea pe care o puteți urmări pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=uYYMoci3i6o.

Îi mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a-i reda cuvântul aici și îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit acest talant pe care poate că nu îl folosesc întotdeauna la potențial maxim, dar mă străduiesc. Vă mulțumesc tuturor celor care citiți aceste rânduri pentru răbdarea dar și curiozitatea cu care faceți acest lucru.