Podoaba lui cea aurie

– Buni, vrei să-mi spui, te rog, o poezie?

Ceva despre care nimeni nu mai știe,

Poate fi o simplă fantezie

Sau doar o poveste mai hazlie.

– O să-ți spun de-o frunză îndrăzneață,

Care toamna nu a renunțat la viață,

Lăsându-se trântită la pământ

De-o pală mai puternică de vânt.

Și atât de mult a vrut ea să trăiască,

Să poată la nepoți să povestească,

Încât când vântul aprig s-a grăbit s-o ia

Din creanga de stejar pe care viețuia,

Ea a plutit cu mare încântare

Spre bradul verde ce cu ramuri primitoare

A prins-o ca pe o podoabă vie,

Vestind Crăciunul care veșnic o să vie.

Ea strălucește galbenă ca sfânta stea,

Și vara dar și în iarna grea,

Pe când surorile din vechiul ei stejar

Trăiesc o viață scurtă și apoi dispar.

Dar frunza noastră galbenă și îndrăzneață

Le povestește tuturor ce a trăit în viață,

Iar bradul veșnic verde e dovada vie

Că viața lor e pură bucurie,

El simbol de Crăciun, iar ea, podoaba lui cea aurie!