Tărăboiul… literelor

Un n mic și un N mare

Au o mare supărare:

– Ce ești tu? Doar un… n-mic!

Înțelegi ce vreau să zic?

Eu încep fraze și nume,

Tu… doar vorbele comune!

– Vorbești parcă ai fi A,

Toate suntem cineva,

Mici sau mari, oricum ne-am scrie,

Orice om litere știe!

– Lasă, nu mă lua așa,

Una e majuscula!

– Poate ai și tu dreptate

Dar gândește și socoate,

Câte sunteți într-o frază?

De ce crezi c-ai fi mai brează?

– Uite, eu, D-ul cel mare,

Aș putea fi cel mai tare,

Dumnezeu cu mine-ncepe,

Pentru cine nu pricepe,

Însă și d-ul cel mic

E-ndumnezeit un pic,

Că-ncepe dumnezeiesc,

Ori divin, duhovnicesc!

A-ul mare-i cel mai tare,

Însă nu din întâmplare,

El are și un a-mic,

Un prieten, vreau să zic!

Și Allah cu el începe,

Pentru cine nu pricepe!

El e primu-n alfabet,

Însă nu vreau să repet,

Toate suntem bune foarte

Pentru cine știe carte,

Altfel suntem niște semne,

Inutile și nedemne

De a cere vreun respect,

Însă ăsta-i alt aspect!

Să ne iubim între noi,

Nu să facem tărăboi,

Să ne bucurăm mai bine

Că ne-nvață nu știu cine

Și începe să ne știe,

Să citească și să scrie,

Nu-i ușor dar e frumos

Să fim lumii de folos!